Legione Romena d’Italia
O pagină frumoasă de istorie din lupta românilor pentru Reîntregire o reprezintă înființarea în mod oficial la 15 octombrie 1918, a Legiunii Române din Italia, constituită din ofițeri şi soldați de etnie română, proveniți din fostul Imperiu Austro-Ungar, aflați pe teritoriul Italiei în calitate de prizonieri de război luați de armata italiană în luptele duse cu armata austro-ungară. Această inițiativă a fost rezultatul unui efort diplomatic şi politic fără precedent, în special în anii 1917 și 1918, desfășurat în principal în cancelariile occidentale, la Londra, Roma şi Paris. Această unitate s-a constituit din voluntarii de naționalitate română selectați din rândul prizonierilor de război austro-ungari care au ajuns pe teritoriul italian. Legiune constituită cu scopul de a lupta, de această dată, împotriva imperiului austro-ungar, alături de armata italiană. Italia și România au avut în pragul și în prima fază a Primului Război Mondial o politică externă similară în mai multe aspecte. Ambele țări la începutul războiului făceau parte dintr-o alianță care s-a dovedit un obstacol pe drumul împlinirii dezideratelor naționale. În aprilie 1915, Italia a semnat la Londra un tratat secret cu Anglia, Franţa şi Rusia. Tratatul ceda Italiei o porțiune însemnată din teritoriul Austriei în schimbul intrării sale în război de partea Aliaţilor. Pe 23 martie, Italia declara război Austro-Ungariei. De-abia un an mai târziu (august 1916) avea să declare război şi Germaniei. Regatul României dupã doi ani de neutralitate a pãrãsit Puterile Centrale și s-a aliat la 4/17 august 1916 Antantei, prin semnarea cu aceasta a convențiilor politice și militare.
După o perioadă de neutralitate, în care fiecare a analizat posibilitățile legate de obținerea unor teritorii, Italia și România și-au încălcat alianțele preexistente, intrând în război împotriva Triplei Alianțe, respectiv în luna mai 1915 Italia și apoi România în luna august 1916. Războiul a început pentru provinciile românești aflate sub stăpânire austro-ungară pe 28 iulie 1914, odată cu declarația de război adresată Serbiei de către Monarhia dualistă. Proclamația împăratului Francisc Iosif „Către popoarele mele credincioase”, făcea apel la toți supușii imperiului să răspundă cererii de mobilizare şi să ia parte la luptele contra dușmanului comun. Pentru românii din Banat, Transilvania sau Bucovina era o luptă care nu le aparținea din punctul de vedere al aspirațiilor lor naționale. Deși erau chemați de împărat, mentalitatea românilor se schimbase. Ideea de „bunul împărat”, care dominase patriotismul dinastic se îndrepta încet către desuetudine, câștigând tot mai mult loc în sufletele lor, regele de la București.
După ordinul de mobilizare din 31 iulie 1914, primele unități au plecat pe front pe 1 august, majoritatea regimentelor românești fiind trimise în Galiția. În cartea sa „Trei luni pe câmpul de război”, Octavian Tăslăuanu asemăna drumul românilor spre front cu: “un convoi de morți petrecut de lacrimile și bocetele celor rămași acasă (…). Nicăieri nici-o însuflețire și nici-o bucurie (…). Ca o ceată de slugi, de robi ai datoriei, mergeam la porunca stăpânului (…). Să murim” . În august 1913, un raport confidențial care ajungea la Ministerul de Interne de la Viena vorbea despre „Mişcarea pentru România Mare”, dând informații despre felul în care se manifesta ea atât în Regatul României, cât şi în provinciile româneşti care făceau parte din Austro-Ungaria. Reiese clar din raport faptul că intelectualii şi masele deopotrivă „au atins deja o importantă maturitate naţională”, ceea ce determină o mișcare amplă, „care a pătruns în toate păturile populaţiei şi a prins rădăcini peste tot”, românii din monarhia dualistă fiind tot mai devotaţi „ideii de România Mare” .
