Interviuri Post-Pandemie. De vorbă cu Doina Ene, cadru medical și ghid muzeal la Bergamo, Anuar CCIR ediția a V-a, 2020, ed. Rediviva

Set 30, 2020

 

 

Doina ENE locuiește de peste două decenii în orașul Bergamo și își împarte activitatea cu generozitate și dăruire între profesia de ghid muzeal în regiunea Lombardia și munca, încă de la stabilirea în Italia, într-unul dintre spitalele din oraș, devenit în lunile care au trecut,
unul din epicentrele pandemiei de Covid-19 în Italia. A absolvit Facultatea de Istorie și critica artei la Universitatea degli Studi din Milano. O a doua licență a obținut-o la Universitatea degli Studi din Bergamo în Științele comunicării, iar apoi, a continuat cu studiile de Master, specializarea – Etnologia și Turismul cultural. Este ghid muzeal în cadrul Accademiei di Belle Arti G. Carrara Bergamo, dar și mediator muzeal și ghid turistic la Galeria de Artă Modernă și Contemporană din Bergamo. Fie că vorbește despre pasiunea ei despre artă, fie că amintește despre activitatea din spital, o face cu același entuziasm, responsabilitate, pentru cele două profesii, atât de diferite la prima vedere și totuși atât de apropiate, nu prin obiectul muncii în sine, ci prin capacitatea de interacționare cu persoanele, comunicare și încredere care trebuie să le dovedească. Am stat de vorbă de câteva ori de vorbă la telefon cu Doina, chiar și în timpul în care locuia mai mult la spital decât acasă, și mărturisesc că aveam emoții să o sun, știind încercările zilnice prin care trecea, gândindu-mă la riscurile la care era expusă, că poate și puținul timp pe care îl are e mai bine să îl folosească pentru odihnă. Mi-a răspuns însă de fiecare dată cu multă disponibilitate, cu încrederea că se va ieși “din acest dezastru”, că poate vom învăța ceva din această încercare, la care marea majoritate am asistat închiși în casă [și ni se părea foarte greu], iar o mică parte, cea formată din personalul medical, se afla zilnic pe baricade, alături de mulți alți lucrători în diferite sectoare care nu își puteau opri activitatea.

Doina, comunitatea noastră, și mă refer doar la cea românească – te cunoaște mai mult prin prisma activității tale de ghid muzeal în Lombardia, autoare de articole în revistele de artă și turism italiene etc. Cu perioada pandemiei, mulți am descoperit că te “împarți” între
munca în spital și bucuria de a vorbi turiștilor, pasionaților de muzee și galerii, despre frumusețile artei și culturii italiene, pentru care cultivi nu doar o mare pasiune, dar ești mereu și într-o continuă cercetare temeinică la universitățile din Milano, licență, master, specializare. Mai mult, prezența ta, într-un spital și într-un oraș atât de afectat, ne-a dat emoții celor care te cunoșteam. Povestește-ne puțin despre aceste lucruri…

Într-adevăr, am o mare pasiune pentru artă și istorie, de aici și alegerea mea de a mă forma și deveni istoric de artă și ghid turistic și muzeal. Paralel însă, așa cum afirmi, de ani de zile îmi desfășor activitatea în unul dintre cele două spitale din Bergamo, oraș devenit
emblematic în vremea pandemiei, o experiență unică pe care am trăit-o și o port în mine, prin ineditul și forța lăuntrică cu care a fost nevoie să răspund la această mare provocare. Experiența mea într-un spital din Italia, începe acum douăzeci de ani, la doar zece luni
de când sosisem la Bergamo. A fost primul meu loc de muncă. Am început ca secretară la recepția spitalului, la biroul de informații, un loc dificil pentru un străin care nu stăpânea foarte bine limba italiană. Imi aduc încă aminte și acum, când am pășit pragul acestui spital că nu întelegeam pacienții în vârstă, deoarece vorbeau doar în dialectul bergamasc, care este de altfel o altă limbă. Îmi era mai ușor să descifrez rețetele medicilor, care și acestea erau indescifrabile. M-a ajutat însă faptul că terminasem la Constanța, Scoala de Crucea Roșie pentru a deveni asistentă, apoi la Serviciul de Urgențe învățasem să facem injecții, suturi, să intrăm în sălile de operație, etc. Evident nu îmi imaginam că acest lucru îl voi face și într-un spital din Italia și nici că mă voi afla într-o situație dificilă ca cea trăită în perioada de Covid. În decursul anilor, am urcat mai multe trepte în acest spital. După ce am terminat prima facultate cu durata de cinci ani la Universitatea degli Studi din Bergamo, directorul spitalului m-a propus pentru poziția de secretară pe secția de Chirugie Generală, având posibilitatea de a asista în sala de operații la intervențiile chirurgicale, iar apoi, dupa câțiva ani, am preluat postul de secretară pe secția de Urologie.

