Nașterea unei națiuni
Într-o dimineață însorită de toamnă, prefectul de Napoca, Tiberius Agillus, se trezi bine dispus și plin de energie. Mulțumi zeilor că l-au trimis pe pămîntul Daciei, mănos și primitor. Cu moravurile lui, ar fi putut nimeri în Asia Minor sau chiar în Finis Africae. Împăratul tolera sodomiții doar în armată, cu cei din administrație era necruțător.
Exilul lui Agillus era luminos și fericit. Dacii îl respectau și, cît le permitea firea lor aspră, erau drăguți cu el. Nu se putea certa cu ei, căci nu reușise să învețe limba locului. O punea pe seama lipsi sale de talent și a faptului că, neexistînd o scriere, ca să-și noteze vocabularul, uita pînă seara tot ce învăța peste zi.
Pe dacii care-l ajutau în lucrări îi botezase latinizînd numele lor mai mult presupuse. Așa, de pildă, pe omul său de alergătură, locțiitor și translator, devotat dar cam slugarnic, îl striga Hunarus dar numai zeii pot ști cum îl va fi chemat în realitate. Pe ceilalți daci din serviciu, paharnici, băieși, maseuri, îi chema aleator cînd Decebal, cînd Scorillo, nume cert dacice, la care băieții se deprinseseră să răspundă.
În ziua aceea, fiind radios, făcu gluma obișnuită, punîndu-l pe Hunarus, care-i lega sandalele, să-i spună numele zilei în care se găseau după calendarul dac. Ca de fiecare dată, se strică de rîs auzind bolboroseala ininteligibilă lui. Politicos, omul de credință, care vorbea latina curgător dar cam vulgar, hohoti și el împreună cu ocupantul. Agillus îl mîngîie pe creștet numindu-l cu tandrețe “viezure”. Cuvîntul ăsta i se întipărise în minte, nu se știe de ce, și-l folosea totdeauna ca să-și alinte favoriții.
Apoi se îndreptară împreună spre un fost sanctuar dacic, acum abandonat. Hunarus reușise să-i explice lui Tiberius Agillus că locul fusese părăsit pentru că, fiind conceput după calcule astrale, se constatase că muncitorii, beți, plasaseră megaliții geșit. Solstițiile și eclipsele nu mai cădeau în zilele prevăzute.
Regele timpului se mîniase îngrozitor, îi trimisese imediat pe meșteri la Zamolxe și interzisese, într-un moment de rătăcire, cultura viței de vie. Relațiile cu vecinii, care importau masiv din vinul dacic, se răciseră pînă la incidente de graniță.
Prefectul roman își instalase acolo un fel de palat de justiție în aer liber și judeca pricinile de patru ori pe lună. Nu avea multe de judecat, de regulă băștinașii nu recurgeau la arbitrajul lui pentru că era străin. Dreptul dacic nu avea nici o legătură cu dreptul roman și nici cu noțiunea de dreptate așa cum a fost înțeleasă mai tîrziu, poate în mod greșit. Bunăoară, pentru vina de a fi chemat ploaia, vrăjitorii erau pedepsiți cu moartea, iar pentru a fi provocat seceta, cu o amendă neînsemnată. Asta pentru că, ziceau legiuitorii, seceta usucă doar plantele, în timp ce ploaia prea multă împiedică oamenii să se miște liber pe sub cer.
Ceea ce îl șoca pe Agillus era că, în lipsa scrisului, nu exista noțiunea juridică de “precedent”. Pentru o faptă pentru care unul era iertat, altul putea fi aruncat în sulițe. Prefectul considera asta o barbarie dar, leneș fiind, nu voia să se amestece.
În acea zi, spre alungarea plictiselii lui, se părea că va avea un proces important. Luă loc cu măreția necesară în jilțul de onoare, iar Hunarus, ca translator și asesor, se așeză alături. Soldații romani din gardă, cu care, de altfel, Agillus nu se înțelegea pentru că proveneau din toate provinciile depărtate, stăpîneau cu greu situația. O femeie tînără, înconjurată de rudele ei, numeroase și revoltate, împingea fără gingășie un bărbat cam smolit la chip și chel înaintea judecății. Era, după cum își dădu seama judecătorul, soțul reclamantei.
