L-am admirat în zilele interviului de la Paris, unde am avut bucuria să-l întâlnesc pentru întâia oară: un om așezat, de o eleganță fără timp, pe care-l puteai cu ușurință confunda cu o elită intelectuală pariziană, dacă Parisul încă se mai poate lăuda cu așa ceva. L-am ascultat cu bucurie și recunoștință narând curiozități despre monumentele pariziene, pe care le vedeam pentru întâia oară, amestecate cu amintiri despre istoria țării noastre, mici anecdote ale drumului său literar, povești despre oameni și despre locuri. Nu te mai săturai să-l asculți. Atunci mi-am dat seama întâia oară cât de mult avea nevoie să fie ascultat. Iar când îi vorbeai despre cărțile și personajele lui, i se aprindea o scânteie în ochi, de parcă i-ai fi adus acolo, la masă lângă el, ființe dragi rămase în urmă.
M-am întors acasă cu o lecție de viață care până în ziua de astăzi ține cald sufletului meu, dar și cu o dorință înverșunată de a pune o cărămidă, oricât de mică, la temelia unui templu atât de meritat, dedicat operei acestui scriitor.
Așa s-a născut hotărârea de a traduce în italiană romanul ”Dimineața unui miracol”, de care mă bucur ca de o binecuvântare, pentru că am învățat atât de multe lucrând la această traducere. A fost, pentru mine, o lecție de literatură din cele fără timp și fără moarte, care nu se pleacă la meschinăriile modelor și canoanelor, clasică prin excelență, dacă prin clasic încă mai înțelegem valoare universală dincolo de timpuri, așezată pe drept în rafturile ideale ale celor care au contribuit la formarea sufletului nostru ca națiune.
