Centrul Cultural Italo Român
Milano

Marinel Ștefănescu – patru decenii de balet și coregrafie în Italia

Gen 23, 2015

Marinel Ștefănescu: patru decenii de balet și coregrafie în Italia

 

Interviu realizat în anul 2007, Reggio Emilia

 

În anul 1978 în Reggio Emilia, artiștii Marinel Ștefănescu și Liliana Cosi, în acel timp cele mai mari și cunoscute nume de balerini ai momentului, dau naștere companiei de balet care le poartă și astăzi numele „Compagnia Balletto Classico Cosi-Stefanescu“. O companie și o școală, devenite repere importante în lumea baletului italian. Marinel Ștefănescu nu este doar numele unui mare artist român care trăiește în Italia de aproape patru decenii, înainte de a se stabili aici în 1977, având deja contracte la Scala din Milano, este numele care a răsunat cu succes pe cele mai mari scene de balet ale lumii, unde a fost prezent ca balerin și coregraf, este artistul român care a purtat cu mândrie numele țării sale, în zeci de locuri ale lumii. Este de asemenea numele artistului, care pentru prima oară a pus în scenă la Vatican, un spectacol de balet cu temă biblică, care a colindat lumea cu mesajul baletului clasic, pe care l-a purtat pe cele mai importante scene ale lumii, un mesaj pe care îl iubește, îl cultivă și îl menține viu prin generațiile de balerini pe care îi instruiește. Și acum, cu săli arhipline, numele artistului român și al balerinei Liliana Cosi, sunt o emblemă a nobleții și a artei pure, cum se exprimă deseori maestrul Marinel Ștefănescu. În anii ’80, în plină dictatură comunistă, zeci de balerini luau drumul Occidentului și poate cel mai mult al Italiei, pentru că aici gazdă și sprijinitor le era Marinel Ștefănescu, care a ajutat pe mulți dintre ei să se integreze mai întâi în cadrul companiei sale, ca apoi fiecare să reușească să se stabilească în Italia. Nu i-a uitat niciodată pe cei de acasă, pe artiștii care i-au fost alături la Opera Națională. În seri târzii, îi sună și acum la București și stă îndelung de vorbă cu fiecare, ca și cum nu s-ar fi despărțit niciodată de ei. Am găsit impresionantă această cultivare a prieteniilor, această solidaritate pe care o exprimă în mod unic cu fiecare dintre cei apropiați Domniei sale.

Am avut privilegiul acestei învecinări cu maestrul Marinel Ștefănescu, în momente minunate, participând la mai multe spectacole ale Companiei de balet, sau în frumoase sărbători, când în cerdacul boieresc al casei sale, nenumărați oaspeți îi trec pragul și sunt primiți cu o ospitalitate și generozitate cum rar le mai întâlnești astăzi. Trăiește în Reggio Emilia, acolo unde este nu doar casa sa, ci și casa Asociației de balet, unde cu ochi atent și plin de exigență, urmărește generațiile de tineri veniți din toate colțurile Italiei să urmeze și să învețe baletul. În liniștea casei, aș spune mai degrabă a conacului său boieresc, o veche cascina, transformată după gustul și stilul maestrului Ștefănescu, regăsești amintiri, fotografii și chiar un loc de meditație și rugăciune în intima capelă aflată chiar în interiorul casei. A avut și are în cadrul companiei și mulți colaboratori români. În ceea ce privește scenografia, e de amintit numele Hristofeniei Cazacu de la Iași. A avut de asemenea o strânsă colaborare cu compozitorii Cornel Trăilescu și Adrian Enescu. Compania de balet Cosi-Ștefănescu a fost invitată să evolueze la sediul ONU de la Geneva, la Los Angeles, la Vatican, la Kyoto, într-un templu budhist, la Graz, pentru o mare întâlnire ecumenică, la Roma, în onoarea Maicii Tereza de Calcutta, la San Jose și în Costa Rica, în cadrul Festivalului Artelor. Premii naționale și internaționale au răsplătit valoarea, armonia şi frumusețea acestei companii. În 1990, Marinel Ștefănescu a venit în țară cu numeroase ajutoare umanitare, organizând câteva turnee ale „Companiei de Balet Clasic“ la București, Cluj, Iași și Lugoj, cu „Retrezirea umanității“, „Rădăcini“ și „Triptic“. Ca recunoaștere a valorii și geniului său creativ, a fost răsplătit, în 2002, cu „Steaua de Aura României“ și cu titlul de „Cavaler“, din partea președintelui României.

