Pe tânărul regizor Vlad Scolari am avut bucuria să îl cunosc la Milano, cu ocazia premierei spectacolului său de teatru „Iona”, după Marin Sorescu. Pe de o parte mirarea, pe de alta curiozitatea în fața unui spectacol milanez cu o dramaturgie românească m-au determinat să văd despre ce este vorba. Deși tânăr, Vlad Scolari dovedește un simț artistic și o pasiune care transpar deja în spectacolele sale. Născut, crescut și format în Italia, absolvent al Școlii de Artă Dramatică Paolo Grassi din Milano, Vlad Scolari punctează cu brio și la ce înseamnă „jumătatea sa românească”: vorbește foarte bine limba română și, mai mult, „scotocește” artistic autori și dramaturgi români pe care îi pune în scenă.
Despre pasiunea sa pentru teatru, despre proiectele și gândurile sale ne-a vorbit mai pe larg în interviul care urmează.
Povestește-ne câteva lucruri legate de pasiunea ta pentru teatru, primele inițiative și gânduri. Unde, cum și în ce context ai început să te exprimi în mod artistic?
Mi-am început activitatea teatrală la vârsta de șapte ani, la Genova, într-o școală de artă dramatică ce se numește La Quinta Praticabile, unde am fost elevul Modestinei Caputo, al lui Giorgio Albertazzi și al lui Aldo Amoroso. La vârsta de 14 ani am scris un text pe care l-am pus în scenă împreună cu colegii și prietenii mei din acea școală. De atunci am început să mă interesez atât de regie, cât și de scrierea unor texte de dramaturgie.
În timpul liceului am continuat să scriu, să regizez sau doar să joc în diverse spectacole, în cadrul micii și tinerei trupe pe care o formasem. După liceu am hotărât să continui activitatea teatrală și am fost admis la Școala de Artă Dramatică Paolo Grassi, pe care am absolvit-o în 2009.
Născut și crescut în Italia într-o familie mixtă, mama româncă și tatăl italian… cum ai reușit, de la distanță, să intri în contact și să cunoști cultura română, rădăcinile identitare ale mamei tale? De altfel, vreau să te felicit pentru faptul că vorbești foarte bine limba română.
Cu timpul, paralel cu ocupațiile mele de actor și regizor, am simțit nevoia să creez din nou ceva care să-mi aparțină din punct de vedere artistic. Se punea problema alegerii: ce aș fi putut să propun? Gândul m-a dus imediat la cealaltă jumătate a formației mele culturale, pe care nu o aprofundasem îndeajuns: partea mea românească. Mama mea e româncă, m-a învățat limba ei, am crescut în mijlocul bagajului ei cultural și al conversațiilor cu prietenii români de pretutindeni, am respirat România din depărtare. În Italia există o imensă ignoranță în ceea ce privește cultura și istoria acestui mare popor. M-am simțit deci dator, ca italo-român, să mă adăp din acea cultură, atât pentru a o face cunoscută conaționalilor mei italieni, cât și pentru a continua drumul infinit al cunoașterii personale.
Primul autor român ales și pus în scenă a fost Panait Istrati. Cum s-a născut ideea de a alege un scriitor român care nu a scris în mod special teatru? Te-ai oprit la „Spovedanie pentru învinși”, pusă în scenă sub titlul „Către o altă flacără”, care a avut premiera anul trecut la Teatro della Tosse din Genova.
Am început să mă gândesc la autorii și la personajele cu care, prin intermediul familiei și al prietenilor români, intrasem în contact. Primul care mi-a venit în minte a fost Panait Istrati. În verile pe care le petreceam la București mă duceam des la Radio România Cultural, unde lucra ca realizatoare o foarte bună prietenă a mamei mele, Camelia Stănescu Ursuleanu, mare iubitoare și cunoscătoare a operei istratiene. M-am apucat să citesc tot ceea ce am reușit să găsesc și să ascult dramatizările radiofonice create la Radio România Cultural. Așa am înțeles forța acestui autor, care are multe de spus și astăzi, mai ales în această epocă în care se caută noi valori morale și politice. M-am identificat cu Istrati, m-au convins și m-au pasionat ideile sale, iar acest lucru s-a întâmplat și cu colegii mei italieni împreună cu care am pornit în această aventură: muzicianul Federico Branca Bonelli și cântăreața-actriță Alice Protto. Cu ei am creat un „concert teatral”, o radiodramă, în întregime cântată și sonorizată live, în care alternează părți de text și muzică tradițională românească, și nu numai. M-am ocupat personal de realizarea textului, asamblând într-o manieră originală textele lui Panait Istrati extrase din „Spovedanie pentru învinși”.
