La 93 de ani s-a stins marele compozitor Roman Vlad (Cernăuți 29 decembrie 1919 – 21 septembrie 2013 Roma)
„Puterea muzicii are o extensiune extraordinară – mărturisea maestrul – Muzica poate să evoce valurile mării, freamătul frunzelor, urletul vântului, sentimente… muzica a fost mereu necesară“.
„Mă simt pătruns de muzică de când m-am născut. Primele mele amintiri muzicale le am din fragedă copilărie, când trăiam la Vășcăuți cu părinții într-o casă mare la țară, care era proprietatea bunicilor din partea mamei. Vășcăuți sau Waschkoutz în germană, era un mic centru aflat la circa 40 de kilometri de Cernăuți, vechea capitală a ducatului Bucovinei, unde m-am născut pe 29 decembrie 1919. În casă la noi se asculta multă muzică; tatăl meu era magistrat și iubea foarte mult muzica lirică italiană, mai ales Aida. Aveam un pian, un gramofon și foarte multe discuri“. (…) Emoționate amintiri, pe care maestrul Roman Vlad, începe le povestește într-un volum autobiografic intitluat sugestiv „Vivere la musica“, apărut la editura Einaudi.
Născut la Cernăuți
La 92 de ani, celebrul compozitor Roman Vlad, de origine română şi cetăţenie italiană, dobândită din 1951, povesteşte viaţa sa extraordinară între România şi Italia, mai exact din Bucovina unde s-a născut, loc relatat cu multă nostalgie. Compozitor prolific şi versatil, pianist şi muzicolog, om de profundă şi vastă cultură, Roman Vlad oferă publicului cititor amintiri ale existenţei sale care îmbrățișează aproape un secol: întâlnirile sale cu Alfredo Casella, Igor Stravinski, Riccardo Muti. Copilăria nostalgică din România, studiile din Roma fascistă, întâlnirile cu muzicieni de marcă,
Marile succese obținute în întreaga lume, sunt povestite de maestrul Roman Vlad cu înţelepciune, realism și pe alocuri chiar cu umor sau ironie, așa cum au fost anumite situații pe care le-a trăit și pe care le redă cititorilor. Cu ajutorul muzicienilor Vittorio Bonolis şi Silvia Cappellini, maestrul Roman Vlad a publicat acest volum, dedicat soției sale, arheologul Licia Borrelli. Persoane, locuri, fapte, întâmplări private şi publice, politice şi culturale.
Vivere la musica, volum aparut in 2012 la editura Einaudi
În cele peste 200 de pagini ale cărții, împărțită în trei părți, legate fiecare de câte o perioadă importantă a vieții și carierei sale, maestrul Roman Vlad evocă și povestește nu doar momente semnificative ale spectaculoasei sale evoluții muzicale în Italia, ci și amintiri legate de foarte mulți colaboratori, prieteni ai lumii muzicale, persoane care i-au fost aproape în proiectele sale muzicale, locuri și instituții muzicale italiene și nu numai, unde și-a pus amprenta cu pasiune, profesionalism și dăruire. Transpare pe parcursul volumului emoția fiecărui mare concert și proiect muzical la care și-a adus contribuția, detalii importante care au făcut de neuitat prezența sa muzicală oriunde a cântat cu dăruire și dragoste, cuvinte leit-motiv ale longevivei sale cariere.Fascinat mereu de sunetele muzicale, a început să studieze pianul înainte de a învăţa să citească şi să scrie. Tatăl său, asculta multă muzică, în special lirica italiană, iar mama sa, cânta la pian şi îl învăţase să joace tenis şi să călărească. A compus prima lucrare la vârsta de 4 ani, iar de atunci şi până azi muzica nu l-a abandonat niciodată, nici măcar în somn, mărturisind că îi apare Bach chiar şi în vise.
La Cernăuți, Roman Vlad și-a făcut studiile liceale până in 1937, iar apoi pleacă în Italia la Roma pentru studii. Cu o bursă dedicată însă studiului ingineriei navale, ajunge aici cu intenția de a studia muzica la Academia Santa Cecilia.
1938. “Intr-adevar sunt la Roma..”