Mai amintim că Marinel Ștefănescu este și un talentat pictor, exprimându-și prin culori, având numeroase expoziții atât la București, cât și la Roma, Edmonton, Gallarate, Livorno, Parma, Milano, Reggio Emilia. Unul dintre tablourile sale, se află expus în colecția Vaticanului, fiind un cadou dăruit Papei Ioan Paul al II-lea.

Cele peste 2 000 de spectacole avute în întreaga lume, mai mult de 25 de coregrafii create, zecile de diplome de excelență și recunoașteri internaționale primite în lunga sa carieră sau faptul că a dansat pe scenă până spre 50 de ani, lucru rar întâlnit în lumea baletului, sunt doar câteva mărturii ale unui artist pentru care baletul înseamnă frumos, înseamnă cultivare a sufletului și a minții.

Despre călătoria sa prin dans, timp şi spaţiu am vorbit cu maestrul Marinel Ștefănescu, interviu conturat în câteva dintre întâlnirile avute.

Balerin, coregraf, scenograf, pictor… în același timp. O carieră lungă și plină de succese pe care o desfășurați de peste 40 de ani, o carieră începută în România și apoi continuată în Italia. De unde ați găsit timpul necesar să vă împliniți pe atâtea planuri? Vine oare această energie din faptul că în toți acești ani ați căutat mereu armonia și frumusețea dăruită cu atâta dragoste publicului?

A te dedica artei înseamnă a te pune în slujba ei cu tot ce ai mai bun în tine, este mereu o exigență interioară pe care o simți și vrei să o definești; eu am urcat pe scenă prima oară la cinci ani – și acela a fost firul vieții mele, nu am mai cunoscut altceva; viața mea s-a desfășurat pe aceste coordonate. Nu am ținut seama în munca mea de ceea ce este la modă, nu m-a interesat această latură legată de ceea ce îți creează o strălucire de moment, m-a interesat ceea ce poate transmite munca mea artistică oriunde aș purta mesajul ei, un mesaj al artei adevărate, pure cum o văd eu, care nu trebuie să se supună unui context. Afirm mereu că pesajul artei este unul etern. Rolul artei, așa cum o văd eu, și care în viața mea a însemnat baletul, coregrafiile, și în cele din urmă picturile mele – toate au în vedere elevarea spiritului omului, înălțarea lui.

Faceți parte dintr-o generație strălucită a baletului romanesc, nume mari care s-au făcutcunoscute în România și apoi în străinătate. Credeți că ați fost o generație aparte? Că ațibeneficiat de ceva în plus care a dat forță mesajului dvs. artistic?

Datorez acest fapt străluciților maeștrii pe care i-am avut și pe care îi evoc mereu: Anton Romanovschi, Floria Capsali, Liciu Penescu, Nicolae Iacobescu,Trixi Checais, Oleg Danovschi, Bela Balogh, Ion Grama – mare profesor de caracter și dans românesc, Gelu și Ida Matei. Au fost talente care s-au impus până la crearea unui statut distinct al corpului de balet național. Să ne gândim că Floria Capsali venise cu o pregătire temeinică artistică din Occident. La școala ei particulară de balet s-au format printre alții Marie Jean Livezeanu, Mimi Tutunaru și mulți alții, cărora li se adaugă mai târziu Gabriel Negri (cunoscutul teoretician și dansator), Oleg Danovschi, Gabriel Popescu, Trixi Checais, Gelu Matei, Petre Bodeuț, Mitiță Dumitrescu, Bela Balogh –cei care trebuie să spunem că au înfăptuit baletul românesc în anii’50.

Amintiți de marele nostru balerin Gabriel Popescu, artist de talie internațională. O parte a opiniei publice cunoștea că era unchiul dvs. Se poate spune că ați făcut primi pași de dans sub ochii exigenți ai artistului?

