INTERVIU
Violeta Pătrunjel Popescu: „Ideea a fost să oferim și italienilor, în limba italiană, ceea ce înseamnă România, potențialul ei cultural și artistic”/ de Stelian Țurlea. GALERIE FOTO
Autor: Stelian Turlea
Vezi galeria foto GALERIE FOTO
Violeta Pătrunjel Popescu. Născută la Brașov pe 16 decembrie 1971. Absolventă a Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș Bolyai (1996), a Facultății de Teologie Ortodoxă – Asistență Socială a Universității Lucian Blaga din Sibiu (1999) și a unui Master la Universitatea București (2004). A lucrat ca profesor de istorie la Brașov, iar din 1998 până în 2004 în cadrul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei ca muzeograf, profesor și redactor la mai multe reviste și anuare de cultură și istorie: Grai Românesc, revista Angustia, Predania, Infoeurocarpatica etc. Coautoare a monografiei: Românii din Covasna și Harghita, Editura Grai Românesc, 2002. Din 2004 se stabilește în Italia. Este fondatoarea asociației Centrul Cultural Italo-Român din Milano, promotoare a unor proiecte de păstrare a identității românești și promovare a imaginii culturale românești în Italia. La Milano a publicat volumele: Dall’Est all Italia viaggio di un’artista. Il teatro di Maria Stefanache, Editura Arco, Milano 2007, Personalita romene in Italia, Editura Arco, Milano 2008; coordonatoare a Anuarului: Repere culturale românești in Peninsulă (Milano, 2012)
– Doamnă Violeta Popescu, după studii de istorie-filosofie și teologie-asistență socială, după un master în studii istorice europene, toate în România, ați ajuns la Milano să vă ocupați de relațiile româno-italiene. Cum a fost acest drum?
– Spun mereu că aceste studii m-au obligat moral, cunoști mai mult, te implici mai mult; implicându-te ai ocazia cunoașterii unor realități și începi să îți aduci partea ta de contribuție; istoria este o facultate care îți dă repere generale, te învață să te raportezi la un context istoric iar studiile de teologie, însoțite de sentimentul credinței, îți dau un profund sens al vieții, ca dar al lui Dumnezeu, credința te învață să prețuiești viața, oamenii de lângă tine, să dai valoare și sens la ceea ce te înconjoară.
M-am stabilit prin căsătorie la Milano în 2004 și de la o profundă stare de provizorat pe care am simțit-o la început, am trecut la evaluarea în sens mai pragmatic, a ceea ce aș putea să fac aici într-un alt context, cu alte cerințe. Nu sunt în măsură să spun că mă ocup de relațiile româno-italiene, pot spune cel mult că e o onoare și un privilegiu să te ocupi de Țara ta, la nivel de imagine, să îi faci cunoscută cultura, valorile, să pui în contact două culturi, lucru pe care îl fac mulți români în Italia cu sinceritate și devotament. Sunt generații în șirul lung al istoriei noastre care și-au dat viața pentru limbă, credință, valori naționale, încât socotesc că este un fapt minim să te faci purtător al Țării acolo unde ești, să contribui cu ceea ce poți și în măsura în care poți face acest lucru.
– Sunteți fondatoarea Centrului Cultural Italo-Român din Milano. Puteți prezenta acest Centru celor care nu-l cunosc încă?
– Este o asociație de voluntariat cultural fondată în anul 2008, născută din capitalul de solidaritate, prietenie și încredere fie de partea românească, cât și cea italiană, care s-a creat în acești ani.
