Ingrid Beatrice Coman, o scriitoare româncă povestind Italiei despre comunism
Diana PAVEL-CASSESE
Ingrid Beatrice COMAN, Tè al samovar – voci dal gulag sovietico (Ceai la samovar-voci din gulag-ul sovietic), Editura Harmattan Italia, Colecția “Memorie”, Torino, 2008, 175 p.; prefața Monica Joița. “Tè al samovar” (Ceai la samovar), scris de Ingrid Beatrice Coman în limba italiană, este un roman substanțial și matur, cu filon de saga realist-magică despre tratamentele aplicate și îndurate într-un gulag din Rusia. Acțiunea este amplasată într-un loc devenit tristul simbol al tuturor sistemelor totalitare: lagărul rus Kolyma. Acolo își irosesc zilele personajele principale ale povestirii. Aljosha, Gulja, Stepan, Volodja, Piotr, Semjonov, Serghei, sînt cu toții dușmani ai poporului, expediați cu bilet doar de dus în pustietățile îndepărtate ale Siberiei și tocmai de aceea ei vor deveni atît de apropiați sufletului nostru, pe măsură ce ne îngăduie să pătrundem în destinele lor. Vom găsi și un personaj rămas în afara listei deținuților, Vera Nureev, o tînără îmbătrînită înainte de vreme, spectatoare fără voie a tragicei întorsături pe care o ia istoria țării ei. Înăuntrul sau înafara închisorii sînt toți, în aceeași măsură, actori și spectatori ai unor vremuri grele, de opresiune și frică, de lipsuri și violență, de despărțire și singurătate. Însă, în carte, viața va reuși să învingă mai presus de toate, și cerul Moscovei este luminat de o făgăduință de soare de primăvară, de speranță și bucurie. În viața reală, acest lucru rareori a fost posibil; de aceea, memoria noastră este importantă pentru a restitui, măcar in literatură, ceea ce viața a refuzat acestor oameni. Timpul este discontinuu, bazat pe alternanța temporală a evenimentelor sub formă de flashback și analepsă. Perspectiva spațială reflectă spații reale, Moscova și lagărul Kolyma, și spații imaginare închise, al frămîntărilor Verei, în efortul de a-l reconecta pe Aljosha la realitatea abandonată odată cu intrarea în lagăr, al chinurilor și zbuciumului din conștiinta eroilor persecutați la Kolyma. După un prim plan privind cuplul Vera-Aljosha, povestirea la perfect simplu se oprește pentru a lăsa loc adevăratei Istorisiri, aceea a trecului, un trecut crud, dur, al restricțiilor de tot felul, “scris” la Kolyma. Tabloul dictaturii comuniste este transpus și indirect, prin clasica “metodă a străinului”. Aici, “străinul” este ziaristul italian Guglielmo Contini: “Am imortalizat marile opere de construcție, paradele de militari, muncitori, studenți, pînă și Pionieri prichindei care se împiedicau în șorțulețe; șiroaie umane înghesuite în culorile omogene ale uniformelor; oameni care ofereau reflectoarelor zîmbete mulțumite și încrezătoare”.(p.61)
Un comunism ficționalizat
Veritabilă rețetă de comunism ficționalizat (care vine tare din urmă după ce, ani la rîndul, în România și în lume, s-a purtat comunismul non-ficțional), cartea este ambientată într-un micro-univers al degradării și al mizeriei umane, în care moartea unui camarad nu înseamnă durere și regret ci o porție de mîncare în plus (p.25), în care un om, precum gardianul Karpov, e văzut drept “o prelungire a brațului justiției carcerare”(p.27). Kolyma devine un topos al categoriilor negative, e abjecție, presiune și realitate deformată dar și nonsens, suspectare și trădare: “Deseori se trezea cu cîte o delațiune proaspătă împotriva lui, semnată de vreun camarad obligat să o facă ca să-și salveze pielea”(p.105). Ingrid Coman oferă cea mai plastică definiție din literatura italiană despre condiția umană în timpul regimului comunist: “Păreau izbiți de conștiința colectivă a ceea ce erau: ființe rătăcite, singuratice și neputincioase în uriașa tocătoare a unui mecanism întortocheat, funest și de neînțeles. Suflete care încet încet se atrofiau și piereau, în timp ce trupurile lor se încăpățînau să rămînă în picioare, asemenea zidurilor de biserici abandonate, ridicate întru slava unui Dumnezeu uitat.”(p.37) Ororile sunt denunțate prin metafore sugestive (“mușcătura Nordului”, p. 35, ”uriașul pîntec alb al stepei”, p124). Propoziții în culori tari servesc scrutării forului interior al actanților: “Nici măcar Dumnezeu nu l-ar fi putut salva.”(p.29) sau “Era de-ajuns să-și aștepte răbdători rîndul și fiecare dintre ei avea să-și primească porția de istorie deja scrisă”(p.41).
