drd. Diana Pavel Cassese
Critic și prozator, Paul Georgescu s-a născut în 1923, în județul Ialomița și s-a stins din viață pe 15 octombrie 1989 (înaintea revoluției!). Ideolog marxist din „gașca” lui Leonte Răutu, animat de idealurile troțkismului, din primele sale pagini de critică – Încercări critice (I-II, 1957-1958) – deducem că încorsetarea și supravegherea cenzorilor comuniști erau maxime; nu era loc nici măcar de haz de necaz atâta vreme cât, din aceste comentarii literare, nu transpare nici urmă din ironia sarcastică, acut intelectuală și livrescă, care va constitui stratul cel mai profund al poeticii romanelor de mai târziu. Desprinderea comentariului său literar de clișeele proletcultismului se produce cu Păreri literare (1964). În 1967, în volumul Polivalența necesară, Paul Georgescu interpretează polivalența necesară în sensul teoriei operei deschise a exegetului italian Umberto Eco. Polivalența necesară este egală cu adaptarea spirituală conjuncturală. Paul Georgescu afirmă prezența multitudinii semnificațiilor în însăși obiectivitatea propriei structuri a operei, iar nu în subiectivitatea sau, și mai rău, subiectivismul criticului. Ca redactor/redactor-șef la revistele România liberă, Revista literară, Gazeta literară și Viața românească a făcut atât bine (a promovat generația ’60, din care face parte Nichita Stănescu) cât și rău (a sancționat criticii a căror demnitate i-a împiedicat să se dea cu comuniștii dar și slăbiciunile partinice ale șaizeciștilor). Proza i-a servit să-și construiască o nouă identitate literară. După 1965, aproape renunță la cariera de critic foiletonist și ca un protest tacit la adresa unor inerente erori de interpretare estetică și de abordare, se consacră creației de imaginație. În termenii lui M. Auge1, nemaigăsindu-și locul în critică, își caută non-locul în literatura de imaginație: în 1967 îi apărea volum de nuvele Vârstele tinereții, iar un an mai târziu, în 1968, romanul Coborând. În anii ’70, a publicat volumul de proză scurtă 3 nuvele (1973) și romanele Înainte de tăcere (1975), Doctorul Poenaru (1977) și Revelionul (1977). Urmează alte opt romane și tot atâtea măsuri ale talentului artistic al lui Paul Georgescu: Vara baroc, 1980, Solstițiu tulburat, 1982, Siesta, 1983, Mai mult ca perfectul, 1984, Natura lucrurilor, 1986, Pontice, 1987, Geamlâc, 1988, Între timp, apărut postum, în 1990. Autentic om de cultură, Paul Georgescu își cultivă tabieturile de narator nu doar în nuvele și romane, ci și în dialogul cu Florin Mugur (Vârstele rațiunii. Convorbiri cu Paul Georgescu –Florin Mugur, Ed. Cartea Românească, București, 1982), respectiv în scrisorile trimise lui Ion Simuț, între 1976 și 1986, pe care destinatarul le-a reunit sub titlul Învățăturile unui venerabil critic bucureștean către un tânăr critic din provincie (Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1999). Teoreticianul polivalenței necesare a fost deținut politic, experiență care reiese și din prozele sale (Înainte de tăcere, Doctorul Poenaru etc).
În Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Alex Ștefănescu îl blamează că, în 1949, în calitate de formator de opinie la Viața românească, „examina diferite texte literare și identifica persistența spiritului mic burghez chiar și în acelea dintre ele care aparent slujeau socialismul.”2 Dincolo de „păcatele” sale ca membru al partidului comunist, Paul Georgescu rămâne în literatura română pentru calitățile excelente de prozator. Verva pamfletară din studiile critice e remodelată în nuvele în simpatie batjocoritoare și alunecă în nonșalantă invectivă în romane. Același palpit personal, aceeași prospețime verbală sunt descifrabile atât în creația critică cât și în cea artistă.
1 M. Auge- Non-places: Introduction to the Antropology of Supermodernity, Londra, 1995, p.78
2 Alex Ștefănescu –Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Ed. Mașina de scris, București, 2005, p.346