În spiritul raporturilor româno-italiene, Centrul Cultural poartă emblema unor proiecte realizate împreună cu asociații și fundații italiene și românești și desigur cu toți cei interesați să aducă o parte de contribuție la acest frumos capitol care se scrie în fiecare zi. Centrul nu este o asociație în sensul clasic, cu înscriși, legitimații. Acționăm cumva în spiritul promovat de vechea și istorica Junime de la Iași: Intră cine vrea, rămâne cine poate, adică fiecare contribuie cu ceea ce are de oferit în spirit liber și prietenesc, fără obligații. Fiecare își exprimă dorința de a face ceva din ceea ce cunoaște, de exemplu o muncă de traducere, susținerea unei activități oarecare etc. Din ceea ce aș putea enumera în acești ani sunt: expoziții ale unor pictori români din Italia sau România, unele dintre ele în spațiul public italian, cum a fost de curând expoziția de la Palazzo del Broletto din Pavia, conferințe pe diferite tematici, prezentări de carte, serate culturale în cadrul unor biblioteci italiene în terioriul lombard la invitația unor instituții locale, suținerea unor concursuri pentru copii cum este prestigiosul Premiu Internațional de Poezie de la Triuggio, participarea la diferite conferințe etc. Desigur, ceea ce reușim să facem este la o scară modestă și raportat la resursele financiare și umane existente. Competiția este cu noi înșine.
– Centrul cultural din Milano dispune de o bibliotecă. Ne puteți descrie activitatea ei?
– Ideea realizării unei biblioteci de carte românească a apărut în 2009. Când am dat un mic comunicat de presă despre deschiderea ei, un ziar local milanez a scris un articol referitor la această inițiativă, cu titlul: Finalmente i romeni hanno aperto una biblioteca. Să nu uităm că Milano este caracteristica unui oraș multicultural, multietnic, comunitățile în general cele din Sud-America, sunt foarte bine organizate aici, există multe institute culturale, biblioteci ale unor țări care nu au o prezență așa de numeroasă cum este comunitatea românească din Italia, dar sunt mai bine organizate, mai vizibile din acest punct de vedere. La Universitățile din Milano studiază foarte mulți studenți români, sunt și cei care aleg să întocmescă lucrări de licență pe teme interdisciplinare, care au ca argument relația România-Italia și vin la Bibliotecă pentru informații, materiale. Sunt și mulți studenți italieni interesați de cercetare pe zona culturală românească, elevi români de la licee, profesori italieni care au în școlile în care predau, elevi români, și doresc să viziteze Biblioteca, să audă ceva despre România, despre istoria și cultură ei. Apoi sunt grupuri de tineri italieni care merg în România să facă voluntariat și vor să se informeze despre țara noastră și caută un punct de referință unde se pot adresa. Să nu uitam de a doua generație de copii români născuți în Italia cărora trebuie să le oferim un suport cultural legat de rădăcinile lor identitare. În cadrul Bibliotecii am expus și o frumoasă expoziție de icoane pe sticlă din Transilvania, aparținând pictoriței Teodora Roșca de la Cluj, în ideea de a crea o atmosferă specifică. De fapt rolul împrumutului de carte s-a extrapolat înspre necesitatea de informație culturală despre România, foarte necesară de altfel. Așa am început seria scrisorilor, telefoanelor pentru a aduce carte românească la Milano, pentru a găsi spațiu, organizare logistică, lucru nu simplu de altfel. Pentru întocmirea fondului de carte, am avut deschiderea și sprijinul bibliotecilor din România, Biblioteca Națională, al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, Academia di Romania de la Roma, Institutul Român de Cercetare Umanistică de la Veneția. Următorul pas ar fi constituirea unui fond de carte pe domenii spcializate: sociologie, antropologie, jurnalism, psihologie etc.
– Sunteți și promotoarea multor proiecte de păstrare a identității și promovare a imaginii culturale românești în Italia. Cu cât succes?