Când m-am născut eu, în decembrie 1946, balerinul Gabriel Popescu, care era fratele mamei mele, era deja în plină afirmare artistică. Desigur, când ai în familie un artist ești asociat cu această imagine. Aș spune că în familia mea nu lipsea simțul artistic, mama mea, bunicii mei erau persoane sensibile la ceea ce e frumos, la artă în general, și o menționez aici pe bunica mea care stia să cânte la pian. M-am născut în acei ani grei de după război, a doua zi de Crăciun. Rădăcinile familiei mele se regăsesc în Oltenia. Tatăl meu era morar. Ca multe alte familii în acea perioadă procesul colectivizării, al naționalizării ne adusese multă sărăcie, multă tristețe.

Și primii pași…

Am fost fascinat încă de la cinci ani de această lume artistică, de ceea ce insemna lumea spectacolului, luminile, muzica. Gabriel Popescu nu m-a îndrumat spre balet, în sensul unei instrucții care să mi-o dea în mod special, mi-a văzut însă talentul și m-a încurajat; îmi aduc aminte în acel timp al copilăriei cum veneau în casă la noi artiști, balerini, oaspeți din străinătate și el mă punea să dansez în fața lor și țin minte că era tare bucuros de mine.

Perioada adolescenței dvs. se caracterizează și prin multe și grele încercări datorate contextului politic al vremii: părinții arestați, tentative de a fi exclus din școală etc. Pe fondul revoluției din Ungaria din 1956, s-a produs și în România un val de arestare a multor intelectuali și artiști români între care și unchiul dvs. Gabriel Popescu, arestare care a generat multe consecințe negative. Ce vă aduceți aminte de acele împrejurări?

A fost un complot politic căruia îi căzuse victimă și unchiul meu, precum și alți artiști, era cred o directivă internă a partidului comunist. Episodul a avut pentru familia noastră consecințe negative imediate, dar și de lungă durată. A fost arestat și tatăl meu care a avut o altercație cu unul dintre polițiști. La scurt timp a urmat arestarea mamei mele, iar eu am fost dat afară din școală; imaginează-ți doi copii rămași singuri acasă, eu aveam 12 ani și sora mea șapte ani; părinții au fost închiși o jumătate de an, timp în care noi rămași acasă trebuia să ne putem câștiga existența. După ceva timp, în urma intervenției venite de la ruși, unchiul meu a fost grațiat și la puțin timp, plecat în turneu la Paris a și rămas acolo, continuându-și cariera în Occident, ca balerin, coregraf și profesor.

Cu toate aceste dificultăți întâmpinate, extraordinarul talent și instrucția foarte bună v-au propulsat repede. La prima confruntare de nivel internațional – Concursul de la Varna din 1968 ați câștigat medalia de aur pe aceeași poziție cu balerinul rus Mihail Barishnikov, a fost o mare victorie a dvs. și a școlii românești de balet.

…și aș continua, un concurs cu mari emoții unde nu am fost sigur că particip până în ultima zi. M-am pregătit în spatele ușilor cu complicitatea directoarei liceului, Ester Magiar. Emoțiile legate de participarea mea la acest concurs erau datorate acestei probleme de familie. Cât privește medalia de aur, noaptea după concurs organizatorii au trebuit să o taie în două și s-o împartă fiecăruia dintre noi. Rușii nu erau obișnuiți să mai câștige și alți concurenți veniți din alte țări.

Prim balerin al Operei Române între 1968–1971. Publicul român vă cunoaște în acea perioadă ca un strălucit cuplu artistic pe care l-ați făcut cu Ileana Iliescu, un nume importantal baletului românesc. Ce repertoriu ați avut?

Ca prim dansator am avut un repertoriu vast: am evoluat pe scenele teatrelor din București, Iași, Cluj Napoca, în Giselle, Lacul Lebedelor, Micul vrăjitor. Anii aceia au fost foarte prolifici din punct de vedere artistic, nu doar în ceea mă privea, cât în general privind spectacolele de balet ale Operei Române. Am fost distribuit în roluri clasice: Frumoasa din Pădurea adormită, Tricornul, Mandarinul lui Oleg Danovschi, Coppelia etc. Am avut-o mult ca parteneră de balet pe Ilieana Iliescu – Luli – cum o alintam noi prietenii, o artistă care a strălucit nu doar în Romania, ci și în străinătate.

