Ingrid Beatrice Coman, o scriitoare româncă povestind Italiei despre comunism
Diana PAVEL-CASSESE
Ingrid Beatrice COMAN, Tè al samovar – voci dal gulag sovietico (Ceai la samovar-voci din gulag-ul sovietic), Editura Harmattan Italia, Colecţia “Memorie”, Torino, 2008, 175 p.; prefaţa Monica Joiţa. “Tè al samovar” (Ceai la samovar), scris de Ingrid Beatrice Coman în limba italiană, este un roman substanţial şi matur, cu filon de saga realist-magică despre tratamentele aplicate şi îndurate într-un gulag din Rusia. Acţiunea este amplasată într-un loc devenit tristul simbol al tuturor sistemelor totalitare: lagărul rus Kolyma. Acolo îşi irosesc zilele personajele principale ale povestirii. Aljosha, Gulja, Stepan, Volodja, Piotr, Semjonov, Serghei, sînt cu toţii duşmani ai poporului, expediaţi cu bilet doar de dus în pustietăţile îndepărtate ale Siberiei şi tocmai de aceea ei vor deveni atît de apropiaţi sufletului nostru, pe măsură ce ne îngăduie să pătrundem în destinele lor. Vom găsi şi un personaj rămas în afara listei deţinuţilor, Vera Nureev, o tînără îmbătrînită înainte de vreme, spectatoare fără voie a tragicei întorsături pe care o ia istoria ţării ei. Înăuntrul sau înafara închisorii sînt toţi, în aceeaşi măsură, actori şi spectatori ai unor vremuri grele, de opresiune şi frică, de lipsuri şi violenţă, de despărţire şi singurătate. Însă, în carte, viaţa va reuşi să învingă mai presus de toate, şi cerul Moscovei este luminat de o făgăduinţă de soare de primăvară, de speranţă şi bucurie. În viaţa reală, acest lucru rareori a fost posibil; de aceea, memoria noastră este importantă pentru a restitui, măcar in literatură, ceea ce viaţa a refuzat acestor oameni. Timpul este discontinuu, bazat pe alternanţa temporală a evenimentelor sub formă de flashback şi analepsă. Perspectiva spaţială reflectă spaţii reale, Moscova şi lagărul Kolyma, şi spaţii imaginare închise, al frămîntărilor Verei, în efortul de a-l reconecta pe Aljosha la realitatea abandonată odată cu intrarea în lagăr, al chinurilor şi zbuciumului din conştiinta eroilor persecutaţi la Kolyma. După un prim plan privind cuplul Vera-Aljosha, povestirea la perfect simplu se opreşte pentru a lăsa loc adevăratei Istorisiri, aceea a trecului, un trecut crud, dur, al restricţiilor de tot felul, “scris” la Kolyma. Tabloul dictaturii comuniste este transpus şi indirect, prin clasica “metodă a străinului”. Aici, “străinul” este ziaristul italian Guglielmo Contini: “Am imortalizat marile opere de construcţie, paradele de militari, muncitori, studenţi, pînă şi Pionieri prichindei care se împiedicau în şorţuleţe; şiroaie umane înghesuite în culorile omogene ale uniformelor; oameni care ofereau reflectoarelor zîmbete mulţumite şi încrezătoare”.(p.61)
Un comunism ficţionalizat
Veritabilă reţetă de comunism ficţionalizat (care vine tare din urmă după ce, ani la rîndul, în România şi în lume, s-a purtat comunismul non-ficţional), cartea este ambientată într-un micro-univers al degradării şi al mizeriei umane, în care moartea unui camarad nu înseamnă durere şi regret ci o porţie de mîncare în plus (p.25), în care un om, precum gardianul Karpov, e văzut drept “o prelungire a braţului justiţiei carcerare”(p.27). Kolyma devine un topos al categoriilor negative, e abjecţie, presiune şi realitate deformată dar şi nonsens, suspectare şi trădare: “Deseori se trezea cu cîte o delaţiune proaspătă împotriva lui, semnată de vreun camarad obligat să o facă ca să-şi salveze pielea”(p.105). Ingrid Coman oferă cea mai plastică definiţie din literatura italiană despre condiţia umană în timpul regimului comunist: “Păreau izbiţi de conştiinţa colectivă a ceea ce erau: fiinţe rătăcite, singuratice şi neputincioase în uriaşa tocătoare a unui mecanism întortocheat, funest şi de neînţeles. Suflete care încet încet se atrofiau şi piereau, în timp ce trupurile lor se încăpăţînau să rămînă în picioare, asemenea zidurilor de biserici abandonate, ridicate întru slava unui Dumnezeu uitat.”