În această lume a disoluției fizice și morale, corpul este văzut ca ultim „habitat” (“Avea sa se retragă din ce în ce mai mult, pînă cînd i-ar fi fost de ajuns doar propriul lui corp în care să locuiască, ca un ultim pămînt, ultima națiune, ultima casă care-i mai era îngăduită.”, p.105), iar numele nu mai înseamnă nici pe departe o “identitate absolută” (Jacques Derrida – „Despre ospitalitate”), ci o non-identitate: “Fiecare nume însemna un om plecat, o viață distrusă, un tren către nord și o familie rămasă în oraș.”(p.152). Ultima formă a destrămării individului este “un praf des de uitare căzut peste numele său”(p.163). E „Celălalt” cel care atribuie o identitate aproapelui; Aljosha schimbă numele jurnalistului italian din Guglielmo în Gulja: “Îți voi spune Gulja, decretă Aljosha. Proaspătul botezat încuviință, fără să protesteze.”(p.35) Constrîngerile, munca forțată și interdicțiile de orice natură împing la autoizolare și deznădejde. “Fluturele” care a făcut carieră în trilogia lui Cărtărescu, „Orbitor”, apare și aici ca metaforă a destinului uman: “Mintea ta e paralizată de frică, ca o pasăre într-o colivie prea mică. Ceva în plămînii tăi se zbate să iasă, mii de fluturi îți tremură în piept, și nu mai poți să respiri.”(p.85)
Dăruind vei dobîndi
În acest gulag lugubru și absurd schimbul de mici cadouri devine un mijloc de salvare temporară. Actul donației, o spusese și Marcel Mauss în „Eseu despre dar” (1924), e un fenomen complex, o prestație completă, o formă primară de exteriorizare, cu forme care variază în funcție de situație. În “Tè al samovar”, darul este un mijloc de socializare. Locuitorii barăcii nr.37 își “dăruiesc” orice: țigări, paginile unei cărți pentru a fi transformate în cărți de joc, colțul de pîine. Darul este întotdeauna gratuit și dezinteresat. Sculptorul Volodja îi oferă lui Gulja o pipă lucrată pe loc, dar refuză ”plata anticipată”(p.70), perchea de mănuși: “Păstrează-le, îi șopti, vei avea nevoie de ele!”(idem). Tot ziaristului italian, Aljosha îi va dona în secret rația lui de pîine. “Să nu știe stînga ce face dreapta”, spune preceptul evangelic. Cadoul altruist, făcut pe ascuns este, în fond, tipul perfect de donație, acel dar originar, izvor al nevoii nostre primare de a dărui căci dăruind se construiesc și se solidifică relații umane, se protejează, se repară. În această lume, în care ți se ia totul fără să ți se ofere nimic în schimb, amintirile, simbolul trecutului, visele, marcă a viitorului, sentimentele – expresia abstractă a prezentului (o spune și Aljosha în p.127: „La naiba cu amintirile, Gulja (…) sunt cei mai răi dușmani. La naiba cu visele. Nu-i adevărat că te țin în viață. Îți dau doar măsura neputinței tale.(…) La naiba cu sentimentele.(…) După o vreme pînă și sentimentele se rarefiază, precum aerul stepei.”), se oferă în dar pînă și viața. Pianistul Stepan îi dăruiește italianului Gulja actele lui de eliberare: “Uită-te la mîinile mele. Au luat forma tîrnăcopului, par niște ghiare de pasăre. N-ar mai fi în stare să cînte la pian. Nu în viața asta…Blestemata lor grațiere a venit prea tîrziu pentru mine. (…) Ia actele mele. Dacă îți tai părul, s-a făcut. De alftel, ne asemănăm cu toții aici, după o vreme.”(pp. 141-142)
Cartea sa constituie într-o lecție despre importanța lucrurilor mărunte, restituind și altceva darului, acea inocență pierdută. Pe drumul de întoarcere spre casă, o mamă dăruiește “o bucată de mămăligă rece și două de brînză”(p.143) deținuților amnistiați care-i apăraseră de frig pe doi dintre cei patru fii. Camarazii din baraca 37 dăruiesc și ei cîte ceva primului grațiat, Semjonov (“care o pipă consumată, care o bucată de pîine, un biscuit, o țigară”, p.124), convinși că lucrurile oferite nu sunt niciodată desprinse complet de donatorul lor. Darul duce cu sine ceva din cel care-l face. Acesta e unicul profit (unica recompensă) de pe urma darului “de sine” în cartea lui Ingrid Coman: “Vei auzi din nou muzica mea. Sunt sigur de asta.” (p. 142), îi spune Stepan lui Gulja.