De la începutul războiului, Austro-Ungaria a fãcut concentrări masive, 930 000 de combatanți, dintre care 500 000 de soldați proveneau din Transilvania, Banat și Bucovina, teritorii cu populație majoritare de etnie românã. Regimentele austro-ungare au fost duse sã lupte departe de România, în Galiția, Munții Alpi, în Franța și Belgia la Verdun, pe Somme și pe Ypre. Primii soldați români transilvăneni au fost luați prizonieri de italieni în iulie 1915, fiind internați în lagărele situate în norul Italiei, în zona Mantova, Cavarzere (Veneția), Ostiglia (Mantova). Pe teritoriul Italiei erau peste 50 de lagăre în care se găseau soldaţi români alături de alţi camarazi de-ai lor de altă etnie din armata austro-ungară. În primăvara anului 1918, numărul lor era estimat la aproape 18.000, fiind încarceraţi între Nord – regiunea Lombardia – şi Sud – Sicilia. Situația prizonierilor români era destul de delicată în acel moment, ținând seama că Regatul României a semnat pacea forțată și aliații nu erau cu totul convinși de ideea dezagregării Monarhiei Austro-Ungare. Organizarea lor într-o Legiune a voluntarilor nu a fost întru totul ușoară și acceptată imediat. Lucrurile se schimbă însă după greaua înfrângere și căderea frontului italian la Caporetto în toamna anului 1917. Noul guvern italian condus de Vittorio Emanuele Orlando s-a arătat mult mai sensibil față de guvernele precedente la tema privind cooperarea cu națiunile asuprite din Imperiul austro-ungar. Numărul mare de prizonieri români de pe teritoriile Rusiei, Italiei şi Franţei şi cererile lor repetate de a lupta pentru eliberarea Transilvaniei, Banatului, „părţilor ungurene” şi Bucovinei, a necesitat organizarea acestora, prin colaborarea strânsă între emigraţia românească de aici şi autorităţile din România, în unităţi care să fie integrate ulterior fie în armata română, fie în armatele aliaţilor pentru a lupta împotriva Puterilor Centrale. Aşa s-au născut Corpurile de Voluntari din Rusia şi cele două Legiuni Române din Franţa şi Italia, la care se adaugă proiectul de constituire a unei Legiuni române în Statele Unite ale Americii .
Pe lângă prizonierat, unii soldați au ales să dezerteze – au rămas cunoscuţi în acest sens prin intermediul memoriilor pe care ni le-au lăsat: ofiţerii Casian Munteanu, Octavian Codru Tăslăuanu, Iosif Jumanca, Petre Ugliş, alături de mulţi alţii. Ultimul dintre ei, locotenentul bănăţean Ugliş, cel care a jucat un rol important în organizarea Legiunii române din Italia, a dezertat în decembrie 1917 împreună cu soldații aflați în subordinea lui, un detașament de 82 de români. În fapt, cel mai important eveniment care a declanșat apoi formarea Legiunii Române în Italia, a fost desfășurarea la Campidoglio din Roma a Congresului naționalităților asuprite (“Congresso delle Nazionalità Oppresse nella monarchia austro-ungarica) din 27 martie – 10 aprilie 1918, la care au participat și delegați români: Dumitru Drăghicescu, Nicolae Lupu, Benedetto De Luca, Simion Mândrescu și Gheorghe Mironescu, care au obținut din partea Ministerului de război italian, posibilitatea formării unor unități militare autonome naționale, oferind soldaților același statut juridic de aliați. Prezența în grupul românilor a lui Benedetto De Luca, se datora activității sale culturale italo-române susținute de ani de zile, fiind unul dintre promotorii comitatului Dante Aligheri din București. La finalul congresului, reprezentanții au convenit în unanimitate și asupra afirmării propriilor deziderate, între care constituirea de entități statale, independența politică și economică dar mai ales necesitatea unei lupte comune împotriva asupritorilor întrucât fiecare popor să ajungă la libertate și unitatea națională .