(p.37) Ororile sunt denunţate prin metafore sugestive (“muşcătura Nordului”, p. 35, ”uriaşul pîntec alb al stepei”, p124). Propoziţii în culori tari servesc scrutării forului interior al actanţilor: “Nici măcar Dumnezeu nu l-ar fi putut salva.”(p.29) sau “Era de-ajuns să-şi aştepte răbdători rîndul şi fiecare dintre ei avea să-şi primească porţia de istorie deja scrisă”(p.41).
În această lume a disoluţiei fizice şi morale, corpul este văzut ca ultim „habitat” (“Avea sa se retragă din ce în ce mai mult, pînă cînd i-ar fi fost de ajuns doar propriul lui corp în care să locuiască, ca un ultim pămînt, ultima naţiune, ultima casă care-i mai era îngăduită.”, p.105), iar numele nu mai înseamnă nici pe departe o “identitate absolută” (Jacques Derrida – „Despre ospitalitate”), ci o non-identitate: “Fiecare nume însemna un om plecat, o viaţă distrusă, un tren către nord şi o familie rămasă în oraş.”(p.152). Ultima formă a destrămării individului este “un praf des de uitare căzut peste numele său”(p.163). E „Celălalt” cel care atribuie o identitate aproapelui; Aljosha schimbă numele jurnalistului italian din Guglielmo în Gulja: “Îţi voi spune Gulja, decretă Aljosha. Proaspătul botezat încuviinţă, fără să protesteze.”(p.35) Constrîngerile, munca forţată şi interdicţiile de orice natură împing la autoizolare şi deznădejde. “Fluturele” care a făcut carieră în trilogia lui Cărtărescu, „Orbitor”, apare şi aici ca metaforă a destinului uman: “Mintea ta e paralizată de frică, ca o pasăre într-o colivie prea mică. Ceva în plămînii tăi se zbate să iasă, mii de fluturi îţi tremură în piept, şi nu mai poţi să respiri.”(p.85)
Dăruind vei dobîndi
În acest gulag lugubru şi absurd schimbul de mici cadouri devine un mijloc de salvare temporară. Actul donaţiei, o spusese şi Marcel Mauss în „Eseu despre dar” (1924), e un fenomen complex, o prestaţie completă, o formă primară de exteriorizare, cu forme care variază în funcţie de situaţie. În “Tè al samovar”, darul este un mijloc de socializare. Locuitorii barăcii nr.37 îşi “dăruiesc” orice: ţigări, paginile unei cărţi pentru a fi transformate în cărţi de joc, colţul de pîine. Darul este întotdeauna gratuit şi dezinteresat. Sculptorul Volodja îi oferă lui Gulja o pipă lucrată pe loc, dar refuză ”plata anticipată”(p.70), perchea de mănuşi: “Păstrează-le, îi şopti, vei avea nevoie de ele!”(idem). Tot ziaristului italian, Aljosha îi va dona în secret raţia lui de pîine. “Să nu ştie stînga ce face dreapta”, spune preceptul evangelic. Cadoul altruist, făcut pe ascuns este, în fond, tipul perfect de donaţie, acel dar originar, izvor al nevoii nostre primare de a dărui căci dăruind se construiesc şi se solidifică relaţii umane, se protejează, se repară. În această lume, în care ţi se ia totul fără să ţi se ofere nimic în schimb, amintirile, simbolul trecutului, visele, marcă a viitorului, sentimentele – expresia abstractă a prezentului (o spune şi Aljosha în p.127: „La naiba cu amintirile, Gulja (…) sunt cei mai răi duşmani. La naiba cu visele. Nu-i adevărat că te ţin în viaţă. Îţi dau doar măsura neputinţei tale.