„Plecai spre Italia, aveam în buzunar foarte puțini bani și pașaportul românesc. După o călătorie de trei zile sosi la Roma într-o dimineață ploioasă: era 15 noiembrie 1938. (…) Mă îndreptai să descopăr orașul așa la întâmplare, străbătând via Cavour și via Panisperna, apoi via dei Serpenti și așa dintr-o dată… văzui Colosseum și îmi spusei: Iată, într-adevăr sunt la Roma“. Întrebat de ce a ales Italia, Roman Vlad, spontan, răspunde: „Italia a fost şi a rămas pentru mine ţara culturii. Am călătorit foarte mult pentru că vorbesc multe limbi străine şi nici o altă naţiune nu are o asemenea substanţă artistică“.
La Academia Nationala Santa Cecilia
Își termină studiile universitare muzicale la Academia Națională „Santa Cecilia“ la secțiile: compoziție, muzicologie și pian. Profesorul cu care a lucrat cel mai mult a fost Alfredo Casella, marele muzician italian, de care avea cunoștințe încă de cândacesta avea turnee în ex. URSS și se oprea adesea în concerte și la Cernăuți. Întâlnirea cu Alfredo Casella are loc în ziua examenului pentru obținerea unui loc la cursurile de perfecționare în cadrul Academiei, moment crucial care a schimbat radical cursul vieții sale și care este relatat în carte. Aflat pe holul sălii de așteptare cu brațele pline de partituri, Alfredo Casella fără să-l cunoască se opri și-l întreabă:
„De unde vii? Vin din România – răspunsei – și aș vrea să susțin examen de admitere la cursul de pian. Din România deci, din patria marelui meu prieten și binefăcător George Enescu“. Calitățile muzicale deosebite ale tânărului Roman Vlad au impresionat comisia muzicală, care i-a oferit un loc în afara celor 12 anunțate, locuri deja ocupate.
Era în 1941 când l-a cunoscut pe Dinu Lipatti venit în turneu la Roma împreună cu orchestra Filarmonică din București. La despărțire, Lipatti s-a oferit să-i ducă, partitura simfoniei pe care Roman abia o terminase, la concursul anual de creație George Enescu, concurs la care a primit marele premiu. Banii care reprezentau premiul i-au fost transferați prin Vatican.
Momentul tragic al ocupatiei sovietice
În amintirile sale, Roman Vlad evocă și momentul ocupației sovietice din 1941 în Bucovina și Basarabia, eveniment dramatic trăit pe când se afla în vacanța de studii: „În iunie 1941, abia întors de la Roma, am auzit la Radio Sofia că rușii fără să dea nici un preaviz au început ocupația Bucovinei și Basarabiei. Am înțeles imediat cât de gravă era situația: familia mamei mele avea importante proprietăți, tatăl meu era magistrat deci eram în pericol de a fi sigur deportați. Am decis să plecăm imediat și să salvăm pe cât posibil bunurile și valorile care le aveam în casă. Armata românească aflată în retragere în acea noapte trecând pe acolo a luat totul cu ea: cai, căruțe, alimente. Am fugit și noi imediat la lumina zilei, reușind să găsesc un cal și o căruță i-am urcat pe părinții mei, sora mea, bunica dinspre mamă, și înaite să abandonez casa intrai pentru ultima oară și cântai „Preludiu“ de Chopin“ (…)
Dupa 17 ani..
„Nu critica, ci doar dragostea poate face dreptate unei opere de artă“
Începând din 1942, a realizat mai multe concerte ca pianist și activități pedagogice. Acestor activități li s-a adăugat cea de compozitor de muzică simfonică, cameră și de film. În 1951 a dobândit cetățenia italiană, ceea ce i-a permis să
călătorească în mai multe țări europene și în America în calitate de muzician. După al doilea război mondial, așa cum amintește în volumul autobiografic, Roman Vlad, își continuă activitatea de pianist concertist și compozitor, în paralel devenind unul din cei mai apreciați muzicologi, susținând conferințe și cursuri de muzicologie în toată Europa, în SUA și în Japonia, între 1954–1955 a susținut cursuri de muzicologie la„Summer School of Music“, în Dartington Hall.
S-a impus prin talent și profesionalism în viața culturală a Italiei și în cea internațională. La 36 de ani a fost numit Director al Filarmonicii din Roma, funcție deținutăîn anii 1955–58 și 1966–1969. Au rămas celebre creațiile sale muzicale pentru filmele: Frumusețea Diavolului (la care a colaborat cu Rene Claire) și Romeo si Julieta.