Vera – Aljosha, ce pereche!
Ingrid Coman împletește elementele biografice cu ficțiunea în căutarea spasmodică a propriului trecut: “În oraș lipsesc lucrurile esențiale; pînă și pîinea a fost raționalizată: ți se cuvin doar 500 grame pe zi, și chiar și așa nu ajunge.”(p.50) La granița dintre precizie și fabulație este curiozitatea unei femei, Vera, care ocupînd abuziv casa întemnițatului Aljosha, declanșează incursiunea în trecutul deținutului; începe prin a-i scotoci printre obiecte și culminează cu răscolirea amintirilor: “Vera ridică ușor pînza aspră. Dedesubt, pe urzeala grosolană de culoarea alunei, șase litere scrise cu o cariocă albastră păreau să freamăte sub atingerea degetelor ei, ca niște creaturi care văd lumina zilei după o lungă letargie: KOLYMA. Acolo înăuntru poate că se afla un fir, o urmă a ceea ce luni în șir se rugase de Aljosha să-i povestească” (…) <<Cînd, Alja?>> îndrăznea ea să-i pună acea întrebare abia șoptită, sfioasă, de parcă s-ar fi temut să nu stîrnească prea mult praful durerii în căutarea cheii ascunse a memoriei lui. <<Nu azi, Vera. Nu azi>> răspundea el, încet, cu acea oboseală care venea de departe și care-i făcea vocea să sune răgușită, frîntă.”(p.13) Este o relație care se țese pe parcurs, aceasta dintre Aljosha și Vera, pe care întîiul o găsește în casa lui, la întoarcerea din lagăr. Compendiu de gesturi și discursuri polifonice, romanul se construiește prin dezvăluiri graduale. Vin în sprijin tehnicile narative moderne, memoria involuntară și fluxul de conștiință. Găsind pijamaua lui Gulja, printre puținele lucruri aduse de Aljosha de la Kolyma, Vera (capXII) activează fluxul involuntar de ascundere/dezvăluire, prin curiozitate și, mai ales, prin hoinăreala mîinilor asupra fizicității celuilalt (metafora mâinilor este recurentă în roman): “Pe trupul acela care încet încet redobîndea trăsăturile unei ființe omenești, ea redesenase harta simțurilor, spulberînd hotarele marcate de anii de singurătate cu mîinile ei subțiri care se strecurau oriunde pe pielea aceea aspră precum scoarța copacilor”(pp.14-15). Romanul, prin descriere în sepia de frisoane, langori, abateri și tresăriri, acumulează tensiunile firești ale intimității: “În clipele acelea Vera simțea că de i-ar fi băut și sufletul dintr-o sorbire, el tot nu s-ar fi urnit de un milimetru ca s-o împiedice. Aljosha i-ar fi dat viața, toate zilele lui legate șirag ca o salbă de perle, fără să șovăie.” (p.15) Personaj “martor”, pictorița Vera nu e nici pe departe tipul artistului trăind pe alt portativ al existenței. Dimpotrivă, tenace și voluntară, se instalează ad hoc în rolul de “magister” pregătind inițierea unui novice căci “(Aljosha n.n) Fusese nevoit să învețe totul de la capăt. (…) Și ea îl învățase atîtea lucruri, ca de pildă să deschidă pumnii pe care-i ținea încleștați pe pernă, de teamă să nu i-o fure cineva, să lase palmele întinse și vulnerabile în fața lucrurilor, ca să poată simți, încet încet, micile daruri pe care viața i le punea in mîini: prospețimea unui cearșaf curat, o pernă de fulgi doar pentru el, o bucată de pîine caldă”. “Întoarcerea” de la Kolyma echivalează cu un regressus ad uterum, iar Vera învestește pe Aljosha cu atribute sine qua non în vederea noii “nașteri”. Foarte sugestivă este, în acest sens, imaginea nașterii “inverse” (“parto al contrario”, p.85): “Ovalul de lumină se îndepărta pînă a se închide, indiferent precum ochiul unui animal plictisit; coborîrea în puț, cu lumina deasupra capului și bezna sub picioare, părea o naștere inversă.“ Jocul interior-exterior, dihotomia eur pur, interior / eul exterior sunt definitorii pentru un erou introspectiv ca Aljosha: “În fond, nu eram indispensabil, îți spui, și-ți dai seama că ce doare mai mult nu-i atît să fii înăuntru, închis pe un termen veșnic reînnoit de acuzațiile care te vor surpinde de fiecare dată și pe care totuși vei continua să le semnezi, ci să fii în afară; în afara acelei lumi care te-a plăsmuit după chipul și asemănarea ei, Dumnezeul tău cel de toate zilele, făcut din certitudini mărunte și vise mărețe, care te-a expulzat ca pe un corp străin.”(p.38)
Memoria comunismului într-o proză poetică