Ca să reușiti să ieșiți din țară cu o bursă chiar și în fosta URSS, sau să mergeți în turnee unde erați solicitat, ați cerut audiență chiar la Ceaușescu. Să înțeleg că era ultima alternativă la care puteați apela să aveți libertate?

Inevitabil se întâmplau aceste propuneri de a ieși cu spectacolele în afara țării, apoi ideea de a te perfecționa era foarte importantă. Dupa Varna, în 1969 am primit premiul pentru cea mai bună interpretare la primul concurs Internațional de balet de la Moscova. De 47 de ori mi-am făcut bagajele ca să ies la concursuri și tot de atâtea ori m-am întors cu ele acasă. Abia a 48-a oarăam reușit să plec. Un impresar cunoscut al vremii mă văzuse în spectacole și ceruse să particip în Croația la un balet. Acesta își exprimase direct hotărârea: ori vine Marinel Ștefănescu, ori nu vine nimeni de la București! atunci singura soluție a fost să merg la Ceaușescu în audiență și să-i spun să îmi dea voiesa ies din țară ca să pot studia.

Și așa aveați deschisă calea spre Teatrul Balșoi…

Nu am ales să merg la Teatrul Balșoi cum se obișnuia, ci la Teatrul Pușkin, căci mă interesa linia baletului clasic. După două luni la Leningrad, m-au introdus în foarte multe spectacole, rușii nu aveau în acel moment balerini nobili, au urmat multe turnee. Eram foarte bine plătiți pentru toate spectacolele, plus că publicul rus în entuziasmul lui față de artiști, făcea acestora multe cadouri costisitoare și din cele mai variate – blănuri, televizoare, frigidere!!! Pe vremea aceea primeai 300 de ruble la un spectacol! Ulanova, artistă a poporului, câștiga 580 de ruble!! Sigur că se câștiga mult! În baza contractului pe care îl aveam, o mare parte trebuia să îi restitui la ARIA, Asociația de Impresariat Artistic. Singura țară din lagărul sovietic cu această invenție ARIA – a fost România; Desigur că ARIA își ținea partea ei, vorbesc de banii neți. În urma spectacolului Giselle, în 1971, dintr-un milion de lire am rămas cu 200 000, restul i-am dat înapoi. După ce m-am stabilit în străinătate mi s-a cerut să returnez până și banii de la bursa de studii avută în Rusia!

Cerință absurdă pe care am auzit-o de altfel și la alți mulți artiști stabiliți în acei ani în Occident. O traiectorie plină de glorie care pleacă de la București, Moscova și apoi în Elveția, la Zurich unde ați fost prim balerin. Cum a fost din punct de vedere artistic perioada trăită în Elveția?

A fost o perioada bună, cu multe spectacole, continuam mult cu recitalul clasic. Practic, eram în Elveția, dar erau multe turnee în Italia, apoi, iar mă întorceam în Rusia. Am avut ca partenere de dans în acei ani pe: Alicia Alonso, Tessa Beaumont, Magdalena Popa, Iliana Iliescu, Natalia Makarova, Liane Daydé, Ekaterina Maximova. Pot spune că începuse pentru mine o carieră internațională în balet. În acei ani a venit și ideea de a mă stabili în Occident.

Ajungem la un punct important al carierei dvs. viitoare, venirea în Italia și întâlnirea cu marea balerină de la Scala, Liliana Cosi. Ați format un parteneriat artistic longeviv de peste trei decenii și o adevarată pagină de istorie a baletului clasic. Cum a început această longevivă colaborare?

Cu balerina Liliana Cosi mă întâlnisem în cadrul mai multor spectacole de balet. La Scala la începutul anilor ’70 am evoluat în Giselle, Excelsior, Spărgătorul de nuci, Romeo și Julieta. De altfel, această longevivă colaborare a însemnat multă muncă, multe responsabilități și desigur multă satisfacție profesională. Lucrurile s-au întâmplat firesc pe făgașul lor, această cunoaștere a generat idei și valori comune în direcția baletului, a idealurilor pe care ni le propuneam împreună în acel timp. Atât eu, cât și Liliana Cosi ne-am întâlnit într-un moment de vârf al carierelor noastre, eram deja la o maturitate artistică pe care în acel moment am căutat să o fructificăm, să punem toată această experiență a noastră în practică. Așa s-a născut Asociația noastră de balet.