Un rol important alături de Simion Mândrescu și Gheorghe Mironescu l-au avut la acel moment și miniștrii delegaţi în Italia, Dimitrie Ghika şi Alexandru Emanuel Lahovary, care au intervenit pe lângă primul ministru italian Vittorio Emanuele Orlando şi pe lângă Ministerul de Interne al Italiei, pentru a fi sprijiniți în demersul de organizare a Legiunii Române. În luna aprilie a anului 1918, un grup de militari, ofițeri, din armata austro-ungarică de naționalitate română, aflați prizonieri de război în lagărul de la Cassino, a trimis un apel la reprezentanții congresului, cerând ca și Italia, așa cum făcuseră Franța și Rusia să permită prizonierilor de război de origine română să întoarcă armele și să lupte alături de Antanta. Ca urmare a acestui apel, Gheorghe Mironescu se adresă Comisiei italiene pentru prizonierii de război, pentru a avea informații despre prizonierii români din Italia, al căror număr se ridica la 18. 000 la acel moment.
De precizat că președintele Consiliului, Vittorio Emanuele Orlando a intervenit personal la acest congres, după ce a susținut un discurs în care sprijinea aspirațiile naționalităților asuprite, garantând suportul guvernului italian în acest sens. Două erau motivele care au stat la baza acestei decizii: primul care avea un caracter pur militar de ajutor, legat de un posibil atac din partea armatei austro-ungare, iar al doilea era de natură propagandistică și dorea să creeze noi rupturi între naționalitățile din armata dușmană. A contribuit la acest lucru și constituirea unei serii de comitete italo-române, formate în numele unei lupte comune contra opresiunii austro-ungare și al latinității care definește cele două popoare . Astfel, în primăvara anului 1918 guvernul italian a început să sprijine ideea de constituire a unor unități militare de prizonieri de război proveniți din rândul naționalităților aflate sub imperiul Austro-Ungar. Este momentul în care numeroase inițiative de susținere a poporului român s-au născut din partea opiniei publice italiene, a unor ziare de diferite orientări naționale, ex. Il Popolo d’Italia», «L’Idea Nazionale» e «Il Giornale d’Italia».
Pentru constituirea unei unități militare ofiţerilor români prizonieri le-a fost repartizată o clădire în orașul Cittaducale, provincia Rieti, regiunea Lazio. Aici, pe 24 aprilie 1918, ei s-au organizat într-un Corp ofițeresc condus de locotenentul Zaharie Babeu, ajutat de Petre Ugliş şi Cornel Cinghiţă. În urma audienței pe care Simion C. Mândrescu a obținut-o la primul ministru V. E. Orlando, acesta a dat dispoziţie ca ofiţerii ardeleni, prizonieri în lagărele Cittaducale, Avezano şi Pietralata, să se constituie într-o legiune de voluntari români. Entuziasmul românilor era foarte mare scrie Mândrescu: “Ei așteaptă cu nerăbdare să poată lupta în rândul glorioasei armate italiene contra dușmanului comun, întrucât preferă să moară în luptă, decât să se reîntoarcă sub jugul austr-ungar”.
Pe 6 iunie 1918, în lagărul de la Cittaducale cu ajutorul militarilor români și italieni a fost înfiinţat ‘’Comitetul de acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina’’(Comitato d’Azione dei Romeni di Transilvania, Banato e Bucovina). Acesta era compus din 16 membri şi avea sediul la Roma. Imediat după constituire, Simion Mândrescu a adresat o scrisoare regelui Ferdinand în care îi solicita să acționeze pentru ‘’eliberarea părinţilor, fraţilor şi fiilor noştri care îndură jugul tiraniei austro-ungare’’, arătând în continuare că România nu poate exista fără Transilvania şi de aceea proclamarea unirii acestei provincii cu patria mamă este indispensabilă”. Comitetul de acțiune avea ca obiectiv reunirea într-un bloc comun a românilor aflați în imperiul Austro-Ungar și care se găseau acum pe teritoriile țărilor aliate României, de a se organiza în legiuni și a face cunoscută tuturor realizarea unității naționale. Mai făceau parte din comitet: Valeriu Pop (vicepreședinte) și Claudiu Isopescu. Comitetul avea delegați la Paris, Londra și Wasihgton. Guvernele aliate, în primul rând cel italian, trebuia să recunoască autoritatea acestui comitet care avea dreptul să reprezinte pe cei 18 000 de români aflați pe teritoriul italian. Anumite neînțelegeri ivite între comitetul activ din Italia condus de profesorul Mândrescu și cel din Franța condus de Traian Vuia au încetinit organizarea Legiunii.
