În timp ce lumea din afară oscila între oroare și barbarie, Părintele Sofronie a cunoscut o mare tulburare lăuntrică provocată de „aducerea aminte a morții”. Nu un simplu memento mori ca în tradiția ascetică, ci o cufundare amețitoare a sufletului în vâltoarea neantului. Avea sentimentul că prin moartea sa moare în el și cu el tot ceea ce a fost înglobat de propria conștiință: neamul omenesc, cosmosul și chiar Dumnezeu. Experiență decisivă din care avea să rețină două lucruri, paradoxale: o senzație profundă a efemerității existenței, și o deschidere „prin cruce” față de taina persoanei – capabilă să îmbrace creatul și necreatul – și față de realitatea Ființei infinite. „Prin cruce”, deoarece la 17 ani, într-o dimineață, i-a venit ideea că absolutul nu poate fi „personal”, că veșnicia cuprinsă în iubirea evanghelică nu este decât sentimentalism și „psihism demn de dispreț”. Abandonându-L pe Dumnezeul cel Viu încă din copilărie, își îndreaptă atenția către misticismul Orientului ne-creștin. Practică o formă de meditație orientală și se străduiește să-și golească mintea de toate „formele relative”. Confundând individul cu persoana, el servea – cum avea să o spună mai târziu – pe „Dumnezeul filozofilor care, în realitate, nu există”.
În paralel, își dăruiește întreaga pasiune picturii, pe care a studiat-o la Școala Națională de Arte Frumoase din Moscova. Însă, tulburările Revoluției bolșevice îi perturbă munca și se hotărăște să emigreze. După o scurtă trecere prin Italia și Germania, sosește la Paris în 1922. Imediat, are ocazia să expună în acele temple ilustre ale artei moderne care sunt „Salonul de toamnă” și „Salonul de țiglă”. Căutare a invizibilului în spatele vizibilului, pictura, deși îi oferă momente de bucurie fină, nu-l poate satisface: „mijloacele de care dispuneam erau neputincioase să redea frumusețea care domnește în natură”.
Apoi, într-o zi, Cel pe Care părintele Sofronie Îl părăsise, se arată lui. Experiență tulburătoare căreia un text din Scriptură îi va revela adevăratul sens: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșire 3,14). Cum oare, Dumnezeu Cel fără de început, Creator și Stăpân al întregului univers, să spună „Eu sunt”? Această întorsătură în istoria umanității, această revelație făcută lui Moise de către Ființa Absolută ca „persoană”, ca „ipostas” este pentru părintele Sofronie un adevărat drum al Damascului. «Mare este cuvântul „Eu”, scria sfinția sa. El desemnează persoana. Numai persoana trăiește cu adevărat. Dumnezeu este viu pentru că este ipostatic. Miezul acestei vieți este iubirea. Întrucât Dumnezeu spune „Eu”, omul poate spune „tu”. În „eu”-l meu și în „tu” al Său se află întreaga Ființă: și această lume și Dumnezeu. În afară și dincolo de acesta nu există nimic. Dacă sunt în El, pot spune că „eu sunt”; dar dacă sunt în afara lui pot spune că „eu mor”».
„Fapt suprem și primordial al Ființei”, acest principiu ipostatic are un nume și o înfățișare, înfricoșător prin putere și sfințenie: Iisus Hristos. „Fără El nu l-aș fi cunoscut nici pe Dumnezeu și nici pe om”, scria părintele Sofronie. El contemplă în Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat, însuși chipul din veșnicie al lui Dumnezeu în om. Mântuirea apare ca îndumnezeire. Omul este mai mult decât un microcosmos, el este un mic dumnezeu. De vreme ce Dumnezeu, luând chip de rob, S-a făcut întru totul asemenea omului, omul are posibilitatea să devină întru totul asemenea lui Dumnezeu. Pentru părintele Sofronie sfințenia nu este de ordin etic, ci ontologic: „Sfânt nu este cel care a atins o treaptă înaltă în domeniul moralei umane sau în viața de asceză, nici chiar în cea de rugăciune (fariseii, de asemenea, posteau și se rugau îndelung), ci acela care poartă în sine pe Duhul Sfânt”.