(…) La naiba cu sentimentele.(…) După o vreme pînă şi sentimentele se rarefiază, precum aerul stepei.”), se oferă în dar pînă şi viaţa. Pianistul Stepan îi dăruieşte italianului Gulja actele lui de eliberare: “Uită-te la mîinile mele. Au luat forma tîrnăcopului, par nişte ghiare de pasăre. N-ar mai fi în stare să cînte la pian. Nu în viaţa asta…Blestemata lor graţiere a venit prea tîrziu pentru mine. (…) Ia actele mele. Dacă îţi tai părul, s-a făcut. De alftel, ne asemănăm cu toţii aici, după o vreme.”(pp. 141-142)
Cartea sa constituie într-o lecţie despre importanţa lucrurilor mărunte, restituind şi altceva darului, acea inocenţă pierdută. Pe drumul de întoarcere spre casă, o mamă dăruieşte “o bucată de mămăligă rece şi două de brînză”(p.143) deţinuţilor amnistiaţi care-i apăraseră de frig pe doi dintre cei patru fii. Camarazii din baraca 37 dăruiesc şi ei cîte ceva primului graţiat, Semjonov (“care o pipă consumată, care o bucată de pîine, un biscuit, o ţigară”, p.124), convinşi că lucrurile oferite nu sunt niciodată desprinse complet de donatorul lor. Darul duce cu sine ceva din cel care-l face. Acesta e unicul profit (unica recompensă) de pe urma darului “de sine” în cartea lui Ingrid Coman: “Vei auzi din nou muzica mea. Sunt sigur de asta.” (p. 142), îi spune Stepan lui Gulja.
Vera – Aljosha, ce pereche!
Ingrid Coman împleteşte elementele biografice cu ficţiunea în căutarea spasmodică a propriului trecut: “În oraş lipsesc lucrurile esenţiale; pînă şi pîinea a fost raţionalizată: ţi se cuvin doar 500 grame pe zi, şi chiar şi aşa nu ajunge.”(p.50) La graniţa dintre precizie şi fabulaţie este curiozitatea unei femei, Vera, care ocupînd abuziv casa întemniţatului Aljosha, declanşează incursiunea în trecutul deţinutului; începe prin a-i scotoci printre obiecte şi culminează cu răscolirea amintirilor: “Vera ridică uşor pînza aspră. Dedesubt, pe urzeala grosolană de culoarea alunei, şase litere scrise cu o cariocă albastră păreau să freamăte sub atingerea degetelor ei, ca nişte creaturi care văd lumina zilei după o lungă letargie: KOLYMA. Acolo înăuntru poate că se afla un fir, o urmă a ceea ce luni în şir se rugase de Aljosha să-i povestească” (…) <<Cînd, Alja?>> îndrăznea ea să-i pună acea întrebare abia şoptită, sfioasă, de parcă s-ar fi temut să nu stîrnească prea mult praful durerii în căutarea cheii ascunse a memoriei lui. <<Nu azi, Vera. Nu azi>> răspundea el, încet, cu acea oboseală care venea de departe şi care-i făcea vocea să sune răguşită, frîntă.”(p.13) Este o relaţie care se ţese pe parcurs, aceasta dintre Aljosha şi Vera, pe care întîiul o găseşte în casa lui, la întoarcerea din lagăr. Compendiu de gesturi şi discursuri polifonice, romanul se construieşte prin dezvăluiri graduale. Vin în sprijin tehnicile narative moderne, memoria involuntară şi fluxul de conştiinţă. Găsind pijamaua lui Gulja, printre puţinele lucruri aduse de Aljosha de la Kolyma, Vera (capXII) activează fluxul involuntar de ascundere/dezvăluire, prin curiozitate şi, mai ales, prin hoinăreala mîinilor asupra fizicităţii celuilalt (metafora mâinilor este recurentă în roman): “Pe trupul acela care încet încet redobîndea trăsăturile unei fiinţe omeneşti, ea redesenase harta simţurilor, spulberînd hotarele marcate de anii de singurătate cu mîinile ei subţiri care se strecurau oriunde pe pielea aceea aspră precum scoarţa copacilor”(pp.14-15). Romanul, prin descriere în sepia de frisoane, langori, abateri şi tresăriri, acumulează tensiunile fireşti ale