– Bujor Nedelcovici, un mare deschizător de drumuri în literatura română. Așa te ținem cu toții minte, încă de pe vremea când aproape că nu se putea pronunța numele tău în țară. Te recunoști în această definiție?
Orice artist este produsul spațiului și timpului istoric în care a apărut. Nu putem să scriem în prezent așa cum s-a scris în Evul Mediu, dar ar fi bine să cunoaștem o Renaștere spirituală și morală. Când am început să scriu, din instincutul de a refuza canoanele artistice ale epocii, dar și deliberat, am respins ideea de a urma modelele literare. În acea epocă (1970) era la modă nuvela sau proza scurtă. Mi-am propus să debutez cu un roman. Așa am scris romanul « Ultimii », care a fost bine primit de critica de specialitate. Un istoric literar a anunțat că am «o remarcabilă vocație de romancier », iar altul m-a comparat cu Hermann Hesse. După un timp, mi-am propus să scriu o proză de lungi dimensiuni și nu-mi amitesc dacă în acea epocă (1980) un alt scriitor a scris o trilogie. « Somnul vameșului » a fost considerat un Bildüngsroman, o cronică de familie și « un desen în mișcare ». În Prefața romanului care a fost reeditat în 2007 (Editura ALLFA), spuneam : « Scriitorul se neagă în dorința unei afirmații : cunoaștere și memorie – sensul existenței ». Așa s-a întâmplat și cu celelalte romane. « Al doilea mesager » a fost o utopie negativă și comparat cu « 1984 », dar în acea epocă nu-l citisem pe Orwell. În cronicile publicate în Occident romanul a fost inclus pe linia romanelor scrise de Kafka, Huxley, Zamiatin, Platonov.
În romanele scrise la Paris am folosit alte surse de inspirație și alte strategii ale narațiunii. Am fost preocupat – cum era firesc – de problema exilului, care este una dintre cele mai dure probe ințiatice și de conștiintă. Exilul poate fi comparat cu boala, agonia, nebunia și moartea. Am ținut mai multe conferințe cu acest subiect în Statele Unite, Canada și România. În « Dimineața unui miracol » am prezentat ideea imposibilității de a rămâne în exil în absența iubirii și de aceea Maria a preferat să se întoarcă în țară. În « Cartea lui Ian Înțeleptul » am sugerat « mitul Cristic ». Un despot vrea ca prin violența prin care își exercită puterea să-i determine pe supuși să se revolte, să-și recapete libertatea, chiar cu prețul vieții lui. În « Îmblânzitorul de lupi » am tratat ideea că și « gândul poate ucide». Romanele au fost bine primite de critica literară din Franta, Statele Unite, Belgia, iar dosarul de presă de aici este mai voluminos decât cel din țară.
Ce pot să răspund la afirmația : « deschizàtor de drumuri » ?
Scriem de aproape două mii de ani și chiar mai mult. Nu putem să fim absolut putem să ne întoarcem până la utopia lui Platon din « Republica ». Importat este să evităm drumurile deja deschise și bătătorite de alți scriitori și să venim cu partea noastră de originalitate (viziune personală, construcție artistică, intuiție, sensibilitate, imagiarul individual și colectiv, subconștientul grăitor, introspecție, « la simplicité de la forme » și în special un stil și o voce inconfundabile…
– Am simțit întotdeauna, fie în scrierile tale, fie în inițiativele publice care te-au avut ca protagonist, un profund simt al justiției. Cât atârnă în această formulă pregătirea ta de avocat? Se poate spune că avocatul care erai la început a continuat să existe și să lucreze pe alte căi, cum ar fi cea a literaturii?