Deja în luna iunie 1918, în urma aprobării autorităților italiene, peste 1. 100 de voluntari români, fără a forma subunități distincte, au plecat pe frontul italo-austro-ungar, fiind repartizați în cadrul trupelor speciale de asalt “Arditi “ ale Armatei 8 Italiene. Între timp în provincia Aquila, în orașul Avezzano s-a constituit o tabără a prizonierilor de război destinată să primească până la 15 000 de soldați, plus alții o mie, ofițeri sau cu alte grade superioare, care trebuiau să supravegheze tabăra. Necesitatea unor lucrări agricole dar și reconstruirea unor clădiri distruse de cutremurul din 13 ianuarie 1915, erau motivele înființării acestei tabere. Prizonierii de aici aparțineau principalelor naționalități din imperiul austro-ungar între care și români. În urma demersurilor făcute de către Comitetul de Acţiune, la 18 iulie 1918, Ministerul de Război al Italiei, a dat dispoziţii Comisiei prizonierilor de război, precizându-se că ofițerii care au făcut cereri de înrolare în armata italiană vor fi declarați imediat liberi, vor fi îmbrăcați în uniforme italiene cu insignele Legiunii Românei, tricolorul românesc orizontal si vor fi trimiși în nordul Italiei. În lagărele de la Cavarzere, Cittaducale şi Avezzano s-a început organizarea unităților româneşti. Între timp mii de soldați români prizonieri aflați în diferite orașe ale Italiei desfășurau activități voluntare în construcții. Pe 28 iulie 1918 la Ponte di Brenta, lângă Padova are loc o impresionantă sărbătoare dedicată formării în Italia a primei unități militare românești, conduse de locotenentul Emilian Piso, în prezența generalului Armando Diaz. In aceeaşi zi acestei unități i s-a înmânat drapelul de luptă tricolor, în sunetul fanfarei italiene care cânta: “Deşteaptă-te române!“.
La 15 octombrie I918, guvernul italian, prin implicarea directă a ministrului Vittorio Zupelli, a dat publicității în mod oficial Decretului de constituire a Legiunii Române, cu sediul la Avezzano, care urma să ia parte la operațiile militare alături de armata italiană. Comandant al Legiunii Voluntarilor Români a fost numit generalul de brigadă italian, Luciano Ferigo, fost atașat militar în cadrul Ambasadei Italiei în România în anii 1916-1917. Legiunea urma să fie constituită din mai multe batalioane, să fie subordonată direct Ministerului de Război Italian, iar voluntarii să fie echipaţi cu uniforma armatei italiene, având ca semne distinctive, insigna şi cocarda cu tricolorul românesc. La 24 octombrie 1918, primul detaşament român a intrat în frontul de luptă. În data de 18 octombrie 1918, profesorul Mândrescu, în numele Comitetului de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina, a lansat un apel la toți prizonierii români pentru a intra în cadrul Legiunii, chemându-i la luptă pentru cauza națională. O parte a soldaților și ofițerilor români era implicată în acțiuni de propagandă pentru atragerea de partea Legiunii a militarilor.