intimităţii: “În clipele acelea Vera simţea că de i-ar fi băut şi sufletul dintr-o sorbire, el tot nu s-ar fi urnit de un milimetru ca s-o împiedice. Aljosha i-ar fi dat viaţa, toate zilele lui legate şirag ca o salbă de perle, fără să şovăie.” (p.15) Personaj “martor”, pictoriţa Vera nu e nici pe departe tipul artistului trăind pe alt portativ al existenţei. Dimpotrivă, tenace şi voluntară, se instalează ad hoc în rolul de “magister” pregătind iniţierea unui novice căci “(Aljosha n.n) Fusese nevoit să înveţe totul de la capăt. (…) Şi ea îl învăţase atîtea lucruri, ca de pildă să deschidă pumnii pe care-i ţinea încleştaţi pe pernă, de teamă să nu i-o fure cineva, să lase palmele întinse şi vulnerabile în faţa lucrurilor, ca să poată simţi, încet încet, micile daruri pe care viaţa i le punea in mîini: prospeţimea unui cearşaf curat, o pernă de fulgi doar pentru el, o bucată de pîine caldă”. “Întoarcerea” de la Kolyma echivalează cu un regressus ad uterum, iar Vera învesteşte pe Aljosha cu atribute sine qua non în vederea noii “naşteri”. Foarte sugestivă este, în acest sens, imaginea naşterii “inverse” (“parto al contrario”, p.85): “Ovalul de lumină se îndepărta pînă a se închide, indiferent precum ochiul unui animal plictisit; coborîrea în puţ, cu lumina deasupra capului şi bezna sub picioare, părea o naştere inversă.“ Jocul interior-exterior, dihotomia eur pur, interior / eul exterior sunt definitorii pentru un erou introspectiv ca Aljosha: “În fond, nu eram indispensabil, îţi spui, şi-ţi dai seama că ce doare mai mult nu-i atît să fii înăuntru, închis pe un termen veşnic reînnoit de acuzaţiile care te vor surpinde de fiecare dată şi pe care totuşi vei continua să le semnezi, ci să fii în afară; în afara acelei lumi care te-a plăsmuit după chipul şi asemănarea ei, Dumnezeul tău cel de toate zilele, făcut din certitudini mărunte şi vise măreţe, care te-a expulzat ca pe un corp străin.”(p.38)
Memoria comunismului într-o proză poetică
Lirismul invadează pagina atunci cînd prim-planul este dedicat personajului feminin: “Soarele împărţea camera în zone de lumină şi umbră şi aerul părea făcut din figuri geometrice încastrate una într-alta.”(p.16) Portretul Verei e fixat în imagini de o mare plasticitate, amintind de tabloul lui Magritte, “Magia neagră”, în care jumătate din corpul femeii reprezentate este cufundat într-un albastru celest şi jumătate e pictat în portocaliu: ”Capul Verei era învăluit într-un triunghi de lumină care o împrejmuia ca o temniţă aurie, lăsîndu-i restul corpului în umbră.”(p.16). Textul trăieşte pentru a înregistra ostentaţia intimităţii, printr-o succesiune de plinuri şi goluri, prin amplificarea unor simţuri (tactilul şi văzul) în detrimentul altora şi printr-un amalgam de amintiri: “Trecutul său îl ajunsese din urmă în podul propriei case, prin mîinile singurei femei pe care o iubea, pe care o iubise vreodată, şi care nu se resemnase în faţa tăcerii lui îndărătnice. (…)Dar în acelaşi timp se înduioşa: pentru marea lui naivitate de a crede că e de ajuns să refuzi amintirile ca să le şi ştergi; pentru femeia aceea care-l iubea atît de mult încît să aibă curajul să privească în părţile cele mai întunecate ale vieţii şi sufletului său.”(p.17) Privirea se cerne din hiatusuri, izgonită în singurătatea multiplă, ale cărei obiecte sunt cît mai multe voci sau chipuri feminine. Cunoaştem, dacă ni se dezvăluie. Iar dezvăluirea înseamnă, pînă la urmă, renunţare. Renunţarea la văluri, la cuvinte şi la dialoguri pentru a favoriza “pacea” cu trecutul.