Bucurie nesfârșită, această autorevelare a lui Dumnezeu este pentru părintele Sofronie izvorul unei „dureri care va fi leit motivul întregii sale vieți în Dumnezeu”. Pentru că, revelându-i-se așa cum este El, Dumnezeu i-a îngăduit părintelui Sofronie să se poată vedea așa cum este el în adâncimea cea mai intimă a ființei sale. Luminându-i sufletul, Duhul Sfânt îl face să vadă profunzimea păcatului și a întunericului lăuntric. Dar păcatul văzut nu ca o încălcare a normelor vreunei etici, ci ca o ignorare a lui Dumnezeu Cel Adevărat, ca un refuz al iubirii Tatălui, „o separare de izvorul ontologic al ființei noastre”. Descoperind cu spaimă „cadavrul său interior”, părintele Sofronie intră atunci în „iadul pocăinței”. Un dar al lui Dumnezeu, „mai mare decât acela de a vedea îngeri”, pe care îl consideră ca a treia sa naștere, după cea trupească și aceea în Duh. Indignarea, rușinea, deznădejdea, ura de sine, sentimentele cele mai extreme îl înfrâng. Asemenea Sfântului Petru după ce s-a lepădat de Mântuitorul, el varsă lacrimi „ca să-și zdrobească oasele”. Totuși, departe de a-l nimici, această suferință metafizică, mai rea decât cea mai mare durere fizică, reface firea sa creată și face să țâșnească în el „o altă vedere, un alt auz, energia unei vieți noi”.
Lumina necreată.
Despre Focul care arde patimile și purifică în Lumina care luminează, există un pasaj legat de o întâmplare pe care părintele Sofronie o va trăi în 1924. În ajunul Sfintelor Paști, după Sfânta Împărtășanie, Dumnezeu îl cercetează în sfârșit și îi dă să contemple lumina necreată a Împărăției Sale. „Am perceput-o ca pe o atingere a veșniciei divine de duhul meu. Dulce, plină de pace și de iubire, această lumină a rămas cu mine timp de trei zile. Ea a alungat întunecimile neantului care se ridica înaintea mea. Reînviam și, odată cu aceasta, în mine și cu mine, lumea întreagă reînvia. Singura înrobire adevărată este cea a păcatului. Singura libertate adevărată este cea a reînvierii în Dumnezeu”.
Legată de cunoașterea sa practică a misticii orientale, această experiență a Luminii necreate, pe care nu va înceta să o aprofundeze, îi va da părintelui Sofronie o viziune pătrunzătoare a diferitelor moduri de contemplare, divină, umană sau demonică. Discernământul său îl va face, încă de la instalarea sa în Occident, un interlocutor privilegiat al multor aventurieri ai spiritului. Nimeni n-a arătat mai bine decât el iluziile și pericolele anumitor forme de gnoză și de mistică naturală, fondate pe metodele psihotehnice: confuzia între Lumina necreată (care vine de la Dumnezeu) și lumina creată de intelect (care nu este decât reflexul ei), autoîndumnezeirea prin identificarea naturii umane cu cea a lui Dumnezeu, liniștirea interioară care nu este adesea decât o formă de chietism, incompatibilitatea între meditație (ca destindere) și rugăciune (ca tensiune extremă), dizolvarea persoanei umane în „oceanul imuabil al absolutului impersonal”. Pentru părintele Sofronie, „vederea luminii necreate este indisolubil legată de credința în dumnezeirea lui Iisus Hristos”. Din ea decurge și tot ea o confirmă. Sunt mulți budiști și alți gnostici pe care Hristos i-a convertit în timpul întâlnirilor acestora cu părintele Sofronie.
În mod evident, Paștele din 1924 a marcat o întorsătură pentru părintele Sofronie. Duhul Sfânt, cum spunea părintele, „a vărsat în inima sa o inspirație care nu-l va mai părăsi deloc”. Aceasta i-a dat o „îndrăzneală nebună”, necesară pentru a fi creștin. Din acest moment începea o nouă viață. El se cufundă întru totul în rugăciune, pe care o vede ca „întâlnirea vie a persoanei noastre create cu Persoana divină”. Se vede pus în fața unei alegeri radicale: ori înfierea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, ori întunecimile neființei. „Nu există cale de mijloc”, spunea el. În inima sa, o luptă îngrozitoare opune iubirea sa față de Dumnezeu cu pasiunea sa pentru artă, care „îl stăpânește ca pe un sclav”. După luni de sfâșiere interioară, așa cum Avraam s-a decis să sacrifice ceea ce avea mai drag, abandonează pictura.