În limbajul de propagandă și înrolarea în cadrul Legiunii, în prim plan se afla recursul la rădăcinile latine ale popoarelor român și italian, la legăturile firești în decursul istoriei și lupta comună în fața asupririi din partea Imperiului austro-ungar . Astfel, se constituie Regimentul Horea, apoi regimentele Cloșca și Crișan. Legionarii români puteau purta aceleași divize ca și soldații italieni, având tricolorul românesc. Comitetul a fãcut încorporări ca să completeze regimentele, iar femeile diplomaților români din Roma au confecționat drapelele de luptă ale celor trei regimente. Un moment emoționant este sfințirea acestor drapele de către părintele Vasile Lucaciu și rugăciunea pentru toți militarii, care la plecarea pe frontul italian au depus jurământ față de regele Emanuel al III- lea, dar și fațã de Regele Ferdinand și Consiliul Dirigent. Se estimează că în total au fost 830 soldați și 13 ofițeri români care au luat parte la ultimele bătălii, între care și cea de la Vittorio Veneto. După semnarea armistițiului din 4 noiembrie 1918, voluntarii români, împreună cu cehii, slovacii, polonezii, au fost înlocuiți de soldații italieni și retrași din zona operațiunilor militare. Se consideră că jumătate din prizonierii austro-ungari de naționalitate română care se găseau în Italia au cerut să facă parte din Legiunea română. Pe 5 noiembrie, voluntarii români au fost trimiși la Albano Laziale apoi transferați la Avezzano, Casale di Altamura, Nemi, Genzano, Rocca di Papa, Marino și Pietralata. Rãzboiul s-a terminat în Italia la 4 noiembrie, iar în Franța la 11 noiembrie 1918. Jurnalele de pe frontul italian ale prizonierilor ardeleni, Ionel Rișca, Ștefan Bitnei, Romul Cãrpinișan, Onoriu Suciu, Ștefan Merlaș, Gheorghe Fodoreanu, Elie Bufnea și Petre Ugliș aflate în patrimoniul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, vorbesc despre importanța extraordinarã a acestei structuri militare, cu 18 000 de combatanți. Toate meritele pentru colectarea și păstrarea acelor jurnale de front, în colecțiile de documente adevărate comori cu informații ale națiunii române, revin generalului de corp de armată Dãnilã Pop și bibliotecarului Muzeului Unirii, Ion Berciu din perioada 18 august 1938-30 august 1940 .
*
Activitatea pentru completarea Legiunii Voluntarilor Români din Italia a continuat şi după încetarea ostilităților. Regimentele care s-au constituit apoi, echipate şi dotate cu material italian, au fost transportate în România în mod organizat. Reg. l “Horia “a plecat din Italia la 2 februarie 1919 şi a sosit la Constanța, peste 7 zile, apoi, a fost pus la dispoziția Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi s-a stabilit în garnizoana Deva. RegimentuI avea în dotare câte două mitraliere grele de fiecare companie şi câte patru aruncătoare de mine de fiecare batalion. In cursul primăverii şi verii anului 1919, au revenit în țară şi celelalte regimente cu misiunea de a lupta pentru consolidarea Marii Unirii de la l decembrie de la Alba Iulia. Potrivit Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor (ONCE), instituție publică din subordinea Ministerului Apărării Naţionale de la Bucureşti, militarii români înhumați pe teritoriul Italiei provin din rândul eroilor căzuți în Primul Război Mondial. Numărul celor decedați este de 1.189, iar principalele localităţi în care sunt înhumați eroii români în Italia sunt următoarele: Casale D’Altamura (165 morţi), Trento (109), Avezano (137), Bolzano (54), Udine (56), Piedimelze (69), Totoli (47), Milano (18), alte localităţi (434).
Bibliografie:
Vasile Dudaş, Voluntarii Marii Uniri, Ed. Augusta, Timişoara, 1996.
Ioan I. Şerban, Istoricul Legiunii române din Italia (1918-1919) în „Apulum”, XVIII, Alba Iulia, 1980, pp. 495-528.
Petre Ugliş Delapecica, Jurnal de război din anii 1914-1919, ediţie îngrijită de Ioana Rustoiu, Smaranda Cutean, Marius Cristea, Tudor Roşu, Ed. Altip, Alba Iulia, 2015.
Sursa fotografiilor: https://ro.wikipedia.org/wiki/Legiunea_Voluntarilor_Români_din_Italia
Articol publicat în volumul Repere de istorie și cultură românească în Italia în anul Centenarului României Mari, ed. Rediviva, Milano, 2020 publicație îngrijită de Violeta Popescu
