Alfabetul ştirb
de Ingrid Beatrice Coman
Florin scrisese toată dimineaţa: a-uri şi b-uri şi c-uri înşiruite pe liniile foilor de dictando precum batiste întinse pe o sârmă la uscat.
Se străduia din răsputeri să o împace pe Doamna, care căşunase pe el de la prima oră, cu faţa roşie de mânie şi mâinile pline de gesturi ameninţătoare, şi zăngănitul brăţărilor argintii însoţea, strident şi cacofonic, vocea ei plină de dojeneli dăscăliceşti.
Nu era rea, Doamna Maricica, Florin o iubea ca pe o mătuşă şi ştia că şi ea ţine la el, aşa, în felul ei. Dar nu suporta ca cineva să nu i se supună şi atunci ochii parcă îi ieşeau din orbite şi vena de deasupra guleraşului alb se zbătea, vânătă, de parcă ar fi vrut să sară de la locul ei şi să lovească în stânga şi în dreapta. Deşi făcea tot ce-i stătea în putinţă să n-o supere, uneori era inevitabil, ca o baltă de noroi iscată în mijlocul drumului într-o zi de ploaie şi în care trebuie să-ţi moi gleznele ca să treci mai departe.
Şi în dimineaţa aceea balta părea mai adâncă decât de obicei; în timp ce zgâria frenetic cu peniţa pe hârtie, Florin se întreba dacă va trece şi de data asta vadul sau va rămâne veşnic înţărcuit în ochiul de apă murdară. Se simţea de parcă ar fi fost aşezat, cu băncuţă, caiet şi stilou cu tot, direct în noroiul lipicios care parcă tot îl încurca la scris.
Se uita la literele aliniate, cu căpşorul uşor înclinat spre dreapta, şi se întreba dacă n-ar putea, cumva, să-i sară în ajutor, ca nişte colăcei de salvare, să-l tragă de mâini afară şi să-l scoată din impas.
O pândea cu coada ochiului pe femeia aceea impunătoare care măsura podeaua clasei în lung şi în lat cu zgomotul sacadat al tocurilor oprindu-se, din când în când, să cuprindă cu privirea toţi elevii, ca într-o nevăzută plasă de păianjen. În dreptul băncii lui, sunetul paşilor se domolea, semn că Doamna zăbovea să-i iscodească tema, şi Florin tot spera s-o audă spunând: „gata, băiete, e de-ajuns”. Doamna însă relua ritmul apăsător al tocurilor pe duşumea, ca două ciocănitori neobosite şi Florin nu s-ar fi mirat să descopere o dâră nesfârşită de găuri semănate printre bănci.
Deşi îi şovăia mâna pe stiloul devenit lipicios de transpiraţia degetelor şi literele începeau să arate ca nişte păsări în aerul tremurat al unei zile de arşiţă, Florin ştia că nu-i era îngăduit să se oprească din scris. Doamna Maricica părea să fi isprăvit toată bunăvoinţa în dimineaţa aceea şi Florin ştia de ce. Îşi cunoştea vina ca pe un tovarăş de joacă. Vina lui era ca o pătură caldă într-o noapte friguroasă de iarnă. Era talismanul lui. Vina lui era…
„Litera m, Florin! Vreau să văd litera m în caietul tău!”
Uite, îl prinsese şi de data asta, ca pe un hoţ la furat prăjituri. Se chinuise toată dimineaţa să ascundă cum putea mai bine golul acela dintre „l” şi „n”, înflorind bucla lui l şi umflând burta lui n, în speranţa că poate Doamna nu-şi va da seama sau îl va ierta, îngăduindu-i absenţa aceea în alfabet şi zâmbindu-i, înţelegătoare, ca în ziua când îi căzuse dintele şi mergea prin şcoală ştirb, acoperindu-şi gura cu mâinile când vorbea, de teamă să nu râdă copiii de el.
Însă nu, Doamna Maricica, înclinată deasupra caietului său, îl paralizase cu aerul ei impunător şi cu parfumul ei de cireşe amare, punând unghia vopsită în roşu pe locul unde ar fi trebuit să se aşeze, de drept, litera „m”, şi trăgând o linie inutil de apăsată, violentă, cu un creion roşu care părea crescut direct din unghia ei.
„Litera m!” repetase, cu un ton ameninţător în glas, care îi amintea vocea birjarului din târg: al celui care ştie că are biciul în mână şi e gata să-l folosească, tăind aerul şi spinarea animalului cu limba noduroasă de piele împletită.
„Nu pot…” scâncise Florin, ca un iepure dibuit în văgăuna lui şi tras de urechi afară.