Și după douăzeci de ani, în același spital ai luat parte la o experiență care a fost pe cât de neașteptată, pe atât de dificilă?

Aș spune că toți în spital am fost luați de val, și pe nepregătite, ne-am trezit într-o situație neobișnuită la care a trebuit să îi facem față, să învățăm cu toții din mers și să ne adaptăm situației! Astfel, spitalul în care lucrez a fost transformat în al doilea spital de Covid-19 la
Bergamo. Parcă eram pe front împotriva unui inamic invizibil, acel “front” de care dealtfel, auzisem în timpul cursurilor de la Școala Crucea Roșie în 1998, când directorul ne spunea că trebuie să fim pregătiți de orice în caz de calamități, război, … trebuia să participăm!
Aici, acest inamic invizibil impotriva căruia trebuia să luptăm era în jurul nostru, cu Noi, doar Noi și El. Am avut momente dificile, când îmi vedeam colegii medici și asistenți îngrijorați, speriați și stresați de Covid. Nu îmi aduc aminte ca în atâția ani să fi văzut ochii colegilor mei așa speriați și plini de lacrimi, care cădeau unii dintre ei, frânți de boală, ca apoi unii să plece definitiv dintre noi… Au fost două luni extreme pentru noi toți, spitalul era plin de pacienți covid, sălile de operație erau blocate și o parte dintre acestea, au fost
transformate cu paturi pentru terapie intensivă, ambulatoriile de asemenea au devenit camere pentru cei bolnavi. Erau pacienți peste tot, cu greu mai făcea față și sistemul de aer condiționat, întrucât eram prea mulți în clădire. În ora de pauză, ieșeam singură în curtea
spitalului, pentru a mă recreea, sau să privesc copacii, florile, iarba, însă în curtea spitalului, vedeam doar ambulanțele înșiruite, care așteptau la coadă, să transporte bolnavii. Erau momente teribile și trebuia să fac față, deși, mă încercau sentimente grele, de emoție și compasiune. Și la camera mortuară, așteptau mașinile la coadă; într-o zi, erau chiar două camioane militare în curtea spitalului, aflate aici pentru a încărca sicriele, camioane pe care apoi, le-am văzut publicate în ziare sau la televizor.

Și, totuși, dincolo de datoria pe care o resimțeai, ca toți colegii tăi, cum reușeai să îți încarci energiile? Psihicul uman e pus la mare încercare în vreme de situații tensionate. Apoi, iată cealaltă latură a ta, de comunicare pe partea artistică, culturală lipsea cu desvârșire…

