Mă considera un prieten apropiat – o mare onoare, pentru mine. Și a fost o plăcere – dar și o lecție continuă – să o ascult pe Valentina: să-i ascult vocea sobră și calmă, precum și opiniile ei competente și sincere, lipsite cu desăvârșire de ipocrizie.Era o voce care, în ultimii doi ani, devenise tot mai reținută, apoi tot mai lapidară și nesigură, pentru ca în cele din urmă să devină stinsă și frântă. Nu a lăsat însă să se vadă nicio urmă de resemnare; căci Valentina a luptat cu îndârjire împotriva unei boli grave până în ultima clipă. O singură dată am auzit-o rostind deznădejduită: „Armando, asta nu e viață; asta nu e viață”. Se referea la starea ei fizică, dar și la imposibilitatea de a continua să-și pună în valoare – așa cum își dorise – harul intelectual care o condusese la conceperea și crearea unui set excepțional de materiale didactice pentru italienii care studiau limba română. Două dicționare și două gramatici extraordinare: realizări de care era mândră, dar fără urmă de ostentație. Referitor la amplul dicționar român-italian/italian-român, publicat de editura Hoepli în 2023, spunea: „A pornit dintr-o necesitate, având în vedere că nu mai fusese publicat de multă vreme un dicționar italian-român actualizat. Totodată, l-am conceput și ca pe un angajament moral față de studenții mei și față de comuniunea dintre culturile noastre.”
Iar despre cariera sa didactică la Universitatea din Milano, desfășurată între anii 1995 și 2019, a scris: „De ce îmi place să predau? Nu doar pentru că astfel se cultivă cunoașterea, ci și pentru că există o bucurie imensă în a fi alături de tineri atunci când reușești să-i faci să gândească și îi privești descoperind lucrurile pe cont propriu. Și, de asemenea, pentru că predarea presupune reciprocitate; și profesorii învață de la studenții lor.”
Valentina dădea dovadă de o mare onestitate intelectuală, pe care o manifesta cu orice ocazie. Când i-am spus că doresc să realizez o versiune în proză a Mioriței, mi-a scris: „Armando, ai grijă. Spiritul Mioriței își are rădăcinile în marile civilizații antice. Asta nu înseamnă că subestimăm valoarea artistică și morală extraordinară a baladei românești; înseamnă să recunoaștem că anumite mituri și simboluri sunt comune unor regiuni geografice și culturale diferite. Ceea ce le diferențiază este modul în care sunt transmise și interpretate. De-ar putea oare și unii români să-mi citească vorbele!”
Un alt exemplu al sincerității sale: citisem câteva dintre operele lui Norman Manea — inclusiv splendidul roman Întoarcerea huliganului — și îmi exprimasem entuziasmul față de scriitorul român emigrat în America. Ea nu s-a ferit de cuvinte. A făcut o paralelă cu Nicolae Steinhardt — pe care Manea îl criticase — și a răspuns: „Ceea ce îi desparte pe Norman Manea și pe Steinhardt este efectul contrastant al traumei: unul este împins spre amărăciune, fatalism și frică, în timp ce celălalt se îndreaptă spre iertare, credință și curaj. Manea este profund sceptic și nu are identitatea românească la inimă; Steinhardt, în schimb, iubește profund România și poporul român.”
Când i-am mulțumit pentru că mi-a explicat — într-un e-mail foarte lung — motivele care l-ar fi putut determina pe Eminescu să adopte poziții antisemite – pe care poetul le privea într-un context social și economic specific – ea s-a grăbit să precizeze că își exprimase doar propria opinie, adăugând: „deoarece nu sunt nici istoric, nici specialist în literatură”.
Legătura mea cu Valentina a început atunci când i-am cerut adresa ei de e-mail Violetei Popescu — care vorbise foarte frumos despre ea. I-am scris, iar Valentina — în ciuda obligațiilor universitare și a muncii la amplul proiect de dicționar pe care tocmai îl începuse — mi-a răspuns în câteva ore. Firește, i-am mulțumit pentru amabilitate și promptitudine, iar ea mi-a răspuns: „Să răspund imediat este un obicei pe care mi l-am format în copilărie; tatăl meu m-a învățat, printre multe altele, că a răspunde într-un anumit fel este o datorie. M-a mai învățat și că, atunci când fac ceva, nu trebuie neapărat să aștept ceva în schimb — și că doar astfel gestul încetează să mai fie o povară pentru mine”.