Cred că studiile de drept m-au ajutat să înțeleg și să dobândesc o cunoaștere rațională și lucidă a noțiunilor de adevăr, vinovăție, nevinovăție, responsabilitate, culpabilitate. Dar eticul și morala se află dincolo de articolele din codurile penale sau civile. Este o poziție afectivă și de sensibilitate la suferința celuilalt : « alteritatea ». Am fost întotdeauna alături de cei « umiliți și obidiți », de cel persecutat, de cel asuprit și contra asupritorului. Împotriva impostorului, mincinosului, manipulatorului, a mistificării, a minciunii prin omisiune, a corupătorului, a traficantului de idei, a confuziei voite de valori…Am preferat să mă revolt și să nu tac resemnat. Rău am făcut! Da-da! Este bine să fii cuminte, să stai la locul tău, să nu îți asumi niciun risc, să folosești duplicitatea și ambiguitatea în gândire și în viața de fiecare zi. Da-da! Știu prea bine, dar…nu am fost înțelept. Ca urmare a articolelor pe care le-am scris și a polemicilor pe care le-am provocat, am fost acuzat că sunt un justițiar, un maniheist, un răzbunător dispus să mă « răfuiesc cu toți și cu toate » și chiar un masochist. Insultat, denigrat, marginalizat, mai ales când am îndrăznit să scriu o carte despre Dosarul de Securitate. Un zâmbet pentru foștii mei prieteni ! Noi avem o cultură a impunității, orice este posibil și nimeni nu este răspunzător și vinovat. Nu avem o cultură a trecutului, a memoriei, a locurilor de amintiri, a memorialelor. Vrem să uităm cât mai repede…Acceptare, tăcere, supunere voluntară…( La Boétie, « Discours de la servirtude volontaire »), amnezie entuziastă. În schimb, avem umorul, ironia, deriziunea, zeflemeaua, sarcasmul, frivolitatea, parodia, comedia, superficialitatea, hazul de necaz…Un carnaval cu personaje îmbrăcate în travesti, dar care dansează nu la Veneția, ci…la București. Ar fi banal să repet : « O țară tristă și plină de umor ». Nu-nu! S-a depășit de mult timp această afirmație. Să vorbim astăzi de Justiția din România? Ar fi o pierdere de timp pentru că poate nu există decât ca nume înscrise pe unele palate în ruină…
– Știm că Parisul te-a adoptat întru totul și, văzându-te mergând pe străzile capitalei franceze, pot să spun că te confunzi perfect în eleganța unei oarecare elite intelectuale care încă se mai poate distinge în anumite zone pariziene.
Adaptarea și integrarea au fost destul de dificile. La început s-au pus problemele de existență: să ai un acoperiș și să poți mânca o baghetă. După ce am făcut mai multe « meserii manuale », am avut șansa să fiu primit în Comitetul de redacție al revistei Esprit, revistă de prestigiu înființată în 1932 de Emmanuel Mounier. Am cunoscut profesori, scriitori, artiști și chiar pe George Steiner, pe Derrida, pe Paul Ricoeur (l-am invitat în țară și a ținut o conferință la ICR : « Justiție și răzbunare ») și pe mulți alții. La Esprit am putut să găsesc cărțile pe care le doream și pe care nu le citisem în România. Am publicat mai multe articole, eseuri și cronici literare. De la o vreme nu mă mai simt un exilat. « Je suis chez moi » la Paris, în această dublă apartenență care devine prin trecerea anilor un motiv de satisfacție, de seninătate, de bucurie și uneori chiar de fericire. Nu am făcut o alegere greșită…
– Cât din sufletul tău a prins rădăcini în Franța și cu ce sentiment te întorci,
astăzi, în România?
Când am sosit în Franța (1987), am fost invitat de INALCO să țin o conferință. Am vorbit despre: « De ce sunt ceea ce sunt ? », adică « Cum poți să fii român ? ». De atunci și chiar cu mult timp înainte, am încercat să aflu ce rol au jucat în viața mea istoria și trecerea prin evenimentele care mi-au marcat copilăria, adolescența, munca pe șantiere și uzine, debutul ca scriitor, refuzul de a accepta cenzura, strădania de a rămâne liber și voința de a părăsi țara, adică: familia, casa, biblioteca, prietenii, trecutul, amintirile…De mulți ani încerc să-mi înțeleg destinul și ce rost am pe lumea aceasta. Dar mai laes în ultimii 25 de ani de când am rămas în exil. Trebuie să recunosc că am obosit. Refuz să mai înțeleg…neînțelesul care s-a petrecut acolo timp de 45 de ani și absurdul din prezent…Nu este absurd deoarece și absurdul are logica lui! Nu a fost o ruptură în raport cu vechiul regim (poate nici nu era posibilă), nici măcar o detașare, ci a fost o continuitate, o restaurare cu aproape aceiași actori care nu și-au schimbat nici cel puțin șapca sau vesta. S-a instaurat o oligarhie politică și financiară, o mafie ocultă, sfidătoare, arogantă și rapace. Avem o cultură a amneziei voluntare în raport cu istoria, trecutul și o lipsă de responsabilitate pentru evenimentele din prezent.