Dornic să-și consacre viața lui Dumnezeu, părintele Sofronie intră la Institutul Saint-Serge, care tocmai se înființase la Paris. Dar studiile nu-l satisfac. El găsește că acolo se vorbește mai puțin întru Dumnezeu cât mai mult în jurul lui Dumnezeu. Până la sfârșitul vieții va păstra o atitudine critică față de teologia academică. Deși folositoare vieții istorice a Bisericii, știința teologică nu este, după el, nici mântuire personală și nici cunoaștere adevărată a lui Dumnezeu. Motivul: „Ea ne dă numai o înțelegere intelectuală, dar nu ne ridică într-adevăr în domeniul Ființei divine”. Pentru părintele Sofronie, ucenic fidel Sfântului Siluan (1866-1938), „creștinismul nu este o doctrină, ci viață”. Teologia nu este un exercițiu speculativ, ci „starea de a fi inspirat de harul lui Dumnezeu”. Cunoașterea spirituală nu este o simplă cunoștință, ci „experiența, în existență, a comuniunii cu Dumnezeu”. Primează așadar experiența existențială însă, ea nu exclude necesitatea esențială a unei cunoașteri dogmatice temeinice. Așa cum scria părintele Sofronie, „O viață dreaptă este condiționată de concepția corectă în legătură cu Hristos și cu Sfânta Treime. Altfel, cea mai mică abatere de la adevăr în viața noastră interioară denaturează perspectiva noastră dogmatică”.
În 1925, părintele Sofronie pleacă la Muntele Athos. Devine călugăr la mânăstirea rusească Sfântul Pantelimon. Pentru el, monahismul este, după expresia lui Teodor Studitul (sec VIII-IX) pe care îi plăcea să-l citeze, „al treilea har”. Este viața cerească pe pământ, inima spirituală a Bisericii. Foarte repede primește darul rugăciunii neîncetate, „dar de la Dumnezeu legat de un alt dar: pocăința”. Transfigurat prin rugăciune, el însuși devine rugăciune, stâlp de comuniune între cer și pământ. Călugărul, pentru el, este icoana Maicii Domnului. El este cel care se roagă pentru întreaga lume, după preoția împărătească și profetică a lui Melchisedec, preoție universală și accesibilă tuturor creștinilor, superioară din punct de vedere spiritual preoției ierarhice a seminției lui Aaron.
La Sfântul Munte, părintele Sofronie face, în același timp, experiența pierderii harului. Marcat de „legea păcatului”, omul nu poate să „păstreze întru totul harul iubirii lui Dumnezeu”. Mai devreme sau mai târziu, victimă a patimilor sale, el are sentimentul că Duhul Sfânt îl părăsește în forma sa tangibilă. Pentru că este suficientă o simplă mișcare a orgoliului, o simplă întoarcere a conștiinței asupra ei înseși pentru ca inima să se închidă iar duhul să se întunece. Căderea, uneori, este cea în care omul se năruie în accedie, pe care părintele Sofronie o vede ca „lipsa grijii de propria mântuire”.
În funcție de treapta harului primit mai înainte, această părăsire a lui Dumnezeu poate fi trăită ca un adevărat „iad”: o neliniște, o nenorocire, o durere apropiată celei pe care Hristos a cunoscut-o în Ghetsimani și pe Golgota. Pentru a regăsi harul, cu alte cuvinte a transfigura ființa noastră dezbrăcând-o de patimi, este necesară o asceză. O luptă interioară. Un proces de „chenoză totală” prin care se exprimă dorința noastră de a-L urma pe Hristos, de a ne asemăna Lui mai mult. „Dragostea lui Hristos este o fericire cu care nimic în lumea aceasta nu se poate compara, scria părintele Sofronie. Dar, în același timp, a iubi cu dragostea lui Hristos este a bea paharul Său. Iubirea lui Dumnezeu este chenotică. El ne-a poruncit să-L iubim până la ura de sine”.
Întuneric și nădejde
Mai întâi „dar” gratuit al harului, apoi abandonare de către Dumnezeu, iar la sfârșit redobândirea harului Său. Pentru părintele Sofronie, toată viața duhovnicească este în această triplă mișcare. El însuși nu va înceta să trăiască „în același timp și întunecimile morții și nădejdea în Dumnezeu care ne mântuiește”. Această oscilație între iad și lumină, această stare paradoxală în care sufletul este înălțat la cer și, în același timp, aruncat în valurile întunecate ale iadului, marchează lungul său periplu „printre tulburări” și devine una dintre cheile spiritualității sale.