Lirismul invadează pagina atunci cînd prim-planul este dedicat personajului feminin: “Soarele împărțea camera în zone de lumină și umbră și aerul părea făcut din figuri geometrice încastrate una într-alta.”(p.16) Portretul Verei e fixat în imagini de o mare plasticitate, amintind de tabloul lui Magritte, “Magia neagră”, în care jumătate din corpul femeii reprezentate este cufundat într-un albastru celest și jumătate e pictat în portocaliu: ”Capul Verei era învăluit într-un triunghi de lumină care o împrejmuia ca o temniță aurie, lăsîndu-i restul corpului în umbră.”(p.16). Textul trăiește pentru a înregistra ostentația intimității, printr-o succesiune de plinuri și goluri, prin amplificarea unor simțuri (tactilul și văzul) în detrimentul altora și printr-un amalgam de amintiri: “Trecutul său îl ajunsese din urmă în podul propriei case, prin mîinile singurei femei pe care o iubea, pe care o iubise vreodată, și care nu se resemnase în fața tăcerii lui îndărătnice. (…)Dar în același timp se înduioșa: pentru marea lui naivitate de a crede că e de ajuns să refuzi amintirile ca să le și ștergi; pentru femeia aceea care-l iubea atît de mult încît să aibă curajul să privească în părțile cele mai întunecate ale vieții și sufletului său.”(p.17) Privirea se cerne din hiatusuri, izgonită în singurătatea multiplă, ale cărei obiecte sunt cît mai multe voci sau chipuri feminine. Cunoaștem, dacă ni se dezvăluie. Iar dezvăluirea înseamnă, pînă la urmă, renunțare. Renunțarea la văluri, la cuvinte și la dialoguri pentru a favoriza “pacea” cu trecutul.
În „Tè al samovar”, un roman care generează angoasă și crispare dar nu tragic, se face apologia memoriei într-o scriitură poetică de înalt rafinament: „memoria este însă singura șansă pe care o avem de a lăsa lumina să pătrundă acolo unde bezna ne-a însoțit atîta amar de vreme. Dacă nu uităm, dacă nu ne-ascundem în spatele temerilor și ipocriziilor noastre, poate că într-o zi ne vom împăca cu trecutul nostru și vom găsi în sfîrșit drumul spre casă.” (pp.170-171) De altfel, Monica Joița, Director ad interim al Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția, semnala în prefața cărții: “Memoria suferinței fizice, a umilirilor și a interdicțiilor de orice fel, nu reușește să anuleze în niciunul dintre cei șase protagoniști ai romanului lui Ingrid Coman spațiul intimității, al libertății interioare, al experienței proprii.” (p.9)
Drumul către sine al acestor eroi este redat într-un limbaj de o nespusă frumusețe. Vocabulele și tropii par căutați. Un astfel de produs literar de prim calibru putea să ofere în italiană numai un scriitor din afară, căruia limba lui Dante nu-i este limbă maternă. Așteptam cu nerăbdare o editură care să ne ofere varianta în limba română a acestui roman despre lupta omului cu propriile limite, despre sacrificiu și supraviețuire sub comunism!
*Născută la Tecuci, în 1971, Ingrid Beatrice Coman și-a definitivat studiile literare in Italia. Aici a frecventat seminarii de profil, printre care cel al scriitorului italian Raul Montanari și seminarii de scenarizare cinematografică la renumita școală Holden din Torino. După limba italiană, engleza este o a doua limbă prin care Ingrid B. Coman și-a exersat talentul literar, studiind la Milano literatura engleză în cadrul Institutului British Council, paralel urmînd un curs de scriere creativă la Londra.
Ingrid Coman a debutat in 2001 cu nuvela “Evghenji che torna” (Evghenji care se întoarce). În același an a urmat a doua nuvelă “Il re della 54” (Regele din 54), integrată într-o antologie de nuvele îngrijită de Raul Montanari (“Onda lunga: nuovi narratori in arrivo, anzi già arrivati” (Valul lung: noi naratori în formare, mai bine zis deja formați). Foarte bine primite de către critica italiană, nuvele lui Ingrid Coman au fost mai tîrziu reunite în ‘Non spegnete la luce’ (Nu stingeți lumina, 2008). “Tè al samovar” este al doilea roman al scriitoarei. Primul, “La città dei tulipani” (Orașul lalelelor, 2005) este o altă fermecătoare ficțiune ambientată în Afghanistan, în timpul războiului american. Cu “Te al samovar”, Ingrid Coman și-a reafirmat calitățile de prozator-artist, migălitor de fantasme prin ochiurile Istoriei mari.
![]()