Partea artistică mi-a lipsit enorm pe toată perioada de lock down! Pe 14 februarie am fost la Gent pentru a vizita ultima expoziție temporară dedicată lui Jan van Eyck, m-am întors în Italia pe 16 februarie seara și la aeroportul din Bergamo, ne-au oprit pe toți să
ne controleze temperatura, ceea ce m-a pus pe gânduri imediat. La nici cinci zile, pe 21 februarie în Lombardia au izbucnit cazurile de Covid-19, “și totul a început”. O susținere mare, am simțit-o din partea profesorilor din cadrul cursurilor de specialitate pe care le urmez acum. Anul trecut, am câștigat un concurs și întrucât totul s-a mutat online, și  cursurile mele s-au organizat la fel, pe skype/zoom/team. Solicitasem direcției spitalului să ies zilnic la ora 12:00, să pot merge la Universitate și să frecventez cel puțin 70% din aceste cursuri, dar cu perioada Covid desigur acest lucru nu se mai putea. Astfel, în spital dupa ora 14:00 mi s-a permis să particip online la lecții. In această perioadă de covid, mă ocupam în special de internările pacienților sosiți la urgențe. Pentru mine participarea la cele câteva ore din anumite zile programate, au fost de un real ajutor, deoarece mă puteam
concentra și pe altceva, ce nu avea legătură cu ceea ce trăiam în spital și mă obliga să fiu atentă, să i-au notițe legate de operele de artă, să citesc articole seara când mă întorceam acasă. Pot spune, că materiale nu ne-au lipsit cu toate că, bibliotecele și arhivele erau
închise. Apoi, la sfârșitul lunii februarie, am predat ultimele două articole pentru revista la care colaborez :“Mediterraneo e dintorni” unul dedicat lui Raffaello și celalalt dedicat lui Jan van Eyck, un efort psihologic enorm, deoarece trăiam cu toții, clipe grele, clipe de
incertitudine, cu riscul permanent de îmbolnăvire…

Dincolo de această “gură de aer” dată de cursurile online, zilnic în spitalul unde lucrezi, un tablou, o icoană, reprodusă și expusă în mărime foarte mare, iradia protecție și alinare…
Despre ce operă de artă este vorba?

Pe pereții holurilor din spital avem reproduse unele tablouri de la Pinacoteca Academiei Carrara, unde, îmi desfășor și activitatea de ghid muzeal. Aceste reproduceri care se regăsesc în spitalul nostru, au fost de altfel singurele opere de artă pe care le-am văzut în  cele trei luni de lock down. Unica alinare în această perioadă pot spune că a fost opera lui Giovanni Bellini – “La Vergine con il Bambino” [Fecioara Maria cu pruncul], imagine pe care o aveam permanent în fața ochilor. Nu este doar o capodoperă a Renașterii Venețiene, ci a fost o Icoană de altar într-o biserică din comuna Alzano Lombardo unde a fost diagnosticat primul caz de covid în Provincia din Bergamo. Pentru mine nu este numai o capodoperă pe care admir foarte mult, ci are și o altă importanță de ordin sufletesc. In octombrie anul trecut, când am susținut examenul pentru
a intra la Scoala de Specialitate la Universitatea din Milano și a trebuit să se extragă subiectul din mai multe plicuri venite de la Minister, a fost ales cel legat de artistul Giovanni
Bellini.

Privind în urmă, care lucru crezi că ne-a lipsit cel mai mult? Care a schimbat în mod radical parametrii cotidianului nostru? Și totodată, ce nu am învățat din această experență?

Cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat, a fost să prețuim LIBERTATEA, în sensul în care, am trăit cu această îngrădire, cu care nu eram obișnuiți și orice inițiativă în afara casei nu putea fi de conceput. A fost o perioadă dificilă pentru toată planeta, în
care am trăit izolați unii față de ceilalți, departe de rudele și prietenii noștri. Ceea ce nu am învățat însă, este o solidarietate mai puternică, și cred că am pierdut din sensibilitatea, pe care o aveam înainte de carantină. Eu și colegii din spital credeam că oamenii s-au
schimbat în bine, în sensul înțelegerii unor lucruri, după durerea prin care a trecut orașul, dar din păcate acest lucru, aș spune că nu se adeverește. Am sesizat că lumea dovedește
aceeași lipsă de răbdare, este foarte ușor iritabilă, nivelul de suportabilitate este egal cu zero. Covid din păcate a dăunat…

Îți aduci aminte vreun episod anume din spital, chiar dacă nu se poate vorbi despre asta, întrucât totul era la limită în acele luni…

