Mihai Zamfir – Acasă; Poveste de iarnă, Polirom, Iași, 2004, 344 p.
doctorand Diana Pavel Cassese
Nu mai constituie o surpriză bivalența artistică a criticilor postbelici. Figuri aristocratice precum G. Călinescu, Paul Georgescu și Mihai Zamfir, și-au fructificat tot mai des vocația epică în proze de imaginație. Abandonează astfel penița subțire, protocolul exegetului atent la textul de comentat și se metamorfozează în romancieri. Pe cei mai mulți „mutația” i-a costat căci de multe ori i-au exilat condescendenți în plutonul prozatorilor, scăpând astfel de un concurent temerar și incomod, iar prozatorii (îndeosebi cei abisali ori măcar specialiști în ingineria textuală) i-au privit cu milă, retrimițându-i în spațiul secund al criticii. S-a întâmplat și la case mai mari, de-ar fi să mă gândesc doar la G. Călinescu. Pe acesta, Al. George îl contesta ca romancier, iar Ion Bogdan Lefter ca istoric literar. Ion Simuț, în Revizuiri, arăta că „e adevărat că G. Călinescu s-a îndreptat spre istoria literaturii cu o curiozitate și o aplicație de prozator”(p.268)
După Poveste de iarnă (1987), o bijuterie retorică în care relatarea naratorului e mereu dublată de ‘cenzura’ pe care o impune un „model” (ochiul criticului-eseist), M. Zamfir uimește din nou, cu Acasă, a cărei diferență specifică este dată de echilibrul și discreția ei, în aparenta simplitate a construcției și în eleganța stilistică, dar și de aducerea în prim plan a unor suferințe resimțite de toți românii plecați peste hotare: este o carte care respiră angoasa pierderii toposului acasă, a iubirii inegale, voluptatea ratării, imposibilitatea reacției. Deși acțiunea se petrece în comunismul anilor ’80, creația lui Mihai Zamfir vorbește, prin protagonistul său, individ anodin (recrutat din sfera intelectualității cu funcții mărunte), despre consecințele în plan interior ale devierii de la starea de normalitate (îndepărtarea de spațiul matrice, să recunoaștem, așa cum e cazul miilor de români stabiliți în Italia și Spania, reprezintă o astfel de abatere de la normalitate). După ce cu Paul Georgescu asistasem la spulberarea iluziei schimbării (Revelionul și Vara baroc), Mihai Zamfir declamă în Acasă elogiul unei iluzii, aceea a salvării de presiunea prezentului (și mă întreb, câți dintre conaționali n-au plecat altrove tocmai pentru a se despovăra de diverse presiuni -financiare, morale, prejudecăți- ale prezentului). Regăsirea liniștii interioare, împăcarea cu sinele, este obținută de eroul de 42 de ani din Acasă prin scufundarea (=pierderea) în trecut și amintire: ‘Mă pierd cu bună știință-nu reușesc sa mă pierd cu adevărat'(p.248) De ce are nevoie de această privire în trecut, de anamnesis? Fiindcă în trecut e adevăratul spațiu care îi conferea confortul psihic, e prima casă a familiei, demolată ulterior de comuniști. Sustragerea din starea de normalitate a prezentului (ne definește pe toți cei plecați de acasă – eu, tu și Ceilalți) poate echivala cu salvarea, dar din experiența eroului eseistului bucureștean, deducem că, odată transferați, un punct de referință în noul spațiu matrice este absolut necesar; și acest punct de echilibru este tocmai toposul acasă. De aici deambulările inginerului din Acasă, spostările lui din București în Buzău și invers. Își explică, în sfârșit, tumulturile forului său interior: după demolarea casei copilăriei sale, toposul ‘acasă’ nu există chiar dacă, aparent, sunt mai multe case care îl așteaptă: ‘mi se face un dor de casă. Dar care-i casa mea? Mansarda înghesuită din Cotroceni unde mă voi duce acum? Apartamentul tip al mamei de unde tocmai vin, casa dărâmată a tatălui meu(…)? Nu sunt nicăieri acasă de când am așa de multe case.'