Sunt anii în care Roman Vlad începe o colaborare prolifică și cu Televiziunea și Radioul italian, unde realizează importante cicluri de conferințe despre muzica contemporană, muzica de vals, importanța muzicii populare și a folclorului. „Nu am vrut –mărturisește Roman Vlad – să fiu considerat un critic muzical sau un muzicolog, am încercat să vorbesc mereu doar de ceea ce îmi place, de ceea ce iubesc – gândindu-mă ca și Rainer Maria Rilke: „Nu critica, ci doar dragostea poate face dreptate unei opere de artă“. Citind, cântând, ascultând marile capodopere muzicale din orice timp, care m-au emoționat, am simțit mereu dorința spontană și intensă de a transmite și la alții, de a explica muzica și mecanismele sale, structura sa internă (…) ilustram publicului substanța muzicii, folosind termeni tehnici care poate erau necunoscuți marelui public, făcându-l să asculte elementele constitutive pe tastiera pianului pentru a depăși această dificultate“.
După 1955 a fost co-director al Secției Muzicale a Institutului „Enciclopedica“ și a colaborat cu Canalul al III-lea al Radiodifuziunii Italiene.
Începând din anul 1964 a fost director al Festivalului Internațional anual Maggio Fiorentina, iar între anii 1968–1972 a fost director la Teatrul Comunal din Florența.
Gloria sa a continuat, fiind numit Președinte al Societăților de Concerte din Aquilana,Ravena și Ravello.
După 1973, până în l992, a fost director al Teatrului de Operă din Roma și apoi la celebrul Teatru Scala din Milano. În 1980 a fost ales Președinte al Confederației Internaționale de autori și compozitori, funcție deținută între anii 1980–1982 și 1990–1994.
În ciuda acestor responsabilități majore, nu a încetat niciodată să compună muzică. „De la începutul profesiei și carierei mele muzicale – se confesează autorul – nu m-am întrebat ce ar fi mai ușor și convenabil ca să obțin repede succesul“.
Începând cu anul 1967 a fost co-director al Nuova Rivista Musicale Italiana,între anii 1973–1989 a fost director artistic al Orchestrei Simfonice RAI din Torino.Între anii 1980–1982 și 1990–1994 a fost Președintele CISAC (Confederation
Internationale des Auteurs et Compositeurs), iar din 1987 până în 1993 a fost Președinte al SIAE (Societa Italiana degli Autori ed Editori).
A compus coloana sonoră a peste 20 de filme, în 1950 fiind răsplătit cu premiul „Nastro d’Argento“ pentru partiturile sale cinematografice, printre care se numără „Frumuseţea diavolului“, de René Clair (1949), „Ultimele zile ale Pompeiului“ şi
„Destine de femei“, ale lui Marcello Pagliero (1951, respectiv 1953), „Julieta şi Romeo“
de Renato Castellani (1953), „Kean“ de Vittorio Gassman (1956), „O viaţă“ de
Alexandre Astruc (1958), „Viaţa lui Leonardo da Vinci“ de Renato Castellani (1971),
„Tânărul Toscanini“ de Zeffirelli (1988), „Verdi“ de Renato Castellani (1982).
Marele public îl cunoaşte şi pentru seria de concerte dedicată lui Arturo Benedetti Michelangeli, celebrul pianist clasic italian, considerat unul dintre cei mai importanţi
virtuozi ai acestui instrument din secolul al XX-lea, după Ferruccio Busoni, Vladimir Horowitz şi Sviatoslav Richter. Meritele sale au fost recunoscute de multe state europene, primind decorații, titluri de onoare din partea mai multor Academii. La București și Iași i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa.
Pe parcursul lungii sale cariere a primit numeroase recunoașteri oficiale printre
care: Doctor Honoris Causa al National University of Ireland (1974), membru al
Koninlijke Academie voor Wetenschappen, Letteren en SchoneKunsten din Belgia,
Commandeur des Art et des Lettres al Academie des Arts et des Lettres în Franța.
Cât privește preferințele muzicale: Stravinski şi Schönberg, Verdi şi Wagner sunt cei pe care îi numeşte titanii muzicii. Riccardo Muti, Giuseppe Sinopoli, Leonard Bernstein sunt cei trei dirijori faţă de care are o mare afecţiune.
Talentul său muzical s-a transmis și unuia dintre cei doi fii, Alessio: compozitor şi dirijor, directorul artistic, din 2010, al Teatrului de Operă din Roma.
Milano
Violeta P. Popescu