– Nu este un demers ușor să îți asumi responsabilitatea unor fapte, realități. Cultura sau proiectele culturale nu aduc succes în sensul în care poți cuantifica acest lucru, aduc însă din punctul meu de vedere reflecție, implicare, creeaza o imagine despre ceea ce suntem aici, formează curente de opinie, rețele de comunicare, dialog și toți acești pași mici la un loc consider că sunt importanți. Cel mai „relevant proiect” în acești ani, este faptul că am reușit să reunim un grup pe latura profesională: intelectuali, profesori, scriitori, poeți, artiști, studenți și să creăm o rețea de persoane implicate în aceste proiecte nu doar din Milano ci și alte orașe din Italia, în ideea de a deveni o resursă culturală locală. Ca succes și rating daca mă pot exprima așa este portalul www.CulturaRomena.it în limbile italiană și română lansat în 2008, care oferă de aproape cinci ani articole, informații culturale românești și tot ceea ce însemnă interferențe culturale româno-italiene. Succes însemnă și cei 300-400 de cititori unici zilnic, peste 1.000 de înscriși la Newsletter-ul lunar si cred în acești ani în jur de trei milioane de vizitatori. Chiar ziare italiene ne indică drept sursă de informație, de orientare. Ideea a fost să oferim și italienilor, în limba italiană, ceea ce înseamnă România, potențialul ei cultural și artistic. Totul se face cu muncă voluntară, de la traduceri, la scrierea și întocmirea unor materiale având colaborarea unor studenți, profesori, persoane care se oferă să contribuie la această imagine și cărora le mulțumesc pentru efortul depus, dovedind o sinceră muncă de susținere a valorilor culturale românești. Sunt colaboratori din orașe diferite ale Italiei, pe care nu îi cunosc nici după câțiva ani de zile, și care trimit materiale în mod constant pentru publicare.
– Ne puteți vorbi despre revista „Repere culturale românești în Italia”?
– După atâția ani doar online cu site-ul www.CulturaRomena.it a venit și ideea întocmirii unui Anuar publicat, a unei reviste care să adune toate aceste frumoase mărturii româno-italiene, cu o incursiune în istorie, în viața personalităților românești și italiene care au pus început unor frumoase inițiative; sunt mai multe capitole care prin conținutul lor dau mesaj despre aceste realități pe care le trăim aici, într-o altă țară. Publicarea Anuarului care reunește 30 de autori, realizat de altfel într-un timp record, în trei luni, a avut sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, și în acest fel l-am putut distribui gratuit în parohiile românești, la școli, asociații, studenților și oriunde s-a cerut. O prefață plină de sensibilitate aparținând doamnei Micalea Ghițescu, președinte al Fundației Memoria din București, însoțește această revistă-carte, care are menirea să reînnoade punțile dintre România și Italia.
– La Editura Rediviva, lansată anul trecut, care și-a prezentat la recentul Salon Internațional de Carte de la Torino primele trei volume traduse din literatura română, sunteți, din câte știu, responsabila colecției memorie. Ce va presupune aceasta?
– Editura s-a născut firesc ca urmare a acestui potențial profesional uman reunit în acești ani. Amintesc pe Ingrid B Coman, scriitoare și colaboratoare de mai mulți ani care a îndrăznit în sens frumos să dea contur acestui proiect, pe Maria Floarea Pop de la Florența, o prezență activă în cadrul grupului, poetul Viorel Boldiș, Irina Țurcanu, Simona Rădulescu colaboratoarea noastră de la București pe partea de grafică și tehnoredactare. Colecția pe care o propun intenționează să recupereze și să pună în evidență memoria colectivă a comunității românești din Italia, prin publicarea unor volume care evocă viața și cariera unor personalități române din Peninsulă, care au desfășurat un rol important, cultural și artistic, în sânul societății italiene de ieri și de azi, argumente care țin de aspectele comune culturale. O atenție specială va fi acordată subiectelor legate de istoria comună a celor două țări, prin publicarea anumitor documente importante sau republicarea unor opere, care pot da un nou impuls în schimburile interculturale între cele două țări.
În prezent lucrăm la un volum cu tentă documentară despre istoria recentă a României, o abordare a unor personalități românești care au suferit în închisorile comuniste. E un capitol de istorie românească foarte puțin cunoscut în Italia, nestudiat din lipsă de bibliografie și care merită mai multă atenție. Mulțumită colaborării unor entuziaste colege din cadrul Editurii: Lorena Curiman, Mirela Tingire și Claudia Bolboceanu încercăm să conturăm un volum care să transmită un mesaj despre suferința celor ajunși în închisorile comuniste, și pe care doar credința în Dumnezeu i-a ținut în viață și ajutat să îndure chinuri cumplite și inimaginabile pentru noi azi.
– Cu o activitate atât de intensă în domeniul cultural, probabil sunteți printre persoanele cele mai îndrituite să știți cum sunt văzute cultura și mai ales literatura română în Italia. Cum se văd acestea?