Spectacolul a debutat în luna noiembrie 2011 la Teatro della Tosse din Genova și va fi din nou reprezentat la Pavia, pe 30 și 31 martie 2012, la Teatrul Motoperpetuo.
De la Panait Istrati ai făcut un pas mai departe și te-ai oprit la Marin Sorescu, poet, dramaturg și eseist român. E vorba despre spectacolul „Iona”, care a avut premiera, dar și aplauze binemeritate, la Milano, la Teatro Elfo. Cum ai lucrat la acest spectacol, la muzică, la decor, cum l-ai ales pe actorul care a avut o interpretare foarte bună?
Mai târziu am simțit nevoia confruntării cu un text cu adevărat dramatic, cu intenția de a descoperi și de a împărtăși publicului italian importanța dramaturgiei române. În copilărie deschideam des cărțile de poezii ale lui Marin Sorescu și îmi aduc bine aminte că îmi plăceau mult aparenta sa ușurință și profunda sa ironie. Mergând pe urmele unuia dintre puținii autori români pe care-i cunoșteam, l-am descoperit pe Iona și m-am îndrăgostit. Împreună cu actorul Marco Bonadei am hotărât deci să abordăm piesa, în ciuda complexității textului sau tocmai pentru asta. Mai întâi am făcut o analiză intensă a textului, apoi am continuat cu o serie de improvizații și am ajuns în cele din urmă la montajul scenic. Am hotărât să folosim minimul indispensabil în scenografie, astfel încât textul să apară în toată bogăția lui. Pentru muzică l-am implicat din nou pe Federico Branca Bonelli, care a captat și a înțeles bine atmosfera textului, imaginând un fond muzical pentru fiecare parte a dramei, cu aranjamente absolut originale.
Și de ce „Iona”?
Cred că Iona este un text adresat unui public vast și variat și că poate fi primit foarte bine de publicul italian, întrucât autorul piesei este un mare poet de nivel internațional, dar mai ales pentru că Iona, așa cum spune Sorescu, suntem noi toți.
Cum au fost primite spectacolele în orașele unde au fost puse în scenă?
Amândouă spectacolele au avut public român și italian de toate vârstele și condițiile sociale. La baza inițiativei mele se afla nevoia de a aduce la suprafață mesajele universale, nu doar pe cele strâns legate de cultura română. Am încercat să realizez aceste spectacole pentru un public mixt, subliniind ceea ce ne unește ca ființe umane și fără să evidențiez diferențele dintre cetățenii unor țări diferite. În fond, suntem europeni și latini. Eu mă simt european și latin, nu doar italo-român. După părerea mea, cultura românească este parte integrantă și fundamentală a istoriei culturii europene; are nevoie doar să fie făcută cunoscută, astfel încât să se exprime în toată splendoarea și măreția sa.
Aș spune că prin munca ta artistică faci cunoscute și valorile culturale românești, în fond valori europene… dar cu mai puțină vizibilitate în Italia.
Spiritul cu care lucrez nu este deci acela al conservării propriei identități culturale de proveniență; dimpotrivă, încerc să realizez spectacole pentru un public european, mixt, care călătorește, care migrează, care merge sau vrea să meargă dincolo de propriile granițe, care vrea să pătrundă istoria proprie și pe a altora. Dacă această misiune pare dificilă sau conflictuală pentru unele culturi, în cazul culturii românești nu este greu. Singura distanță pe care reușesc să o întrezăresc este cea a slabei difuzări a culturii mele materne aici, în Italia.
Cum vezi apartenența ta la două culturi, la două țări?
Eu am norocul de a aparține acestor două țări, ceea ce este o mare bogăție, fără îndoială. Am fost, ca să spun așa, dus de viață spre cunoașterea unei alte culturi, dar cred că într-o lume care comunică de la kilometri distanță cu un simplu click și care tinde tot mai mult să se amestece, este de datoria tuturor să-și păstreze trează curiozitatea de a cunoaște alte povești, alte istorii și alte lumi, mai ales pe cele care nu sunt atât de departe de noi.
Un gând pentru cei care „te citesc” sau vor veni la spectacolele tale?
În ceea ce privește activitatea mea în teatru, trăită atât ca actor, cât și ca regizor și autor, aceasta este și dorește să rămână meseria și pasiunea mea. Încerc deci să-mi exprim ideile prin această meserie și să-mi îndeplinesc „misiunea” față de societatea în care trăiesc, convins fiind că a cunoaște alte popoare prin intermediul culturii și literaturii lor este calea cea mai nobilă și mai sigură spre înțelegere.
Mulțumesc!
Violeta P. Popescu
![]()