Mă întorc în România de două ori pe an, cu ocazia Târgurilor de Carte. Am o mare satisfacție că am publicat la Editura ALFFA « Opere complete », 7 volume, însumând 5500 de pagini. Acum privesc pe fereastră cerul senin și ascult o simfonie de Mozart! Mai înainte am ascultat muzică de jazz. De curând am terminat romanul « Jurnalul unui cântăreț de jazz »… Mă refugiez în muzică și mă ascund în literatură.
– Adesea se intuiește, în scrierile și conferințele tale, o undă de amarăciune. Este oare prețul plătit pentru a avea curajul adevărului? Sau oare ține de speranța eșuată vis à vis de ființele care te-au dezamăgit deseori de-a lungul anilor?
O amărăciune?! Recunosc că am comis o gravă eroare de a lua anumite evenimente și oameni prea în serios. Dar tristețea și suferința sunt doar un drum sinuos și plin de obstacole pentru a dobândi seninătatea, dreapta și egala măsură a lucrurilor și chiar speranța și bucuria de a trăi în fiecare zi. « Iubește și fă ce vrei ! », spunea Sfântul Augustin. Lângă masa de lucru am o pagină pe care am scris mai multe cuvinte-devize și pe care le citesc înainte de a începe să lucrez : « Detașare, Desprindere, Deșertăciune, Tăcere, Seninătate, Iubire, Credință, Lumină, Bucurie, Un zâmbet în fiecare zi ». Traseul a fost destul de dificil, nici acum nu pot să mă laud că am câștigat frivolitatea și superficialitatea despre care vorbea un prieten, dar am văzut cu ochii deschiși « spectacolul, comedia, carnavalul », care se ascund în spatele fiecărui eveniment și care ne ajută să ne salvăm și uneori chiar să zâmbim.
– Știm cu toții că ai luat hotărârea dureroasă de a părăsi România tocmai pentru că nu îți mai permitea să fii tu însuți, scriitorul, și devenise ca o capcană în care spiritul tău se sufoca. Ce poți să spui despre România de astăzi?
O să-ți spun o poveste…În martie se va ține la Paris « Salon du livre » și după 23 de ani România este invitată de onoare. Eu…nu am fost invitat. Nu m-a suprins, dar nu am tăcut și am amintit organizatorilor de câțiva dintre scriitorii români care trăiesc la Paris și care nu ar fi trebuit să fie uitați. Eu sunt aici de 25 de ani, parcă aș fi totuși scriitor și nu ar cheltui cu mine nici cel puțin prețul unui bilet de metrou. În cele din urmă am primit o invitație și poate mi se va propune să iau cuvântul. Nu știu sigur…De curând am avut un vis care m-a amuzat. Eram într-o sală și mi s-a dat cuvântul. Am spus că am renunțat la cetățenia română și am dobândit cetățenia Australiei. Am fost la Canberra și am primit un pașaport de cetățean al acestei țări. Între timp, am făcut o « Asociație pentru apărarea drepturilor aborigenilor din Australia ». În paralel, mă ocup de doi struți și de doi canguri care se află la Grădina Zoologică din Bois de Vincennes. Mă înțeleg foare bine cu ei, mă recunosc, îmi cer să-i mângâi, le dau mâncare și sunt foarte mulțumit că mă pot ocupa de aceste două…ființe.
Iată ! În vis am dobândit capacitatea de a răspunde indirect la o chestiune care m-a preocupat (obsedat) zeci de ani, iar acum nu mai reprezintă o problemă …Vezi ! Dacă în realitate nu am prea mult umor, în vis am câștigat virtutea necesară de a suporta mai ușor viața…
– Se poate spune, la distanță de atâția ani, că exilul te-a salvat de la moartea intelectuală și spirituală ?
Poate exilul a fost înscris în destinul meu. Grecii numeau destin coincidența a două forțe: voința din tine care se întâlnește cu o voința superioară pentru care ai fost predestinat. Dacă nu aș fi cunoscut exilul poate aș fi fost mai sărac spiritual și sufletește. Aici am avut cărțile care mi-au lipsit în țară și m-am întâlnit cu romancierii, filosofii și teologii despre care nici măcar nu auzisem la școlile și facultățile pe care le-am urmat. Dar a fost și o probă de rezistență fizică și morală ce m-a condus la sentimentul că nu-mi este teamă să privesc în urma pentru a-l vedea pe cel care mă urmărește, asa cum se întâmpla la București. Frica de frică… Este nevoie să dobândești o libertate interioară, spirtuală și de cunoaștere pentru a atinge un alt grad de evoluție… Aici sunt un altul decât am fost acolo…și încerc să-l uit pe cel care am fost cândva…Personajul din romanul pe care l-am terminat recent « Jurnalul unui cântăreț de jazz » și-a uiat chiar și numele…
– Cunoaștem cu toții memorabilele personaje feminine din cărțile tale. Și eu am fost întotdeauna fascinată de capacitatea ta de a zugrăvi spiritul feminin cu atâta delicatețe și măiestrie. Cum explici această afinitate? Ce te-a făcut să fii atât de apropiat de sufletul lor?