Doamne, ce cuvinte să găsească să-i explice femeii aceleia cu unghii roşii că m-ul nu putea coborî pe hârtie, lângă celelalte litere, pentru că-l avea legat de suflet cu o promisiune de neîncălcat, un jurământ care-i bătea în piept şi-l ajuta să respire, în zilele când dorul se făcea laţ neiertător şi ameninţa să-i smulgă inima din piept.
„Unde ai ajuns, mamă, cu alfabetul?” îl întrebase maică-sa în ziua când, gânditoare, îşi împacheta lucrurile de pus in valiză.
„La litera f” îi spusese el, fără chef.
„Litera f? Ia te uită!” se oprise ea din împachetat, îmbrăţişându-l. „F de la floare, de la fluturaş; f de la Florin, fluturaşul mamei drag…” îl alintase ea, sărutându-l pe creştetul capului. Lui Florin nu prea îi era simpatică litera f, întortocheată şi alunecoasă ca un drum de ţară, dar vocea maică-sii i-o arătă dintr-o dată într-o altă lumină, şi din ziua aceea îi căzuse dragă, de parca ar fi fost aşezată, acolo, în alfabet, doar ca să-şi poată scrie el numele!
Se jucaseră îndelung, trecându-şi stiloul de la unul la altul şi desenând, pe foaie, tot felul de animale pentru literele mai buclucaşe care-i dădeau bătaie de cap.
Apoi timpul lor se sfârşise, ca firul din fuiorul bunicii, şi mâna maică-sii se dezlipise de stilou ca să se lipească de mânerul valizei, lăsând-l cu alfabetul şchiopătând la jumătate de pagină, ca un animal ajuns din urmă de o săgeată înveninată.
Florin înghiţise în gol, strângând în pumn stiloul şi clipind des ca să nu plângă. Venise ceasul drumului acela lung de care îi era teamă ca de întunericul din beci.
„Sărut-o pe mama, Florin!” îl îmbiase ea cu voce mieroasă, „o să mă-ntorc curând, îţi promit!”
El încuviinţă fără să ridice privirea: dintr-o dată capul i se făcuse de plumb şi gândurile i se împiedicau unul în altul precum boii legaţi de picioare.
„Stii ce?” îi spusese apoi maică-sa, încercând să îngaime o glumă care să le uşureze despărţirea. „Păstrează o literă pentru mine – M, de la mama – şi când mă voi întoarce, o vom scrie împreună unde vrei tu: în caiet, pe pereţi, pe asfalt, chiar şi pe Biblia bunicii! Ce-o să ne mai distrăm! Da’ să nu spui la nimeni, e secretul nostru. Bine, Florinuţul mamei?” şi aproape că-l sufocase într-o îmbraţişare lungă şi tremurată, strângându-l aşa de tare încât credea ca o să-l zdrobească şi o să-l treacă prin pielea ei, acolo, în piept, şi-o să-l ia cu ea pe furiş.
„Bine, mamă…”îi răspunsese, şi în timp ce ea trecea, confuză şi răvăşită, pragul, litera m rămăsese agăţată de peniţa lui ca un liliac speriat, şi Florin pusese o sugativă sub picătura de cerneală, sugând-o cu atenţie, ca pe o lacrimă.
Alte litere vor fi coborât din peniţa lui ascultătoare, legându-se una de alta ca nişte copii care se ţineau de mână, şi formând tot felul de cuvinte misterioase. Dar m-ul nu, nimeni nu putea să-i ceară asta.
Nu-i păsa de cuvintele lui şchioape, lu-ină, în loc de lumină, sau pri-ăvară, în loc de primăvară, pe care le caligrafia cu o grijă aproape religioasă, de teamă să nu-i scape, din greşeală, vreo codiţă a literei m.
„Ce ştiti dumneavoastră!” îi răspunse, într-un târziu, Doamnei, care începuse să fie supărător de insistentă şi al cărui parfum îi înnoda un gust amar în gât. „Lăsaţi-mă-n pace” adăugă, în şoaptă, aplecat peste caiet cu un gest protectiv, ca nu cumva femeia să-i strecoare vreo literă în spaţiile lăsate albe. „Nu mai e mult şi-o să vină mama, şi-atunci om pune toate m-urile la locul lor…”
Sună clopoţelul. Cu un gest de lehamite, Doamna renunţă să-şi mai bată capul cu el şi se grăbi să-şi strângă catalogul. Țipând şi împingându-se, colegii lui se împrăştiară spre ieşire ca nişte potârnichi slobozite din cuşcă, fericiţi că a mai trecut încă o zi de şcoală, în timp ce lumina blândă a amiezii desena pe peretele şcolii, cu o mână tandră şi sigură, profilul unui băieţel încăpăţânat şi a unei peniţe gravide cu o literă misterioasă, ca un sigiliu sacru peste o rugăciune nerostită.