La Festivalul Vale d’Itria din 1975 de fapt ați debutat cu prima mare realizare coregrafică unde v-ați definit concepția artistică, ați conceput și costumele de scenă…

E adevarat! Un punct important pentru începutul colaborării noastre a fost primul festival de la Valle D’Itria în Martina Franca la care am participat în 1975. A fost anul când am debutat, fără a fi însă înființată legal Asociația de Balet Clasic. O ocazie cu care ne-am reunit forțele într-un spectacol foarte important. A fost un repertoriu vast, destul de greu pe care l-am ales. Cu acea ocazie am realizat primele mele coreografii vorbesc de Patetica și de al doilea act din Lacul lebedelor. Am prezentat „Patetica“! Nimeni nu mai pusese în scenă acea frumoasă parte muzicală. Patetica a și rămas unul din spectacolele foarte iubite de public și a avut în jur de 350 de spectacole. Numele personajelor alese erau Dragostea, Viața și Destinul.

După aceste prime producții, în 1977, în mod legal Asociația de Balet Clasic din Reggio Emilia a luat ființă. Cum a decurs organizarea, vorbesc de această impunătoare clădire unde își desfășoară și acum activitatea Compania, școala de balet…ma refer și la partea administrativă adeseori anevoioasă? Locuiați deja în mod stabil în Italia?

După multe căutari am găsit acest spațiu în afara orașului Reggio Emilia, în care ne găsim și acum, o clădire spațioasă pe trei etaje, cu peste 1000 de metri, adaptată unei activități artistice de acest fel. Desigur, clădirea a fost restructurată și adaptată la exigențele unei școli de balet. O dată găsit sediul, lucru care a fost cel mai important și pentru care de fapt avusesem cel mai mult de gândit și căutat, mulți prieteni ai Lilianei Cosi ne-au dat o mână de ajutor. La început aveam balerini de 12 naționalități diferite, cu școli diferite și era dificil să aromonizezi grupul.

A fost un început de forță, dacă este să vedem cum v-a receptat presa de specialitate. Un început marcat de multe spectacole de balet, de multe turnee. Care era noutatea pe care o aduceați în peisajul artistic italian din aceast punct de vedere?

Noutatea? nu era nici o noutate, continuam ceea ce consideram fundamental în baletul clasic. Noutatea era dată poate de un alt factor: lumea nu era obișnuită să faci spectacole de balet oriunde, mă refer nu doar la sălilele clasice de teatru, ci vorbesc de spațiile deschise din orașe, amifiteatre, piețe, săli de cinema, săli de sport etc., făceam ceea ce ne propusesem în statutul Asociației: a purta mesajul artei la toată lumea de la elite până la publicul obișnuit. Era un efort mare și din partea noastră să ne adaptăm spațiului în care prezentam un spectacol; în plus noi duceam totul din Reggio Emilia, încărcam în două camioane mari toată aparatura până la costume și recuzita unui spectacol.

Până la formarea primei generații din școala dvs. într-un procent de 80% compania de dans „italiană“ din cadrul Asociației era de fapt românescă! Balerinii români ca Petre Ciortea, Valentina Massini, Ileana Iliescu, Gheorghe Iancu evoluau în producțiile dvs. coregrafice. Mulți dintre ei s-au stabilit în Italia dat fiind contextul tot mai restrictiv din România impus de regim.

Așa a fost începutul! Mulți ani am adus în companie balerini români cu precădere de la București, dar și de la școala de coregrafie și balet din Cluj Napoca. Profesorii din școală erau tot de la București, plecau acasă doar în vacanță. Cât privește spectacolele în care evoluau au fost multe, cred nenumărate turnee, cu Ileana Iliescu, Gheorghe Iancu, Valentina Massini etc., făceam câte 22 de spectacole pe lună!! Erau spectacole care se desfășurau în arenă vara, la 40 grade Celsius. Special îmi aduc aminte de spectacolul ținut la Termele din Caracalla, ceva extraodinar: peste 3000 de spectatori; și atunci am evoluat tot cu Iancu și Luli (Ileana Iliescu). Au fost apoi în companie Petre Ciortea, Gheorghe Cotovelea, Loreta Alexandrescu si mulți, mulți alții.

