Creionul roșu
de Ingrid Beatrice Coman
“Vrei să te duci după apă?” o întrebase tanti Sonia, fără să aștepte răspuns, punându-i în mână găleata aceea uriașă cu mânerul înghețat.
“Da…” răspunsese ea, aruncând în gol răspunsul acela pe care mătușă-sa, care între timp se îndepărtase cu alte treburi, oricum nu l-ar fi putut auzi.
Liliana își băgă picioarele desculțe în șoșonii maro, pășind cu grijă pe aleea din fața casei, de teamă să nu alunece, și o luă spre fântâna din capătul străzii, ținându-și, cu cealaltă mâna, puloverul strâns pe piept, să nu i-l deschidă vântul.
Nu-i plăcea să meargă după apă, Lilianei, mai ales când trotuarul era înghețat și sticlos, de-ți fura gleznele și te trezeai la pământ de parcă o mână nevăzută te-ar fi tras, cu forță, de guler in jos. Câinii de pe uliță o simțeau de departe și o așteptau la garduri, gata să-i arunce printre scânduri lătrăturile lor fioroase care se rostogoleau pe zăpadă și-i puneau piedică la fiecare pas. Știa că nu pot ieși din curți, și mulți dintre ei erau legați in lanțuri, dar hămăitul lor răgușit îi strecura în suflet o teamă nedeslușită, un fior care se ridica din măruntaiele pământului și i se proptea în pântece ca un cuțit.
Scânci ușor, grăbind pasul și înfruntând, cu capul plecat și urechile îngropate în guler, culoarul de mârâieli ostile, gândindu-se la zilele când drumul acela îl străbătea de mâna maică-sii și se uita, mândră, în ochii sticloși ai câinilor, sigură, cum era, că orice s-ar fi întâmplat, ea ar fi apărat-o.
Cât amar de vreme trecuse de atunci. Câte zile se scurseseră pe ulițele noroioase ale satului. Multe, mai multe decât putea ea să numere, se gândi, amintindu-și de șirul acela de liniuțe pe care începuse să-l însemne cu cărbune pe zidul din spatele casei, câte o liniuță pentru fiecare zi, până când cărbunele i se consumase de tot între degete și pierduse socoteala. Primele ploi transformaseră bastonașele ei țanțoșe în dâre murdare prelinse de-a lungul zidului, și în scurt timp nu se mai deslușea nimic, decât o mâzgăleală fără noimă, de parcă ar fi trecut pe acolo o armată de melci băloși.
La sfârșitul toamnei, din aritmetica ei sârguincioasă mai rămăseseră doar umbre vagi pe albul umed al peretelui. Și uite, nu mai știa să spună de câtă vreme plecase maică-sa, păreau să fi trecut o sută de ani. Vântul parcă suflase urmele pașilor ei prin ogradă și sunetul numelui ei pe buzele rudelor, până și lucrurile ei din cameră. La scurt timp după plecare, golul acela parfumat, care încă mai mirosea a levănțică și haine de mamă, fusese umplut, de la o zi la alta, de o femeie masivă și ursuză, care lucra la dispensarul din vale și căreia îi închiriaseră camera, „să mai acoperim din cheltuieli” se justificase tanti, cu un ton care-i dădea de înțeles că acel cuvânt misterios o privea în mod direct.
Așa învățase Liliana cât e de ușor să aluneci afară din inima oamenilor, e de ajuns să se închidă o ușă mai tare în spatele tău și să-ți rămână o vreme odaia goală, și ochiul uitării se închide peste tine și te lasă afară.
Încet, aproape fără să-și dea seama, absența maică-sii îi coborâse peste viață ca un nor dens și înecăcios și în jurul ei crescuse un zid de apăsătoare tăcere, care se transforma în șușoteli ori de cate ori se îndepărta.
Ciudați sunt oamenii, se gândea, acum te vor acum nu te mai vor, și de fiecare dată când ieșea pe poartă ca să meargă la școală, i se strângea inima și se întreba dacă, la întoarcere, o vor mai primi. Se străduia din răsputeri să le intre in voie tuturor, obișnuindu-se să trăiască la umbra celorlalți membri ai familiei, ca o ciupercă crescută pe furiș. Își mesteca frica și o transforma in „da” la orice sarcină i se dădea, oricât de grea ar fi fost, de teamă că un „nu”, fie el cât de nevinovat, ar fi putut să închidă ochiul acela indiferent și peste numele ei.