– Din ceea ce cunosc, citesc și văd, cred că reprezentarea culturală românească aici tinde să devină mai vizibilă, mai conturată. Aceeasta nu însemnă că nu sunt multe de făcut. Faptul că depășim un milion de persoane în Italia, creează și o așteptare mai mare a italienilor, cum e și firesc, din partea României, din partea românilor de aici, din punct de vedere cultural și artistic. De multe ori chiar italienii sunt cei interesați de acest lucru și vin să sprijine și să dea spațiu prezenței românești la diferite evenimente, lucru foarte îmbucurător, care înseamnă și o schimbare de percepție. Mă refer la fundații muzicale, artistice, literare care sunt interesate să invite artiști, scriitori români în cadrul unor evenimente și apreciază participarea României. Pot spune că inițiativele pornite din partea lor mi-au creat de multe ori obligația, desigur în sens pozitiv, de implicare și sprijin. Când cineva de la o asociație, fundație italiană te cheamă să îți spună că se organizează un eveniment public, unde participă multe comunități străine și ar fi frumos ca și românii să prezinte un program, o expoziție etc. desigur că trăiești chiar un sentiment de rușine să spui că nu poți să contribui și să fii prezent. Și sunt multe invitații de acest fel. Trăim aici, viața noastră este aici, deci ai îndatorirea să te alături unui dialog intercultural de acest fel.
În ultimii ani prin programele de traduceri promovate de Institutul Cultural Român au fost traduși mulți autori români, lucru lăudabil care se cere continuat. În Italia sunt apoi două instituții publice, tradiționale de referință culturală românească: Academia di Romania de la Roma și Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, instituite de două personblități istorice ale României: Vasile Pârvan si Nicoale Iorga, puncte importante de referință, de imagine culturală românească în Italia.
Promotori de imagine sunt desigur și unele asociații românești care și-au propus acest lucru în statutul lor. De altfel, nu este deloc ușor ca după o tăcere impusă de aproape cinci decenii să refaci legăturile culturale, chiar și tradiționale așa cum le știm cu Italia, țară care din evul mediu a fost gazda multor studenți români, unii deveniți personalități de seamă ale istoriei noastre. Îmi place să amintesc cuvintele lui Ramiro Ortiz, personalitate marcantă în istoria relațiilor culturale italo-române din prima jumătate de secol al XX-lea, care spunea: „Să nu ne mulțumim doar să privim la Columna lui Traian la Roma, ci să muncim mai mult în direcția acestor raporturi comune”, deci loc de bine, mai bine, este mereu.
– Cum își prezervă românii stabiliți în Italia tradițiile și rădăcinile, în cazul în care o mai fac?
– Cred că Biserica – vorbesc de cea Ortodoxă, Romano-Catolică sau Greco Catolică – din sânul comunității românești din Italia, rămâne liantul cel mai puternic al românilor cu ceea ce însemnă radăcini, familie, limbă, tradiții, obiceiuri sau genericul ACASĂ. Familia este apoi elementul de bază în transmiterea acestei matrici identitare. Sunt români care țin la această identitate, poate sunt și cei care s-au îndepărtat temporar de rădăcini… dar acestea nu se pot șterge. În păstrarea identității intervine și o problemă de conștiință, este un fapt de cultură, de educație. Dacă aș pune întrebarea: De ce eu ca părinte vorbesc limba română cu copiii mei? răspunsul îl văd firesc: pentru că eu vin cu o moștenire a mea, cu un context în care am crescut și m-am dezvoltat și care este spațiul românesc. Aparțin a ceva, mă exprim cu ceva anume. Este un fapt firesc, așa cum ne raportăm la părinții noștri biologici, așa te raportezi și la Țara ta, este un dat ontologic.
– Ați publicat mai multe cărți, din câte știu ați colaborat la o monografie despre românii din Covasna și Harghita, pe când erați în țară, iar aici în Italia ați publicat un volum foarte apreciat despre personalitățile românești din Italia, dar si un volum despre o regizoare mai puțin cunoscută, venită din România. Care domeniu vă e mai aproape de suflet?