În „Tè al samovar”, un roman care generează angoasă şi crispare dar nu tragic, se face apologia memoriei într-o scriitură poetică de înalt rafinament: „memoria este însă singura şansă pe care o avem de a lăsa lumina să pătrundă acolo unde bezna ne-a însoţit atîta amar de vreme. Dacă nu uităm, dacă nu ne-ascundem în spatele temerilor şi ipocriziilor noastre, poate că într-o zi ne vom împăca cu trecutul nostru şi vom găsi în sfîrşit drumul spre casă.” (pp.170-171) De altfel, Monica Joiţa, Director ad interim al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia, semnala în prefaţa cărţii: “Memoria suferinţei fizice, a umilirilor şi a interdicţiilor de orice fel, nu reuşeşte să anuleze în niciunul dintre cei şase protagonişti ai romanului lui Ingrid Coman spaţiul intimităţii, al libertăţii interioare, al experienţei proprii.” (p.9)
Drumul către sine al acestor eroi este redat într-un limbaj de o nespusă frumuseţe. Vocabulele şi tropii par căutaţi. Un astfel de produs literar de prim calibru putea să ofere în italiană numai un scriitor din afară, căruia limba lui Dante nu-i este limbă maternă. Aşteptam cu nerăbdare o editură care să ne ofere varianta în limba română a acestui roman despre lupta omului cu propriile limite, despre sacrificiu şi supravieţuire sub comunism!
*Născută la Tecuci, în 1971, Ingrid Beatrice Coman şi-a definitivat studiile literare in Italia. Aici a frecventat seminarii de profil, printre care cel al scriitorului italian Raul Montanari şi seminarii de scenarizare cinematografică la renumita şcoală Holden din Torino. După limba italiană, engleza este o a doua limbă prin care Ingrid B. Coman şi-a exersat talentul literar, studiind la Milano literatura engleză în cadrul Institutului British Council, paralel urmînd un curs de scriere creativă la Londra.
Ingrid Coman a debutat in 2001 cu nuvela “Evghenji che torna” (Evghenji care se întoarce). În acelaşi an a urmat a doua nuvelă “Il re della 54” (Regele din 54), integrată într-o antologie de nuvele îngrijită de Raul Montanari (“Onda lunga: nuovi narratori in arrivo, anzi già arrivati” (Valul lung: noi naratori în formare, mai bine zis deja formaţi). Foarte bine primite de către critica italiană, nuvele lui Ingrid Coman au fost mai tîrziu reunite în ‘Non spegnete la luce’ (Nu stingeţi lumina, 2008). “Tè al samovar” este al doilea roman al scriitoarei. Primul, “La città dei tulipani” (Oraşul lalelelor, 2005) este o altă fermecătoare ficţiune ambientată în Afghanistan, în timpul războiului american. Cu “Te al samovar”, Ingrid Coman şi-a reafirmat calităţile de prozator-artist, migălitor de fantasme prin ochiurile Istoriei mari.