Din această experiență arzătoare, părintele Sofronie nu va putea însă profita decât din momentul în care, în 1930 – eveniment capital în viața sa – îl întâlnește pe Starețul Siluan. Imediat, el, intelectualul cultivat și rănit de metafizică, se pune la picioarele acestui om simplu, țăran la origine și aproape analfabet. Trăind în cel mai înalt grad dragostea de dușmani, starețul Siluan a cunoscut stările spirituale cele mai extreme: vederea plină de deznădejde a condamnării sale veșnice urmată, într-un moment de iluminare, de vederea lui Hristos strălucind în Lumină. În 1905, în timp ce Einstein anunța revoluționările secolului XX prin teoria sa a relativității, acest călugăr sfânt primea de la Hristos un cuvânt de mântuire pentru timpul nostru: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”.
Pentru Părintele Sofronie, această chemare la condamnarea de sine permanentă este expresia desăvârșită a căii lui Hristos, calea cea mai directă și cea mai sigură spre desăvârșire. În noi stă să ne smerim asemenea lui Dumnezeu, să ne condamnăm la chinurile veșnice ale iadului prin care să nimicim în noi orice patimă și să ne facem inima smerită și liberă pentru a primi dragostea lui Dumnezeu. Căci „altceva este smerenia ascetică și altceva smerenia lui Hristos”. Prima, relativă, constă în a se vedea cineva „mai rău decât toți”; este rodul unei lupte crâncene cu gândurile. A doua, absolută, „este atributul iubirii lui Dumnezeu care Se dăruiește fără măsură”; este lucrarea în noi a Duhului Sfânt atunci când trăim întreaga umanitate, pe „întreg Adam-ul”, ca pe noi înșine.
Starețul Siluan a adormit întru Domnul la 24 septembrie 1938. În primăvara următoare, părintele Sofronie merge să trăiască pustnicește într-o chilie din Karoulia, în inima „pustiei” athonite. Aici își pune la încercare iubirea sa față de Părintele ceresc și aprofundează realitatea dumnezeiască, dar în același timp, merge până la capătul pocăinței și a chenozei sale. Acolo, în singurătate, cunoaște momente de rugăciune curată. Într-o astfel de rugăciune, față către Față cu Dumnezeu, fără imagini și gânduri care să-l distragă, mintea și trupul său erau unite în mod desăvârșit în inimă; duhul este antrenat în infinitul imens, luminos și de negrăit al veșniciei dumnezeiești, mai presus de limitele spațiului și ale timpului. În privința aceasta, procedeul literar pe care părintele Sofronie îl folosește în ultimul capitol al cărții sale „Rugăciunea, experiența vieții veșnice” nu înșeală pe nimeni. Adevăratul ascet pe care îl întreabă în scopul inițierii în tainele Luminii Taborului apare tocmai pentru a nu fi el-însuși. Prin gura acestuia, considerat demn de a contempla această lumină – figură în spatele căreia se ascunde și se manifestă smerenia sa – se rostește bineînțeles propria experiență pe care ne-o comunică.
Rugăciunea pentru lume
Dar, un alt paradox, în timp ce omul „experimentează prezența lui Dumnezeu până la a uita de lume”, rugăciunea lărgește inima și cunoștințele sale la nivel cosmic. Acolo, în „pustia” athonită, părintele Sofronie ascultă ecourile războiului până în adâncurile grotei sale. Noaptea, mai ales, strigătul umanității care suferea îi traversa inima. Asemenea starețului Siluan, el se roagă pentru lumea întreagă, pentru „întreg Adam-ul”, cu aceeași plângere ca pentru el însuși. El vede în aceste lacrimi un dar al lui Dumnezeu, un reflex al rugăciunii lui Hristos în Grădina Ghetsimani când, „fiind în chin de moarte, sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (Luca 22, 44). El realizează atunci sensul profund al cuvântului lui Hristos: „Să iubești pe aproapele ca pe tine însuți”. Această poruncă, după el, indică mai puțin măsura în care trebuie să iubim, cât indică deoființimea ontologică a firii umane, distrusă de păcatul original, dar deja restaurată de Hristos prin Întruparea, Moartea și Învierea Sa și pe care fiecare are a o reactualiza în iubire. A iubi cu iubirea lui Hristos înseamnă a introduce în existența sa personală viața umanității întregi; înseamnă a lua asupra sa tot răul acestei lumi ca pe propriul rău; și mai înseamnă a introduce în pocăința pentru propriile căderi, păcatele aproapelui său.