În următorul e-mail, am întrebat-o despre diferențele dintre lumea balcanică și cea occidentală — poate nu cea mai bună modalitate de a continua o corespondență abia începută — iar ea a răspuns: „Am putea vorbi despre cei doi poli (Vest și Est) ai civilizației europene. Există o diferență culturală și spirituală între cele două lumi. Estul păstrează un anume mister — o reflectare incontestabilă a creștinismului ortodox — în timp ce Vestul, sub influență protestantă, a pierdut acest mister, transformându-l într-o mărturisire publică a credinței.”
Am descoperit curând că Valentina poseda o calitate rară. Dacă o întrebai ceva — chiar și despre o chestiune dificilă — nu se lăsa până nu găsea un răspuns. Aveam o prietenă româncă ce purta un prenume dublu; nici ea, nici părinții ei nu puteau explica de ce îl aleseseră. Am întrebat-o pe Valentina dacă ar putea oferi o explicație — dacă numele ar putea de pildă, să fie asociat cu un personaj literar, o personalitate, o actriță sau o scriitoare. Din răspunsul ei am aflat că se consultase cu trei prieteni erudiți și primise câteva răspunsuri, dintre care unul ne-a convins pe deplin. Toate acestea în doar două zile!
Când i-am vorbit despre romanul pe care îl scriam — și care urma să aibă drept protagonistă o îngrijitoare româncă — i-am mărturisit că unii români nu primiseră ideea cu entuziasm. Valentina m-a încurajat: „Armando, dacă subiectul acesta rezonează cu tine, dacă înțelegi situația acestor îngrijitoare, nu ezita. Eliade vorbește despre cărțile nescrise — un număr imens de pagini frumoase, adesea geniale, sacrificate neantului și pierdute pentru că autorii lor nici măcar nu s-au hotărât să înceapă lucrul, acel angajament capabil să antreneze apoi tot restul: gândurile, experiențele lor. Și să știi: odată ce vei fi scris romanul, vom încerca să-l traducem în română”. Și exact așa s-au petrecut lucrurile. Traducătoarea avea să fie Adina Teodorescu; la ea, la minunata ei traducere, aveam să ajungem tocmai datorită Valentinei.
Firește, expertiza ei lingvistică a ajuns, în cele din urmă, să ocupe un loc central în schimbul nostru ulterior de e-mailuri; totuși, pe lângă aceasta, ne împărtășeam noutăți despre viețile noastre, despre cei dragi, despre cărțile pe care le citeam și despre evenimentele actuale. Cu timpul, corespondența noastră a devenit o obișnuință plăcută și plină de învățăminte. Am constatat că suntem tot mai mult în asentiment în privința chestiunilor sociale și culturale, în timp ce încrederea, familiaritatea și apropierea dintre noi se consolidau.
Într-o zi — poate cea mai fericită și mai lipsită de griji din lunga noastră prietenie — i-am spus: „Știi, Valentina, dacă cineva ar parcurge într-o bună zi e-mailurile noastre, cu siguranță s-ar gândi: «Cei doi au fost iubiți!»”
Îmi amintesc râsul ei autentic și apoi afirmația că împărtășea acel sentiment, căci amândoi știam cum fiecare e-mail schimbat între noi era impregnat de o afecțiune cât se poate de sinceră și profundă. Acum, cu toții o plângem. În ceea ce mă privește, rezonez cu vorbele pe care Cioran le-a scris în Caietele sale din perioada 1957–1972: „Dovada că cineva a fost important pentru tine este faptul că te simți diminuat atunci când acea persoană moare. Suferi o pierdere de realitate – deodată, exiști puțin mai puțin.”
Nu suntem doar noi cei care o plângem; și România a pierdut una dintre cele mai importante figuri ale culturii sale. A fost o cărturară care nu a aspirat la glorie, nu a căutat vizibilitate și nu a pus preț pe premii, onoruri sau distincții. Ceea ce conta pentru ea erau munca, rezultatele și oportunitatea de a aduce o contribuție personală la patrimoniul cunoașterii. Nu din lipsă de politețe refuza invitațiile sau distincțiile; se comportase întotdeauna la fel, fără a face favoritisme, și dorea să rămână fidelă acestei alegeri.
Valentina a fost una dintre cele mai autentice persoane pe care le-am cunoscut vreodată. Va rămâne acum în amintire pentru totdeauna datorită devotamentului său față de o patrie ale cărei virtuți și defecte le recunoștea limpede și pe care a slujit-o și a iubit-o din tot sufletul.
11 octombrie 2026
Armando Santarelli
