Centrul Cultural Italo Român
Milano

Fotografii și reportaje dedicate României în ultimul număr al revistei milaneze La Tigre di carta – octombrie 2017

Ott 3, 2017

„Moartea care râde” în Cimitirul vesel de la Săpânța – Maramureș

Ultimul număr al revistei La tigre di carta, apărut în octombrie și publicat de asociația La Taiga din Milano, dedică mai multe pagini României, cu ilustrații și fotografii din Maramureș, legate îndeosebi de Cimitirul vesel din Săpânța și de alte locuri din regiune. Revista cuprinde și mai multe reportaje despre România de ieri și de astăzi, așa cum o văd turiștii porniți să descopere ceva din misterul care transpare din locurile și tradițiile țării noastre.

De altfel, România se află și în centrul festivalului organizat de Asociația culturală La Taiga, care se desfășoară pe tot parcursul lunii octombrie la Milano, intitulat în limba română Oglindă; festivalul cuprinde evenimente literare, spectacole de teatru, muzică și o expoziție cu imagini din Maramureș, reflectate în actualul număr al revistei. La morte che ride (Moartea care râde) este titlul primului reportaj din revistă, realizat în urma unei călătorii întreprinse în această vară de o echipă de fotografi și jurnaliști italieni și semnat de Greta Valentina Galimberti.

Sunt locuri în lume unde persoanele au o lumină în ochii lor, o lumină care le reflectă interiorul lor și se revarsă și asupra realității în care trăiesc într-o formă specială, schimbând-o în ceva la care nu te aștepți. Aceste locuri pline de frumusețe și prospețime, reprezintă bagajul lor cultural, în asemenea măsură că viața pare mai plină. România este unul dintre aceste locuri… Ceea ce am descoperit o dată ajunși la destinație – relatează autorii reportajelor – a fost cu totul diferit de percepția noastră: nu ne gândisem la lumea pe care o întâlnim, persoane minunate, ospitaliere, vesele și bucuroase care ne-au primit cu multă căldură și ne-au dezvăluit secretele lor”

L’abbondanza (Bunăstarea, Bogăția) este tema acestui număr al revistei, care aduce în prim-plan o problemă actuală a societății moderne, un subiect care, dus la extrem, înseamnă și exces, surplus material etc. Dincolo de acest aspect, atenția se îndreaptă însă spre bogăția culturală și spirituală, spre bogăția înțeleasă ca cunoaștere, informare, relație cu semenii.

“În decursul călătoriei noastre am întâlnit o bogăție incredibilă, de povești, de lumi, de frumusețe, de oameni, de dragostea acestor oameni de a povesti și împărtăși și celorlalți.

Ce este moartea care râde? Nimic altceva decât percepția pe care oamenii din vechile comunități creștine o poartă ca pe o pecete a ceea ce înseamnă viața și sfârșitul vieții din punct de vedere creștin. În tradiția noastră creștină, moartea este un prag spre dincolo, și tocmai acest lucru îl surprinde călătorul străin, care descoperă o viziune și o trăire pe care nu le întâlnește des.

Ceea ce am înțeles – scrie autoarea articolului – este că, chiar și când e vorba de moarte, oamenii fac diferența.. cine rămâne în lumea celor vii, poate fie să aleagă calea durerii care face să fie lugubră și dificilă amintirea celui mort, fie calea bucuriei și a păcii, care o întâlnești în cimitirele românești (…) Modul în care persoanele văd aici moartea este tulburător și fascinant în același timp”.

România. Viaggio nel pozzo delle storie. O scurtă incursiune în istoria României întregește această prezentare realizată de Luca Bernardi și Ilaria Iannuzi, care aduce în atenția cititorului italian crâmpeie din istoria românească de la perioada dacică până la epoca Ceaușescu, o istorie frământată, cu un regim totalitar, din care a ieșit învingător „spiritul puternic” al românilor. Dacă orașele Timișoara și Hunedoara poartă, în ochii autorilor, însemnele istoriei recente, zona Maramureșului, în schimb, „ne duce înapoi cu timpul cel puțin o sută de ani. Aici nu avem impresia că s-ar fi întâmplat o paralizie după un eveniment tragic, totul e verde, necontaminat (…) doar aici simți ca timpul curge încet (…) Maramureș este țara din lemn, totul se învârte în jurul lemnului. De lemn sculptat sunt porțile înalte ale caselor, vechile fânării, bisericile de lemn, lunga și albastra înșiruire de cruci din Cimitirul vesel din Săpânța. (…) este un loc în care simți pământul chiar dacă te-ai născut în oraș, continuitatea și legătura între pământ și oameni (…).

Un popas în orașele din Transilvania și la Castelul Bran încheie călătoria, dar și relatarea extraordinarei afinități pe care autorii o resimt față de aceste locuri, descoperite cu ochii, dar mai ales cu inima.

„Bucură-te” se cântă la infinit în cadrul liturghiei oriunde și în orice biserică. Ascultăm hipnotizați acest cuvânt misterios (…) care se referă la ceva foarte important, ceva care cuprinde toate sentimentele de credință profunde ale românilor, care se leagă până și de numele capitalei (Bucura, bucurie, București). Poate România ne emoționează pentru inocența pe care noi am pierdut-o, consideră autorii reportajelor, puși în fața unor realități și, mai mult, a unor trăiri împărtășite cu o lume care încă vibrează în armonie cu locul și cu istoria comunității.

Violeta Popescu

3 octombrie 2017

Loading