„Rugăciunea pentru lume înseamnă a-și vărsa cineva sângele”, spunea Sfântul Siluan. O astfel de rugăciune nu vine totuși de la sine. Fiind un dar al Duhului Sfânt, ea presupune o pocăință desăvârșită. Esențială, întrucât este mântuitoare, ea este de asemenea marcată de neputință. Deoarece, așa cum spunea părintele Sofronie, „nimeni și nimic nu-l poate priva pe om de libertatea sa de a ceda răului, de a prefera întunericul luminii. Oamenii își construiesc singuri iadul”. Și cel mai mare iad, cel mai mare păcat, este războiul. Împotriva acestei alegeri greșite ce poate face creștinul? La acest sfârșit de secol când, din Irlanda până în Caucaz, trecând prin fosta Iugoslavie și Orientul Apropiat, fanatismele de toate soiurile, religioase, naționaliste, etnice, însângerează pământul vechii creștinătăți, este necesar mai mult decât oricând să ne amintim de dublul mesaj al sfântului Siluan și al părintelui Sofronie. Mai întâi, universalitatea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu: „Nu cunosc un Hristos grec, rus, englez, arab, spune părintele Sofronie. Hristos, pentru mine, este totul, Ființa supracosmică. Când limităm persoana lui Hristos, coborând-o spre exemplu în planul naționalităților, pierdem totul și cădem în întuneric”. Apoi, iubirea de vrăjmași. Pentru părintele Sofronie, această poruncă a lui Hristos este nici mai mult nici mai puțin decât „piatra din capul unghiului a Evangheliei”. Este singurul remediu la toate relele, criteriul ultim și de neînlăturat al credinței adevărate, al comuniunii adevărate cu Dumnezeu, al adevărului în Biserică. Cine are puterea iubirii pentru dușmani cunoaște pe Hristos în duh și în adevăr. Cine, din contră, nu o are, este prizonierul morții, încă nu este „ortodox”, adică nu-l cunoaște pe Dumnezeu „așa cum este El”.
Practic, în ce constă iubirea vrăjmașilor? În faptul că preferăm să fim uciși în loc să ucidem, spune părintele Sofronie. „Nu trebuie să ucidem pe vrăjmașii noștri, ci să-i învingem prin iubire. Să ne amintim că răul absolut nu există și că singur absolut este Binele care nu are început. Porunca de a nu răspunde răului cu răul (Matei 5, 39) este metoda cea mai eficace de a lupta cu răul”. A lupta prin forță înseamnă a înlocui o violență cu alta și a întreține astfel dinamica răului. Biruința obținută prin forță este întotdeauna o rușine pentru omenire. Prin natura ei, nu poate dura o veșnicie. Biruința martirilor și a sfinților este, în schimb, o adevărată slavă. Ea rămâne în vecii vecilor. Ca dovadă, istoria recentă a Rusiei, pentru care părintele Sofronie nu înceta să se roage, și care îi revela caracterul eminamente paradoxal: suferințe, crime și drame nesfârșite pe pământ, iar în cer și în Biserică, secerișul sfinților! „Nu există tragedie în Dumnezeu, spunea și repeta el, într-un alt fel în „Rugăciunea, experiența vieții veșnice”. Tragedia nu există decât pentru omul a cărui vedere nu depășește hotarele pământului. Hristos a trăit drama întregii omeniri, dar în El Însuși, nu exista nici o dramă”. Numai o pace de necuprins…