Mergea după apă, căra lemne, călca hainele verișorilor ei mai norocoși, a căror mamă nu plecase nicăieri și care nu aveau nevoie sa spună mereu „da” ca să fie iubiți, și nici măcar „mulțumesc”, ținea jurnalul medicamentelor bunicii și se ducea să o aducă de mână, ori de câte ori făcea o criză de amnezie și uita drumul spre casă, făcea curat, spăla vase, aprindea focul. La fiecare nou „da” i se dădea o nouă treabă de făcut, și Liliana o făcea fără să crâcnească, culegând și cel mai palid zâmbet de pe fața mătușii ei ca pe o promisiune.
Trăgea la lanțul ruginit al fântânii, atât de rece încât i se lipeau degetele de zalele înghețate, cu ochii închiși, de teamă să nu-i alunece privirea in hăul acela adânc și întunecat, ca o gură veșnic știrbă și flămândă. Îi redeschise doar când simți scârțâitul lanțului pe scripetele metalic, semn că își terminase cursa și încărcătura de apă era la suprafață. Vărsă apa in găleată și se opri câteva clipe să-și încălzească mâinile în pieptarul puloverului de lână.
Apoi luă găleata și, trăgând aer in piept, se pregăti să treacă înapoi tunelul dulăilor neprietenoși. Îi auzea de departe și mârâiturile lor se amestecau cu bătăile inimii ei.
Dintr-o dată parcă simți prezența caldă a mâinii maică-sii pe mâner și găleata păru mai ușoară. Tresărind, ridică privirea cu sufletul chircit de emoție, așteptându-se sa vadă chipul ei blând și luminos, gata să-i sară in gât, s-o umple de dezmierdările îndelung sufocate, și să-i șoptească „să nu mai pleci, mamă, că tare-i greu fără tine”, dar nu era nimeni prin preajmă. Doar vântul îi tremura aburul respirației și o făcea să clipească des.
Dar încet, ca o muzică îndepărtată pe care dintr-o dată ți-aduci aminte că o cunoști, vocea maică-sii i se strecură sub căciulița de lână roșie și o gâdilă ușor la urechi.
„Să nu-ți fie teamă, fetița mamei. Frica este hrana dușmanilor tăi. Nimeni nu-ți poate face rău, dacă nu-i permiți să se înfrupte din frica ta. De asta te latră dulăii, că te simt că ți-e frică, și asta îi întărâtă și mai tare. Privește-i în ochi și înfruntă-i, și-ai să vezi că nu te-or mai lătra.”
Mai auzise vorbele alea cândva, dar nu le dăduse atenție și le lăsase sa cadă în cine știe ce ungher uitat al minții ei. Și uite, o zbughiseră afară și parcă îi alergau prin sânge și dintr-o dată parcă nici frig nu-i mai era.
Se opri din drum și făcu doi pași spre dulăul care o adulmeca printre zăbrelele gardului, ca pe o pradă sigură. Rămase țintuită, la o aruncătura de băț de botul lui umed și îl privi in ochi:
„Ce vrei mă, Negrule, ce-ai cu mine, parcă nu mai știi când erai pui și-ți strecuram covrigi pe sub gard? Dă-mi pace, c-oi lua un bolovan de pe uliță și ți-oi închide gura aia băloasă!”
Câinele se opri din lătrat și începu să dea din coadă, de parcă dintr-o dată și-ar fi amintit și el. Schelălăi ușor, ca și cum i-ar fi părut rău, și apoi se retrase in cușca lui.
O altă Liliană crescuse, într-o clipă, sub căciulița de lână roșie, și fata luă găleata și se îndreptă spre casă cu un pas nou.
Nu puse bine găleata lângă ușa de la intrare, că vară-sa și deschise geamul, strigându-i:
„Te duci până-n beci, s-aduci niște murături?” și, fără să aștepte răspuns, îi lăsase un castron mare pe pervazul înghețat, alergând în casă la căldură.
Liliana închise ochii și respiră adânc, de parcă dintr-o dată plămânilor ei nu le mai ajungea aerul din curte. Apoi luă castronul și, cu pas mărunt și apăsat, intră în casă și-l puse pe masă cu o mișcare bruscă, fermă, făcând să tremure paharele așezate pentru cină.
„Nu!”
„Ce nu?” o întrebă fata, care părea că și uitase de sarcina pe care i-o încredințase doar cu câteva clipe in urmă.
„Nu mă duc in beci! Asta e treaba ta. Mie nici măcar nu-mi plac murăturile!”
„Ce-ai tu, fată, ai înnebunit?” se grăbi să intervină tanti Sonia și, văzând că nu-i răspunde, i-o tăie scurt: „Du-te mai repede in beci, până nu-mi pierd cumpătul!”