Aș afirma ca ați avut un rol providențial în viața lor artistică. Din cei enumerați de dvs. mulți au rămas în Italia și-au continuat carierele și s-au salvat de la un regim care îngrădea tot mai mult libertatea…

Degradarea din punct de vedere artistic în Romania era din ce în ce mai mare, artiștii erau obligați să aducă osanale regimului, conducătorului. A fost și deceniul când începea să se fugă din țară cu toate mijloacele. Obținerea actelor de ședere în Italia era condiționată de locul de muncă, și una desigur legală, nu la negru. Povestisem câte dificultăți întâmpinasem eu din cauza documentelor. Pentru a pune în legalitate acești artiști pe care îi chemasem din România, deschisesem la Poliția din Reggio Emilia în jur de 70 de dosare! În momentul în care Compania s-a deschis, a început seria turneelor, a realizărilor coregrafice, am apelat la acești artiști din România, de altfel mulți prieteni de ai mei, pe care care i-am integrat proiectelor mele coregrafice.De-a lungul anilor nume românești precum maestrul Trăilescu, compozitorul Adrian Enescu, scenografa Hristofenia Cazacu v-au fost aici în Italia colaboratori, deși făceau drumul din România In 1977 am fost la festivalul de la Sanremo cu spectacolul a cărui coregrafie o realizasem la „Don Chisciotte“ unde am avut orchestra în direct a maestrului Trăilescu. O amintire plăcută legată de aceste turnee cu spectacolul „Don Chisciotte“ a fost la Milano, în fața Domu-ului, o piață cu 15 000 de oameni prezenți care au apaludat și ovaționat timp îndelungat. Am avut muzica lui Gheorghe Zamfir – Doina – într-un spectacol de balet care prezenta durerea unei mame la pierderea fiului, durerea Maicii Domnului și jertfa pe cruce a lui Iisus Hristos. Și tot o temă religioasă a fost Anafura, un spectacol a cărui temă mi s-a revelat într-un vis și pe care l-am realizat pe muzica lui Adrian Enescu. Scenografa, care a devenit apoi o colaboratoare permanentă a Companiei, este Hristofenia Cazacu de la Iași.

Alături de companie, școala de balet a fost o altă coordonată intensă și prolifică a activității artistice a asociației. Ce principii ați imprimat școlii de balet, ce mesaj ați căutat să dați atâtor generații cărora le-ați fost profesor?

Sunt multe valori strâns legate între ele când e vorba despre studiul dansului clasic, ideea cu care am întâmpinat pe toți cei care au deschis porțile școlii noastre, nu a fost doar cea de instrucție propriu-zisă, cât și de a le transmite sentimentul de armonie și dragoste față de ceea ce au ales să facă. Au fost și timpuri mai puțin bune pentru evoluția școlii, dar faptul că am avut această formă de instrucție organizată a fost în beneficiul nostru. În anul 1983 am avut prima generație de balerini; unii dintre ei au devenit profesori, alții au intrat în companie.

Maestre, ați imprimat, în toate aceste lungi decenii de existență a Asociației, concepția dvs. coregrafică în producțiile și spectacolele realizate. A fost o exigență exprimată în a nu vă abate de la baletul clasic, în ciuda tuturor provocărilor moderne care au început să fie acceptate și în zona baletului.

După mine clasicul înseamnă ceva ce ține de perfecțiune. Dacă spun neoclasic intenționez a spune un nou mod de a tinde spre perfecțiune, spre armonie. În istoria culturii marii artiști care au rămas, pictori, sculptori, compozitori etc. sunt din zona clasicului, vezi Michelangelo și alții. Astăzi aș spune suntem într-o situație critică, deoarece nereușind să mai atingem asemenea perfecțiune, falșii autori și creatori se ascund în spatele unor diferite clasificări. Important este nivelul și nu stilul. Am convingerea că există doar o sursă unică pe acest pământ din care izvorăște și apar manifestările adevărate artistice ale omului: Divinitatea, Dumnezeu ca și creator al Universulului, al frumuseții, al echilibrului și al frumosului.