În 1941, părintele Sofronie este numit preot la mânăstirea Sfântul Pavel. Un an mai târziu, a fost numit duhovnic. Va fi, din acel moment, părinte duhovnicesc pe lângă mai multe mânăstiri. Era începutul unei paternități duhovnicești care nu va înceta să se extindă nici după venirea sa în Europa occidentală. Ironie a destinului și sclipire a Providenței: el care, la început era ofițer în trupele de camuflare, lucrând să facă vizibilul invizibil, venea acum să facă invizibilul vizibil pentru mii de ucenici. Da – și capitolul pe care îl dedică paternității duhovnicești în ‘Rugăciunea, experiența vieții veșnice’ confirmă acest fapt – părintele Sofronie a fost un adevărat stareț. Un om în Hristos, preocupat să întrupeze Logosul în istorie și în cosmos, să transfigureze istoria și cosmosul în Lumina Logosului. Un om al liniștii prin care vorbește Cuvântul lui Dumnezeu, care ne naște pe noi nouă înșine și vieții în Hristos prin cuvintele sale inspirate. Un om al cuvântului, arzând precum psalmistul, capabil să vorbească de la egal la egal cu orice om, de la copil la filozoful cel mai sofisticat, trecând prin muncitorul cel mai simplu. Un om-rugăciune care dăruiește primul său gând lui Dumnezeu și primește de la El răspunsul la o mie și una de întrebări ale vizitatorilor săi. Un om purtător al Duhului Sfânt, care știe să citească în inimile oamenilor, să participe la bucuriile și la suferințele lor și să le deschidă lucrării harului. A vorbi cu părintele Sofronie însemna să fii irezistibil atras într-o mișcare de depășire: de la psihologic la spiritual, de la inevitabilele detalii și căderi ale vieții cotidiene la „unicul necesar”, de la micul nostru „eu” la dimensiunile cosmice ale Adam-ului întreg, de la logica lumii la „perspectiva inversă” a Evangheliei.
Spre sfârșitul lui 1943, urmând chemării mai vechi a călugărilor mânăstirii Sfântul Pavel, părintele Sofronie va părăsi Karoulia pentru pustia de la Sfânta Treime, lângă Noul Schit. Condițiile de viață de aici sunt foarte aspre, întrucât grota, izolată și prevăzută cu o capelă mică, era prada unor importante infiltrări de apă. Sănătatea părintelui Sofronie a avut de suferit din această cauză și, la capătul a doi ani, a trebuit să renunțe. Se așează o vreme la schitul Sfântul Andrei, care aparținea mânăstirii Vatoped. Acum începe să simtă nevoia interioară de a face cunoscută lumii experiența duhovnicească a starețului Siluan. El a însoțit-o cu o analiză foarte profundă a vieții și gândirii sale. Aduse de Sus, „cuvintele vieții veșnice” ale Sfântului Siluan sunt așa de simple, așa de transparente, încât profunzimea lor teologică, înaltul grad de perfecțiune spirituală de care acestea dau mărturie, scapă multora dintre cele mai mari inteligențe ale epocii. Tradusă apoi în nenumărate limbi, opera „Sfântul Siluan, monah al Muntelui Athos” a devenit clasică în literatura ascetică ortodoxă. Pentru părintele Emilianos, egumenul mânăstirii Sfântul Petru (de la Muntele Athos), ea este chiar „o nouă filocalie”. Intuiția părintelui Sofronie și mărturisirea sa își vor aduce roadele. În 1988, starețul Siluan va fi canonizat de Patriarhul Constantinopolului.
Unicul necesar
Victimă a unei boli grave, refăcut cu greu în urma unei operații importante în 1951, părintele Sofronie nu se poate întoarce la Sfântul Munte unde, din cauza Războiului rece, situația s-a înrăutățit puternic pentru călugării de origine slavă. Rămâne atunci în această mică Rusie a emigrației care era Sainte-Geneviève-des-Bois, aproape de Paris. Atrase de strălucirea sa spirituală, mai multe persoane cu orizonturi diferite se adună în jurul său. În 1959, după ce a căutat zadarnic în Franța un loc mai favorabil unde să întemeieze o formă de viață comunitară, părintele Sofronie pleacă în Anglia cu o mână de ucenici. Împreună se instalează la Tolleshunt Knights (Essex), într-o veche casă parohială dezafectată. Astfel ia naștere mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, după numele primei capele împodobită cu icoane de părintele Grégoire Krug.