(p.195) Suferința e acută întrucât, explică Jean Delumeau în Despre ospitalitate, casa=înseamnă apartenență la un nume și un neam=identitate, ‘multe case’ simbolizează de fapt pulverizarea identității, iar abandonarea sau pierderea casei (în roman simbolizată de demolare) echivalează cu alteritatea, cu pierderea identității, redată plastic de sintagma ‘un bloc fără nume'(p.190). Fără să-și propună direct, lui M. Zamfir îi reușește, printre altele, o radiografie a sistemului politic comunist. Există aproape în fiecare frază un fundal, idei etc care intră într-un spirit al epocii și care ajută la recompunerea identităților autentice. Eco, în Opera deschisă, vorbea de opera de artă ca metaforă epistemologică, referindu-se la faptul că o creație are neapărat o istorie, o dimensiune implicită, conține în ea spiritul timpului și al autorului ei. Acasă vorbește despre timpul trecut al creatorului ei, un timp în care ordinul demolărilor se executa în pripă, fără responsabilitatea efectelor dezrădăcinării. Este și timpul românilor de dincolo. Fără urmă de melodramă, M. Zamfir a scris o carte despre moarte: moartea identității umane în epoca totalitară. O astfel de moarte, a identității românești, se reiterează astăzi, la un alt nivel, pentru conaționalii plecați în țări precum Italia și Spania.
Acasă este actuală și prin declamarea unor adevăruri: noua lume înseamnă de cele mai multe ori durere și sufocare: ‘mă opresc sufocat; văd o rană proaspătă, un loc viran, câteva dărâmături și o macara.'(p.228). ‘Noul’ echivalează cu suspiciunea, cu crisparea (nu întâmplător ridurile sunt o imagine recurentă a cărții), cu frica: ‘ce s-ar întâmpla cu mine dacă toți de la masa lungă alăturată s-ar ridica în același timp(…) mi-ar arăta insignele lor ascunse la rever. Aș râde? Mi-e teamă că nu. Aș fi mai speriat decât eroul lui Kafka.'(p.245) Toate aceste stări au fost resimțite de aproape toți românii odată ce au pășit dincolo, în tărâmul făgăduinței. De aici nostalgia după paradisul pierdut. Acasă e așadar manifestul unui acasă ca necesitate, acel acasă care echivala cu împăcarea cu sine, instaurator de ordine interioară. Iluzia noii ‘ordini’ (sugerată ironic de exclamația eroului central ‘Slavă Domnului, totul e în ordine!’-p.196) alimentează ‘nevoia de acasă’. Românii departe de casă se regăsesc în povestea propusă de criticul și prozatorul român și prin drama așteptării; nu e vorba despre acea așteptare colectivă, care a făcut carieră în paginile Revelionului (Paul Georgescu), ci despre o alta, individuală: se așteaptă un iubit (Maria pe eroul din Acasă), vizita sau telefonul unui fiu, nepot etc. Așteptarea e nu doar individuală ci și unilaterală. Feedback-ul nu există sau se produce cu întârziere. Prezența ‘Celuilalt’ e mereu invocată, clamată-în sensul zădărniciei lui vox clamantis in deserto. Corporalul, prezența fizică (nu absența!), sunt indicii ale nevoii de a ‘înscrie în mod diferit identitatea în text’. (B. Didier) Roman al nostalgiei după toposul acasă și al așteptării, Acasă este în același timp roman de dragoste… inegală: ‘mă conving o dată în plus că iubirea este bogăția cel mai inegal împărțită pe lume.’ (p.146) Totul are loc pe ‘scena’ orașului. „Ca și Holban, ca și Al. George, M. Zamfir este un citadin prin excelență, cu simțul străzii aglomerate și al pitorescului civilizației de acest tip”, semnala Nicolae Manolescu. Aș spune că meritul romanelor lui Mihai Zamfir nu rezidă totuși în lecția despre citadinism, ci mai degrabă în faptul că sunt scrieri în care nu avem nicăieri pasaje pur descriptive, gratuite. Peste tot, dimpotrivă, figurativul trădează o tentativă de punere în expresie a unui non-figurativ care definește spațiul interior. Cartea ne ajută să înțelegem că în condiții limită, în care senzația