– Rămân tributară muncii de documentare, de cercetare care este o parte foarte frumoasă și de care m-am îndepărtat într-o oarecare măsură. Activitatea mea de mai mulți ani ca muzeograf în cadrul Centrului Ecleziastic de Documentare Nicolae Colan din Sf. Gheorghe, a avut în vedere istoria sud-estului Transilvaniei; Lucrarea „Românii din Covasna și Harghita” de care amintiți, a apărut în 2002 și este o vastă monografie de aproape o mie de pagini, rod al unei munci documentare care a durat cinci ani, cu cercetători de la importante universități din țară, volum care transmite un mesaj important despre continuitatea românească în acea zonă, zonă care din păcate văd că se află în continuare într-o mare suferință în ceea ce privește păstrarea identității românești. Am avut onoarea să mă alatur ca autor, unor nume de importanți și dăruiți cercetători ai zonei, amintesc de Ioan Lăcătușu și Vasile Lechințan și mulți alți cercetători, lingviști, istorici, sociologi etc. În Italia mi-am mutat atenția spre alte subiecte, și mă preocupă desigur ceea ce se cheamă raporturi culturale româno-italiene din trecut și până azi. Ca subiect de istorie contemporană mi se pare interesant de studiat mai ales valul emigrației românești din anii ’70, -80 în Italia, de fapt tema exilului românesc, a celor constrânși de lipsa libertății de exprimare să fugă din țară. Îl am ca reper pe artistul Camilian Demetrescu, plecat dintre noi anul trecut la venerabila vârstă de 87 de ani, figură marcantă de artist plastic, filosof dar și o voce importantă a rezistenței anticomuniste în Occident.
Subiectul elitei românești, al prezenței culturale și artistice românești l-am făcut cunoscut prin două volume: în 2007 am publicat la Editura dell’Arco „Dall’Est all’Italia viaggio di un artista. Il teatro di Maria Ștefanache și în 2008 la aceeași editură din Milano „Personalità romene in Italia”, ambele cărți au venit să dezvăluie publicului italian și un alt aspect al prezenței românești in Italia: contribuția adusă de personalități românești consacrate și apreciate în societatea italiană din punct de vedere cultural și artistic; ambele publicații poartă prefața unui important om de cultură italian, profesorul Giorgio Galli, căruia îi sunt datoare că m-a mobilizat într-o oarecare măsură înspre acest subiect. Cu regizoarea Maria Stefanache din Milano am inițiat în 2008, 2009 un frumos și sugestiv proiect intitulat „Incontri con Artisti Straordinari dell’Est. Romania” manifestare foarte apreciată. Dacă în 2007 cazul Mailat făcuse atâta vâlvă negativă la adresa noastră, iată că în 2008 un jurnalist de la cotidianul Avvenire dedica aproape o pagină întreagă inițiativelor noastre culturale de la Milano, scriind despre „La belleza dei romeni” și cultura ca mijloc important de a face cunoscută o țară.
– Ați făcut mult voluntariat. Aceasta este cheia succesului dvs?
– Voluntariatul l-am început încă din vremea studenției în Liga Studenților la Cluj, în ASCOR (Asociația Studenților Creștini Ortodocși) și apoi în alte multe și variate asociații culturale și civice în România, dar și aici în Italia, nici nu știu dacă le-aș putea număra. Admir foarte mult italienii pentru care voluntariatul reprezintă o implicare firească în diferite acțiuni sociale, culturale, civice cu obiective definite, fără pretenția însă de a da soluții la toate problemele. Ne adunăm împreună, ne reunim dar și începem să construim ceva, cam aceasta este cheia. Mă definesc un om fericit întrucât am avut bucuria să cunosc în diferite etape ale vieții, oameni dăruiți, care au rămas modele și la care mă raportez mereu.
SURSA: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/violeta-patrunjel-popescu-ideea-a-fost-sa-oferim-si-italienilor-in-limba-italiana-ceea-ce-inseamna-romania-potentialul-ei-cultural-si-artistic-de-stelian-turlea-galerie-foto-11077931