Până mai ieri cenobit, apoi pustnic, iar acum stareț în inima lumii: traiectoria părintelui Sofronie este exemplară. În Marea Britanie, tot efortul său s-a concentrat în construirea unei „familii spirituale” unită în iubirea și căutarea „unicului necesar”. Era greu, descoperind mânăstirea sa, să nu te gândești la spiritul mistic al Sfântului Serghie de Radonej (sec. XIV) și, mai târziu, la Sfântul Nil Sorski (sec. XV). Asemenea celui din urmă, în ciuda neîncrederii sale în teologia academică, el dă o mare valoare activității intelectuale. Ca și la acesta, respectul pentru unicitatea persoanei primează asupra regulii. Nu este vorba de tipic (ansamblu de reguli rituale și rânduite de Biserică), ci de voința și conștiința deplină de a trăi în Duhul lui Hristos care creează unitatea comunității. Nu este vorba de respectarea prescripțiilor alimentare exterioare, ci de lupta interioară împotriva gândurilor și a atenției minții la viața Sfintei Treimi, care sunt sensul și esența postului. Asceza nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a ne elibera de păcat, a ne curăți inima, a primi harul, a conforma voința noastră cu cea a lui Dumnezeu, „a dobândi dragostea care ne-a fost poruncită de Hristos”. Marele pericol al unei reguli, atât în viața monastică dar și în afara ei, este de a incita persoana în a se pune de acord cu ea, de a dezvolta o „conștiință de forma strâmtorii Dardanele”, prea strâmtă pentru a sesiza „măreția supracosmică a lui Hristos”. Singura regulă care rămâne, în realitate, este Hristos, cu care, la drept vorbind, nu putem fi niciodată „în regulă”, și în fața Căruia pocăința noastră nu va avea sfârșit pe pământ.
Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul nu va avea deci reguli, ci doar un orar. O împărțire a zilei în trei perioade de timp: pentru masă, pentru lucru și mai ales pentru rugăciune, liturghie și chemarea Numelui. Pentru părintele Sofronie, liturghia nu era doar „actul unei credințe respectuoase, ci contemplarea lucrării lui Dumnezeu-Omul, Paștele Domnului prezent întotdeauna cu noi”. El spunea: „Dacă mântuirea în Hristos este singurul scop al vieții noastre, tot ceea ce facem poate deveni act de rugăciune. Viața noastră cotidiană trebuie să fie o liturghie neîntreruptă”.
Fundamentul spiritual al mânăstirii Sfântul Ioan Botezătorul va fi, desigur, învățătura Sfântului Siluan. Nu căutări ale unor stări mistice deosebite, ale unor contemplații sublime, ci o viață simplă, euharistică, evanghelică. Urmând lui Hristos, „oriunde va merge El” (Ap. 14, 4). Dacă scopul este clar – dobândirea mântuirii personale, îndumnezeirea – nici mijlocul de realizare a acesteia nu este mai puțin important: a face din poruncile lui Hristos legea unică și neschimbată a vieții noastre. Pentru părintele Sofronie, foarte inspirat de Sfântul Grigorie Palamas (sec XIV), poruncile nu sunt norme etice, ci „energii dumnezeiești”. Ele sunt reflectarea pe pământ a vieții veșnice: „Rămânând în aceste porunci, vom deveni asemenea lui Hristos în mod organic. Viața Sa devine viața noastră, conștiința Sa devine conștiința noastră, iar gândirea Sa gândirea noastră”.
Aceste porunci ale lui Hristos, care deschid aici pe pământ porțile raiului, părintele Sofronie le considera într-o formă unitară, liturgică, pe care nu înceta s-o repete: „Sârguiți-vă să vă petreceți viața fără de păcat”. Fără de păcat, adică în sfințenie. Fără a răni pe aproapele, ci punându-se în slujba sa și asumându-și eventualele lipsuri ale acestuia. În conștiință, atentă până la extrem, prezența permanentă și nevăzută a lui Dumnezeu, aici și acum: „Vegheați să nu fie nimic impersonal în viața voastră. Fiți atenți să trăiți ca și când ați avea de dat răspuns pentru fiecare mișcare a inimii și a minții voastre în fața întregii umanități. Duhul vostru să rămână zi și noapte acolo unde este Hristos”. Exigentă până la extrem, această atitudine interioară presupune o luptă fără răgaz împotriva patimilor și a energiilor cosmice ale acestora: gândurile. În această cultură a spiritului – adevărată „știință a științelor” pentru care nu primim o diplomă decât acolo, Sus – părintele Sofronie, un adevărat maestru al acesteia, își creștea fiii duhovnicești.