Păstrând o umbră de umor și ironie, pot să amintesc că Victor Hugo a spus : « Dacă nu o să fiu Chateubriand, nu o să fiu nimic ! ». Eu mi-am spus : « Dacă a fost scris romanul Anna Karenina sau Madam Bovary, atunci de ce să nu încerc să explorez universul și misterul feminin ?». Un amănunt amuzant ! În primele zile după ce am cerut azilul politic, am găsit pe capota unei mașini romanul « Madame Bovary ». Am privit acest semn ca pe un dar divin și plin de semnificații. De atunci se află pe colțul mesei mele de lucru. Și așa s-a născut Doamna Rujinski din « Ultimii », Cristina din « Zile de nisip », Micheline din « Al doilea mesager », Ana din « Îmblânzitorul de lupi » și în special Maria din « Dimineața unui miracol ». Se știe că la origine am fost androgini și fiecare dintre noi păstrează o parte feminină și alta masculină. Depinde ce este prioritar pentru a determina sexul. A fost o ambiție să aflu ce simte, ce gândește, cum reacționează și chiar cum se îmbracă sau cum se fardează o femeie. Și, cum imaginarul și imaginația nu îmi lipsesc, am reușit – cred – să pătrund în sipritul, sufletul, contradicțiile și afecțiunea unei femei. « Le deuxième sex », cum era titlul unei cărți de Simone de Beauvoir. Nu a fost prea complicat și acum le admir pe rând, iar ele parcă îmi adresează un zâmbet de iubire și în special îmi aruncă o privire prin care îmi spun că misterul a fost parțial devoalat. Sufletul lor s-a deschis spre mine…
– Anul acesta va vedea lumina tiparului, pentru prima oară în cariera ta de scriitor, primul roman tradus în italiană. Este vorba despre « Dimineața unui miracol ». Cu ce sentiment ai primit această veste și mai ales, ce mesaj ai vrea să transmiți viitorilor tăi cititori italieni care vor începe să te cunoască?
Vestea că voi fi tradus în limba italiană a fost – cum era firesc – o surpriză plăcută și neașteptată. Am publicat cinci romane în limba franceză, și, iată, acum Maria din « Dimineața unui miracol » va fi cunoscută și de cititorii italieni. La toate aceste remarci, pot să adaug și un amănunt important : traducătoarea, Ingrid Coman, a avut inițiativa și decizia de a se angaja la acestă lucrare în mod benevol și care cere mult efort, sensiblitate, fidelitate și în special pasiune. Recunoștință…
– Poti spune, cu mâna pe inimă, că literatura poate să dea sens întregii vieți a unui scriitor? Sacrificiul acesta te-a adus, ca să spunem așa, mai aproape de Dumnezeu?
A fi scriitor reprezintă mai întâi o vocație, un har… Nu este o carieră și nici un sacrificiu. E o mare bucurie de fiecare zi când pleci dintr-un real și o realitate uneori greu de suportat și te îndrepți, prin imaginar, într-o lume creată după alte criterii decât cele obișnuite. Te întâlnești cu personajele care după un timp își dobândesc o autonomie pe care scriitorul trebuie să o respecte și el nu devine (parțial) decât un « un scriptor » al deciziilor și al libertăților pe care personajele și le-au câștigat. Personajele vorbesc în mine ziua și noaptea și îmi cer să le aștern pe hârtie…Dacă am un singur personaj, am un roman și nu-mi rămâne de făcut decât să mă așez la masa de lucru și să-i ascult glasul și poruncile… Scriu cu mâna dreaptă, dar mâna stângă parcă este dirijată de altcineva și uneori am simțit că sunt însoțit (inspirat, ocrotit ) și când ajung la sfârșitul unui roman înțeleg că nu am fost singur nici o clipă…
Cum să ieșim din negativitate, deoarece este știut că Răul este o negație, o interdicție? « Il faut imaginer Sisyphe heureux ». Oare este posibil ?
– Iți mulțumesc din suflet personal, dar și în numele cititorilor, pentru disponibilitate și generozitate.
Interviu realizat de Ingrid Beatrice Coman