Sunt multe episoade, dar în mod deosebit îmi vine în minte fiica unui pacient internat cu Covid la Urgență și care din păcate a murit. S-a prezentat pentru a-mi da buletinul și cardul de sănătate, pentru a-i pregăti fișa medicală, spunându-mi că tatăl ei murise și
trebuia să vină la biroul de internări. M-am uitat la ea, m-am ridicat să recuperez documentele de la salonul de urgențe, pe care le pregătisem în aceea dimineață și îndreptându-mă spre xerox pentru a fotocopia documentele pacientului, parcă îmi dispăruseră
cuvintele și nici măcar nu am fost capabilă să-i transmit un mesaj de condoleanțe. În timp ce eram la xerox, simțeam rușinea acestui lucru și teribila mea neatenție. M-am reîntors să îi dau documentele, moment în care ea mi-a spus: Voi sunteți îngerii noștri, sunteți cei
care salvați Italia. Italia se va ridica din genunchi mulțumită vouă. Noi vă mulțumim din suflet pentru ceea ce faceți pentru noi toți. Felicitări pentru munca pe care ați ales-o! Am salutat-o și am reușit să-i spun condoleanțe la sfârșit, gândindu-mă că biata femeie și-a pierdut tatăl și a mai avut și puterea să se oprească și să-mi spună aceste cuvinte… Un alt episod a fost un pacient născut într-un mic sat în Toscana pe care îl vizitasem anul trecut în august. Fusesem acolo special pentru a studia o minunată și veche biserică romanică. Dimineață, pregătind documentele pacienților care au intrat noptea de la Urgențe cu Co-vid, mi-a sărit în ochii acea mica comună, gândindu-mă la splendida biserică pe care o studiasem. Pacientul murise la urgențe, fără să mai ajungă să fie internat. După o lună fiul acestuia ne-a solicitat fișa medicală cu tot ceea ce se întâmplase cu el în acele cinci ore în spital. Făcând un control la telefon cu soția acestuia, mi-am dat seama că nu-l găseam în programul noastru de internări, deorece murise la urgențe. Doamna era agitată, plângea la telefon să o ajut să îl putem idetifica. Încercând să o liniștesc îi cer să-mi lase un număr
de telefon ca să pot vorbi cu unul dintre fii, pentru a-mi scrie un e-mail cu datele corecte ale pacientului. Telefonez astfel pe fiul ei, care îmi dă datele și îmi spune că era născut în
acea mica comună în care fusesem să studiez acea biserică. Imediat i-am spus că pacientul a fost la noi în spital, că îmi aduc aminte de comuna în care s-a născut. Acesta mă întreabă dacă îl văzusem în ultimele ore, deoarece ultima lor imagine cu tatăl a fost când l-a luat
ambulanța…desigur multe povești triste. În perioada de covid primeam multe telefoane, mesaje email, de la rudele pacienților internați în spitale, deoarece ambulanțele îi transportau în spitalele de pe teritoriul orașului,
iar familiile telefonau la toate structurile sanitare, să vadă unde au fost internați.

Cu cei de acasă din Constanța aveai timp să comunici? Cum trăiau știindu-te aici?

Eram zilnic în contact cu familia! Desigur erau îngrijorați pentru mine că mă aflam la Bergamo într-un spital, iar ei departe, fără posibilitatea de a mă ajuta. Eram “liniștită” în ce îi privește, că totuși numărul pacienților la Constanța, era destul de mic dar îmi era foarte teamă să nu se schimbe în rău lucrurile, și să nu îi pot ajuta nici eu cu nimic, de altfel, ca majoritatea celor care trăiesc în străinatate ca și mine.

Mulțumesc Doina! Mult succes și felicitări pentru activitatea ta în general, și în special
pentru dăruirea și devotamentul tău într-o situație limită!

Violeta Popescu, Anuar: Repere de istorie si cultură românească în Italia, ediția a V-a, ed. Rediviva, p. 101-105