Strădania de a trăi fără păcat ia asupra sa slăbiciunea altora. Simplu și profund, acest program duhovnicesc era de asemenea, pentru părintele Sofronie, calea către unitatea creștină. „Fiecare, acolo unde l-a lăsat Dumnezeu, să se străduiască să dobândească Duhul Sfânt, iar Dumnezeu va face restul”. Din anumite rațiuni, părintele Sofronie nu credea câtuși de puțin în ecumenismul instituțional. Dar el trăia, în primirea de străini și în milostenie, ecumenismul inimii. Ca dovadă, cei 1000 de oaspeți, dintre care un mare număr de ne-ortodocși, pe care mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul îi primea în fiecare an. Prin opțiunea ușor naturalistă a iconografiei sale, grija sa de a celebra liturghia în limbile vernaculare, instituirea la slujbă a rugăciunii lui Iisus, importanta muncă de traducere a discipolilor săi, dialogurile și prieteniile spirituale cu numeroși creștini de alte confesiuni, părintele Sofronie avea să fie, pentru a-l cita pe Olivier Clément, o adevărată punte între Orientul și Occidentul creștin, unul din marii mărturisitori ai secolului nostru despre universalitatea Ortodoxiei.
După un început dificil, într-un mediu indiferent și suspicios în același timp, mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul se va mări puțin câte puțin pentru a număra astăzi aproape douăzeci și cinci de monahi și monahii de douăsprezece naționalități diferite. În 1965, intră în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Redescoperind harismele de altădată, părintele Sofronie deschide un atelier de iconografie; împreună cu monahii și mai ales cu monahiile sale, el împodobește cu fresce refectorul și noua biserică, care poartă astăzi hramul Sf. Siluan. El ia de asemenea condeiul și scrie cărți și articole. Va publica, în limba franceză: Sa vie et la mienne (Cerf, 1981), La Félicité de connaître la voie (Labor et fides, 1988), De vie et d’esprit (Le Sel de la terre, 1922) și mai ales autobiografia sa spirituală: Voir Dieu tel qu’il est (Labor et fides, 1984).
Monah, pustnic, preot, duhovnic, părinte duhovnicesc, întemeietor de mânăstire, iconograf, autor liturgic, scriitor, epistolar, misionar, darurile părintelui Sofronie au fost nenumărate. Personalitatea sa multiplă era de asemenea paradoxală. În timp ce viața sa spirituală a fost ca o „linie de înaltă tensiune” între Grădina Ghetsimani și Muntele Tabor, activitatea sa apostolică a fost în întregime înfăptuită între noutate și tradiție. Urmăritor al Sfântului Irineu de Lyon (sec. II) în lupta sa contra gnosticismului și viziunea sa „recapitulativă” despre Adam-ul total, discipol al Sfântului Macarie Egipteanul (sec IV) în concepția despre har, văr cu Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec VI-VII) în dubla sa natură de ascet și metafizician, frate al Sfântului Simeon Noul Teolog (sec X-XI) prin cinstirea părintelui său duhovnicesc și verva sa autobiografică, palamit prin apropierea sa de Lumina necreată și poruncile lui Hristos, fiu al marii tradiții ruse al unui Hristos chenotic, părintele Sofronie este în întregime cufundat în Tradiția Bisericii. Dar, în același timp, aceasta nu a fost niciodată pentru el doar un sinonim pentru repetiție și conservare. Astfel, el nu a ezitat să imagineze noi simboluri (pământul în centrul cosmosului, situat pe o cruce bizantină), să inoveze în iconografie (Iuda părăsind Cina cea de Taină), să creeze rugăciuni liturgice, să permită dezvoltarea unei comunități monastice „duble”, compusă din bărbați și din femei. În timp ce Tradiția înseamnă creație în Duhul Sfânt și reapropiere personală!
Părintele Sofronie, pentru a relua o expresie proprie, a intrat „în liniștea și Lumina veșniciei” la 11 iulie 1993. Urma să împlinească 97 de ani. „Cum este cu putință să unești duhul, asemănare a Absolutului, cu pământul”? Toată viața sa, el va fi lucrat prin taina omului – duhul – curat și liber, în trupul supus puterilor cosmice. Această taină, se poate spune că îi va fi preocupat întreaga viață, până la sfârșit. Toți cei care l-au cunoscut înainte de moartea sa au fost frapați de contrastul dintre extrema slăbiciune a trupului său, care nu mai voia să-l ducă, și vioiciunea arzătoare a minții sale. Așa cum spunea unul dintre apropiații săi, „flacăra Duhului va fi ars și transfigurat în el până și ultima părticică de materie”.
Gabriel Popescu