Vacarmul vocilor acuzatoare era asurzitor și cuvintele, pline de litera “z” ca un zumzăit de albine, treceau neînțelese pe lîngă urechile lui Tiberius enervîndu-l.
– Zer! Dîrz! Mînz! strigă la nimereală romanul, epuizîndu-și astfel vocabularul dacic.
Părțile în litigiu se mai potoliră. Doar un bătrîn continua să mormăie un cuvînt care conținea alăturarea de sunete, absurdă pentru Agillus, “z-d-ă“.
– Varză! spuse aspru cuceritorul, amintindu-și încă un substantiv.
Ceilalți tăcură și femeia începu plîngerea. În chip ciudat, Hunarus era cam stingherit și Agillus îl bănui că nu traduce cu acuratețe. Foarte autoritar, îl invită să tălmăcească întocmai, că altfel va fi rău de el.
Povestea era simplă. Acuzatul își neglija nevasta ținîndu-se cu bărbați. Interesat, președintele de complet ceru amănunte, gîndindu-se să-l achite și-apoi să-i ceară recunoștință. Dar nu aceasta era vina principală. Nenorocitul băgase toate economiile familiei, schimbate în sesterți, într-un fel de joc în care oricine punea o sumă, o lua înzecit peste o lună. La aceast punct, Hunarus argumentă repezit în favoarea corectitudinii acelui joc.
Tiberius Agillus se scîrbi de atîta înapoiere. Era vădit că, dacă dacă dai un sestert, nu poți lua zece în afară de cazul că restul de nouă ar fi fost furați de la alții. Ceru să i se explice în detaliu mecanismul și hotărî, în regim de urgență, interzicerea acestei escrocherii incompatibile cu demnitatea de provincie romană.
Supărat peste măsură de lucrurile grave auzite, latinul renunță la ideea de a-l ierta pe făptaș. Mai ales că arăta ca un african zbîrcit. Decise despărțirea lui de femeia care era atît de frumoasă, că-i plăcu și lui Agillus. De asemeni hotărî amendarea individului și rămînerea la soție a tot ce se mai păstrase din avutul comun.
Iar dacă avea să mai persevereze în nelegiuiri, amenință Tiberius, avea să fie legat de o lance (curia) și ținut astfel pînă se va tămădui (cura) de nărav.
Hunarus, cam iritat, traduse dacilor sentința și condamnatul fugi, huiduit de toți. Iar tînăra daciță se apropie de cel ce-i făcuse dreptate și-i sărută genunchii. Prefectul, surprins de gest, simți deodată un lucru foarte curios pe care nu putea să și-l explice. Femeia nu mai isprăvea cu mulțumirile și Tiberius n-o oprea defel. Favoritul îl privea cu ochii holbați, nevenindu-i să creadă. Romanul își puse mîna dreaptă în părul bogat al femeii, îl mîngîie, și-o chemă cu singurul cuvînt tandru pe care-l știa:
– Viezure, viezure…
După ridicarea ședinței de judecată, prefectul se învîrti toată ziua, distrat, neterminînd nici o treabă. Seara se duse la reședința sa și nu izbuti să adoarmă imediat. La miezul nopții, la ușa lui izbucni un scandal neînțeles în care cuvîntul auzit de dimineață în sanctuar revenea foarte des. Ieși cu pumnalul în mînă. Hunarus, care se culcase, ca totdeauna, pe prag, încerca să oprească împricinata de dimineață să pătrundă la stăpînul său.
Cu un șut de care urmașii săi de la A.S.Roma ar fi fost mîndri, voinicul prefect îl azvîrli mai încolo pe șeful de cabinet, lăsînd-o pe tînără înăuntru.
Pentru că rămăsese fără agoniseala băgată de fostul ei soț în jocul blestemat, Tiberius Agillus o găzdui la curtea lui pe harnica femeie care se făcea mereu mai utilă și despre care aflase că purta numele imposibil de Dochia. Neputînd pronunța asemenea sunete, prefectul o striga Iulia și ea se obișnuise.
Invățase și ceva latină, iar Agillus era mulțumit. De aceea fu surprins, într-o zi, s-o vadă foarte îngrijorată și s-o audă adresîndu-i-se în limba ei. Nu pricepea nimic. Dar Dochia-Iulia continua, aproape plîngînd, să-și arate trupul și să strige spre roman un cuvînt dacic:
– Barza! Barza!
Horia Gârbea