„Nu!” întări Liliana, mirându-se să descopere ce gust bun poate să aibă cuvântul ăla pe care nu-l mai rostise de luni întregi. „Nu” repetă, uitându-se în ochii femeii precum, mai devreme, în ochii sticloși ai dulăului de pe uliță.
„Nu mă duc in beci” mai zise o dată, sacadat, să se asigure că o înțelegeau. „Nu-ți șterg pantofii și nu-ți calc hainele pentru mâine. Nu.”
„Ia uite, a făcut gură Cenușăreasa…” spuse, amuzat, bărbatu-său, care intrase între timp pe ușă cu un braț de lemne pentru foc.
„Hi hi…” râse văru-său mai mic, iscodind-o de după fusta maică-sii cu ochi de veveriță curioasă, prudent, neștiind încă dacă scena aceea neobișnuită se va lăsa cu râsete sau cu bătaie.
„Bă, fata nimănui, ți s-a urât cu binele?” îi aruncă, mârâit, tanti Sonia.
Liliana simți un nod amar în gât, ca atunci când trebuia să înghită ulei de ricin, și aproape că-i veni să vomite. Ar fi dat afară toate cuvintele nerostite, plânsul înnăbușit în pernă noaptea, tristețea pașilor inegali pe zăpadă, când se întorcea acasă, teama de gurile câinilor și de gurile oamenilor, neliniștea fără nume care o cuprindea când se gândea la maică-sa, vocea ei de clopoțel de argint, care încă îi răsuna în creier și pe care se întreba dacă o va mai auzi vreodată, mâinile bătătorite de muncile altora, păpușa aruncată în ocol, cu ochii scoși și hainele mototolite, căreia începuse să-i semene atât de mult.
„Când era mama acasă, toți erați buni cu mine” rosti, cu o voce pe care nu și-o recunoștea și care-i venea aproape din burtă. „Spuneați că mă iubiți ca pe copilul vostru, și eu parcă înduram mai bine dorul de mama la gândul că vă am pe voi. Dar era doar un bal mascat, ca la bâlci. Și eu eram doar un mic păcălici, prostuț și credul. Nu-i loc pentru mine in inima voastră…”
„Bună sau rea, suntem singura familie care ți-a rămas, tu, fată! Da ce știi tu ce-i aia familie, că tac-tu te-a lăsat de mică și mamă-ta cine știe prin ce străini își face veacul…”
Liliana se opri să încaseze lovitura vorbelor de fiere, dar nu făcu nici un pas îndărăt.
„N-oi ști eu ce-nseamnă familie, tanti. Sună așa de serios, ca o treabă de oameni mari. Știi, Doamna m-a pus s-o desenez, mai deunăzi. Mi-a spus fă o familie, Lili, așa cum o vezi tu. Și eu am mâzgălit oameni mulți care mergeau în toate direcțiile, de parcă ar fi vrut s-o șteargă de pe foaia mea. Apoi am luat creionul roșu și i-am unit pe toți, și doamna m-a-ntrebat ce-i aia și eu i-am zis e dragostea care-i ține împreună și le leagă inimile una de alta, oriunde ar fi. Asta e familia. Doamna a zâmbit și mi-a spus că e cea mai frumoasă definiție pe care a auzit-o vreodată.”
„Ce bazaconie mai e și asta?” spuse mătușă-sa, dar ochii i se umeziseră și tot clipea des, de parcă i-ar fi intrat ceva sub pleoape.
„Nu sunt creioane roșii în casă la tine, tanti…”
„Ce tot îndrugi acolo?”
„Nenea Stan se tot duce la alimentară, la dom’șoara Amelia. Acolo-l trage ața…”
„Ce?” țipă mătușă-sa și se făcu roșie ca o pătlagină, în timp ce bărbatu-său păru să-și piardă forța în brațe, de scăpă lemnele pe jos.
„Valentina îți fură bani din geantă și Puiu te scuipă când te întorci cu spatele.”
Vară-sa sări de pe scaun de parcă i-ar fi intrat un arici în chiloți și Puiu se ascunse după sobă, de bună seamă socotind că fusta maică-sii nu mai reprezenta un adăpost potrivit pentru el.
O liniște nefireasca se lăsă în odaie, și aerul părea jăratec mocnit, gata să izbucnească la prima suflare.
Liliana se scotoci prin buzunarul de la pulover și scoase un capăt de creion roșu, consumat și decolorat de atâta folosire.
„E drept că mama e plecată departe. Dar firul roșu care ne leagă nu se va destrăma niciodată. In mintea mea necoaptă, cum zici tu, tanti, asta e familie…”
Apoi adăugă, punându-i în palmă creionul ca pe o relicvă miraculoasă:
„Ține, tanti. Începe s-o desenezi și pe-a ta…”
![]()