este de pierdere a punctului de referință inițial (o casă, o persoană dragă), cititul poate umple un gol, un hiatus, acel ‘non dit’ (Oswalt Ducrot) în fața neputinței: pentru inginerul din Acasă un roman (englez) comprimă timpul așteptării (în scena crizei cardiace a mamei); de asemenea scrisului i se recunoaște rolul terapeutic: ‘Povestea despre mama și despre mine am început-o într-o după-amiază strălucitoare de septembrie(…) Într-o asemenea zi aș vrea (…)să pun punct final, cu regret și ușurare'(p.335). În fapt, M. Zamfir nu e primul critic-eseist postbelic la care regăsim capacitatea compensatorie a lecturii. De la scenariul literar al lui Mircea Zaciu (Amiaza unei revoluții, Unde sfârșește pustiul) la „romanul-eseu” al lui Matei Călinescu (Viața și opiniile lui Zacharias Lichter), de la literatura de anticipație a lui Ov. S. Crohmălniceanu și Fl. Manolescu la literatura pentru copii a Adrianei Iliescu, de la romanele și nuvelele moderne ale lui Paul Georgescu la autoficțiunea lui D. Micu (Fata morgana), trecând prin autobiografii și proze de tip autobiografic (Arhipelagul interior al lui V. Nemoianu și Staja dragonilor -Ion Negoițescu, După-amiază de sâmbătă, Valeriu Cristea, Clopotul scufundat –Livius Ciocârlie, Intermezzo –Marin Mincu), toți au reliefat cititul și scrisul, ca dulci himere și narcoze ale regăsirii sensului individual. Păstrând proporțiile, opera lui Mihai Acasă redă în cheie livrescă drama trăită de aproape toți conaționalii plecați peste hotare. Ajunși în Italia, toți, într-un fel sau altul, s-au regăsit în ipostaza protagonistului lui Mihai Zamfir, au cunoscut incertitudinile, deruta interioară a acestuia, au suferit de “nevoia de acasă”. Dincolo de dificultățile lingvistice, de impedimentele financiare și de integrare, în general, au resimțit acut un sentiment necunoscut acasă, (în stare de normalitate!), este vorba de sentimentul dezrădăcinării, al imposibilității de a menține/gestiona contactul cu originile. O parte dintre ei (și cinste lor!) a descoperit că este capabilă să retrăiască (“din exterior”) patriotismul, prin distanță și nostalgie; o altă parte (de asemenea de admirat) a înțeles că șansa integrării rapide este re/descoperirea simultană a culturii Italiei și a țării-mamă, România, cu mijloacele oferite de țara adoptivă, Italia. „Învingători” în lupta cu acasă au fost și cei care au căutat /au recunoscut în țara adoptivă semne/semnale, urme (tracce, traces) din trecutul patriei, amprente ale culturii și istoriei românești în spațiul european.
S-au „salvat”, așadar, cei care s-au improvizat ad-hoc în „mici Ulise” ai spațiului italian, adică cei care și-au căutat acolo o Itaka care să le îndulcească dorul de casă, așa cum modestul inginer din Acasă a căutat-o în „îndepărtatul” (geografic și a-temporal) Buzău. Celorlalți, care nu și-au găsit încă echilibrul interior departe de casă, nu le rămâne decât să urmeze exemplul conaționalilor sau al acestui eroul… de carte și nu una oarecare, ci una scrisă cu aceeași eleganță și subtilitate intelectuală care caracterizează toată proza de imaginație a lui Mihai Zamfir, de la Poveste de iarnă la romanul epistolar Se înnoptează. Se lasă ceață.
* Departe de a-casă, poate tocmai din dorința ascunsă a recuperării toposului acasă (cel puțin a acelui ‘acasă în străinătate’, de care ne vorbiseră doamnele Gabriela Adameșteanu și Gabriela Melinescu) s-a născut această, să-i zicem, privire în față a cărții profesorului Mihai Zamfir. O analiză pe text cu funcție cathartică, așadar, fără pretenții științifice, modestă ca viața conaționalilor departe de casă, pe care o dedic românilor dispăruți ‘la muncă’ în Italia (morti bianche, cum le numește, impersonal și statistic, presa italiană).