Impresionează mult în concepția dvs. artistică o profundă transparență a valorilor umane și universale. Aveți o intuiție extraordinară asupra unui semnificat profund al existenței umane – viața ca un mare dar dat de Dumnezeu…

Pe acest raport om – Dumnezeu se fundamentează existența umană. Nu cred în destin și nici într-o distrugere finală a ceea ce este omul, sufletul lui Cred că știm și intuim foarte puțin din ceea ce se petrece în jurul nostru. Cu atât mai mult cred că folosim puțin din creierul nostru. Cred că e nevoie să medităm mai mult la unele lucruri: să ne gândim că în urmă cu sute de ani în urmă erau puține instrumente, dar câtă intuiție pentru multe lucruri, doar observându-le! Dacă ne gâmdim doar la materie, la ceea ce vedem, ar fi un dezastru! Trebuie să gândim la toate lucrurile în eternitatea lor. Artistul cu munca sa, cu intepretarea sa personală, umană, diferită și unică, are obligația ca înaintea Creatorului acestui univers să manifeste o reîntoarcere la El și trebuie să recunoască în opera sa, în mesajul și armonia pe care le transmite o modalitate de a-I mulțumi acestui Creator. Când într-o operă se percepe această stare de reîntoarcere, când o operă are această pecete a armoniei și echilibrului generată de multe ori de sacrificii, atunci este Artă. Arta în definiția ei este ceva mereu din zona sacră, pentru că este un dar pe care artistul îl face publicului când se adresează sufletului și minții acestuia.

Asociația de balet în toate aceste decenii de existență v-a multiplicat rolurile, ați fost în același timp balerin, coregraf, scenograf, costumist… Cum ați reușit să conciliați toate aceste responsabilități artistice?

În spatele atâtor sute de spectacole pe care le-am avut fie în Italia, în Europa, Asia, America stă în primul rând foarte multă muncă, eu însumi, aș spune, modificam totul când ceva nu mergea, multe lucruri erau de ultim moment. În cadrul companiei noastre era nevoie de toate aceste laturi, de la concepția artistică la ultimul detaliu, că era vorba de costume, de scenografie sau de altceva. Am dansat mult ca balerin în companie, în coregrafiile mele… rar când un dansator evoluează pe scenă până la vârsta de 50 de ani! Aceasta implică o anumită condiție fizică, un antrenament continuu, din punct de vedere al sănătații ai de suferit.

În coregrafiile dvs. spectacolul „Anafura“ a fost unul special, mesajul religios transmis publicului a impresionat multă lume. L-ați prezentat și la Vatican de două ori în Sala Nervi, Aula Paulo al VI-lea… ce amintiri aveți de la întâlnirea cu papa Ioan Paul al II-lea?

Spectacolul a fost filmat și la Rai, unde am interpretat atât rolul lui Iisus cât și cel al lui Ioan Botezătorul. Apoi, în 1984, am prezentat doar o parte din acest spectacol în fața Papei Ioan Paul al II-lea, spectacol care privea scenele mai importante din viața Mântuitorului Iisus Hristos, referitoare la momentul Nașterii, al Învierii. După spectacol, îmi amintesc că papa Ioan Paul al II-lea m-a privit lung și mi-a spus „Voi să asculați de Maica Domnului și de Iisus al vostru“. După ce am început să pictez i-am dăruit două dintre tablourile mele. Unul dintre el îl avea expus chiar în biroul de lucru.

Cum a întâmpinat presa și în general massmedia, spectacolele cu care ați fost în toată Italia?

A fost o receptare foarte bună! Până în anii ’82–’83 nu au fost multe filmări desigur datorate și faptului că nu exista tot acest progres din ultimii ani. Totuși sunt multe materiale televiziunile Rai 1, Rai 2, Rai 3; am avut si spectacole de televiziune, participam la emisiunile realizate de Pipo Baldo… și ca o completare la ce m-ai întrebat, faptul că am primit de două ori în anii ’80 premiul din partea presei, care se dădea funcție de câte apariții aveai în massmedia. Ca un bilanț amintesc că această receptare din partea presei față de noi, a avut ca rezultat aproape 8000 de articole în ziare, reviste, cărți etc. în Italia și în străinatate.

Vă mulțumesc!

Noiembrie, 2008

Reggio Emilia

Interviu realizat de Violeta P. Popescu

Loading