Mihai Zamfir - Acasă; Poveste de iarnă, Polirom, Iaşi, 2004, 344 p.
Nu mai constituie o surpriză bivalenţa artistică a criticilor postbelici. Figuri aristocratice precum G. Călinescu, Paul Georgescu şi Mihai Zamfir, şi-au fructificat tot mai des vocaţia epică în proze de imaginaţie. Abandonează astfel peniţa subţire, protocolul exegetului atent la textul de comentat şi se metamorfozează în romancieri. Pe cei mai mulţi „mutaţia” i-a costat căci de multe ori i-au exilat condescendenţi în plutonul prozatorilor, scăpând astfel de un concurent temerar şi incomod, iar prozatorii (îndeosebi cei abisali ori măcar specialişti în ingineria textuală) i-au privit cu milă, retrimiţându-i în spaţiul secund al criticii. S-a întâmplat şi la case mai mari, de-ar fi să mă gândesc doar la G. Călinescu. Pe acesta, Al. George îl contesta ca romancier , iar Ion Bogdan Lefter ca istoric literar. Ion Simuţ, în Revizuiri, arăta ca „e adevărat că G. Călinescu s-a îndreptat spre istoria literaturii cu o curiozitate şi o aplicaţie de prozator”(p.268)
După Poveste de iarnă (1987), o bijuterie retorică în care relatarea naratorului e mereu dublată de 'cenzura' pe care o impune un „model” (ochiul criticului-eseist), M. Zamfir uimeşte din nou, cu Acasă, a cărei diferenţă specifică este dată de echilibrul şi discreţia ei, în aparenta simplitate a construcţiei şi în eleganţa stilistică, dar şi de aducerea în prim plan a unor suferinţe resimţite de toţi românii plecaţi peste hotare: este o carte care respiră angoasa pierderii toposului acasă, a iubirii inegale, voluptatea ratării, imposibilitatea reacţiei. Deşi acţiunea se petrece în comunismul anilor ’80, creaţia lui Mihai Zamfir vorbeşte, prin protagonistul său, individ anodin (recrutat din sfera intelectualităţii cu funcţii mărunte), despre consecinţele în plan interior ale devierii de la starea de normalitate (îndepărtarea de spaţiul matrice, să recunoaştem, aşa cum e cazul miilor de români stabiliţi în Italia şi Spania, reprezintă o astfel de abatere de la normalitate). După ce cu Paul Georgescu asistasem la spulberarea iluziei schimbării (Revelionul şi Vara baroc), Mihai Zamfir declamă în Acasă elogiul unei iluzii, aceea a salvării de presiunea prezentului (şi mă întreb, câţi dintre conaţionali n-au plecat altrove tocmai pentru a se despovăra de diverse presiuni -financiare, morale, prejudecăţi- ale prezentului). Regăsirea liniştii interioare, împăcarea cu sinele, este obţinută de eroul de 42 de ani din Acasă prin scufundarea (=pierderea) în trecut şi amintire: 'Mă pierd cu bună ştiinţă-nu reuşesc sa mă pierd cu adevărat'(p.248) De ce are nevoie de această privire în trecut, de anamnesis? Fiindcă în trecut e adevăratul spaţiu care îi conferea confortul psihic, e prima casă a familiei, demolată ulterior de comunişti. Sustragerea din starea de normalitate a prezentului (ne defineşte pe toţi cei plecaţi de acasă - eu, tu şi Ceilalţi) poate echivala cu salvarea, dar din experienţa eroului eseistului bucureştean, deducem că, odată transferaţi, un punct de referinţă în noul spaţiu matrice este absolut necesar; şi acest punct de echilibru este tocmai toposul acasă. De aici deambulările inginerului din Acasă, spostările lui din Bucureşti în Buzău şi invers. Îşi explică, în sfârşit, tumulturile forului său interior: după demolarea casei copilăriei sale, toposul 'acasă' nu există chiar dacă, aparent, sunt mai multe case care îl aşteaptă: 'mi se face un dor de casă. Dar care-i casa mea? Mansarda înghesuită din Cotroceni unde mă voi duce acum? Apartamentul tip al mamei de unde tocmai vin, casa dărâmată a tatălui meu(...)? Nu sunt nicăieri acasă de când am aşa de multe case.'(p.195) Suferinţa e acută întrucât, explică Jean Delumeau în Despre ospitalitate, casa=înseamnă apartenenţă la un nume şi un neam=identitate, 'multe case' simbolizează de fapt pulverizarea identităţii, iar abandonarea sau pierderea casei (în roman simbolizată de demolare) echivalează cu alteritatea, cu pierderea identităţii, redată plastic de sintagma 'un bloc fără nume'(p.190). Fără să-şi propună direct, lui M. Zamfir îi reuşeşte, printre altele, o radiografie a sistemului politic comunist. Există aproape în fiecare frază un fundal, idei etc care intră într-un spirit al epocii şi care ajută la recompunerea identităţilor autentice. Eco, în Opera deschisă, vorbea de opera de artă ca metaforă epistemologică, referindu-se la faptul că o creaţie are neapărat o istorie, o dimensiune implicită, conţine în ea spiritul timpului şi al autorului ei. Acasă vorbeşte despre timpul trecut al creatorului ei, un timp în care ordinul demolărilor se executa în pripă, fără responsabilitatea efectelor dezrădăcinării. Este şi timpul românilor de dincolo. Fără urmă de melodramă, M. Zamfir a scris o carte despre moarte: moartea identităţii umane în epoca totalitară. O astfel de moarte, a identităţii româneşti, se reiterează astăzi, la un alt nivel, pentru conaţionalii plecaţi în ţări precum Italia şi Spania.
Acasă este actuală şi prin declamarea unor adevăruri: noua lume înseamnă de cele mai multe ori durere şi sufocare: 'mă opresc sufocat; văd o rană proaspătă, un loc viran, câteva dărâmături şi o macara.'(p.228). 'Noul' echivalează cu suspiciunea, cu crisparea (nu întâmplător ridurile sunt o imagine recurentă a cărţii), cu frica: 'ce s-ar întâmpla cu mine dacă toţi de la masa lungă alăturată s-ar ridica în acelaşi timp(...) mi-ar arăta insignele lor ascunse la rever. Aş râde? Mi-e teamă că nu. Aş fi mai speriat decât eroul lui Kafka.'(p.245) Toate aceste stări au fost resimţite de aproape toţi românii odată ce au păşit dincolo, în tărâmul făgăduinţei. De aici nostalgia după paradisul pierdut. Acasă e aşadar manifestul unui acasă ca necesitate, acel acasă care echivala cu împăcarea cu sine, instaurator de ordine interioară. Iluzia noii 'ordini' (sugerată ironic de exclamaţia eroului central 'Slavă Domnului, totul e în ordine!'-p.196) alimentează 'nevoia de acasă'. Românii departe de casă se regăsesc în povestea propusă de criticul şi prozatorul român şi prin drama aşteptării; nu e vorba despre acea aşteptare colectivă, care a făcut carieră în paginile Revelionului (Paul Georgescu), ci despre o alta, individuală: se aşteaptă un iubit (Maria pe eroul din Acasă), vizita sau telefonul unui fiu, nepot etc. Aşteptarea e nu doar individuală ci şi unilaterală. Feedback-ul nu există sau se produce cu întârziere. Prezenţa 'Celuilalt' e mereu invocată, clamată-în sensul zădărniciei lui vox clamantis in deserto. Corporalul, prezenţa fizică (nu absenţa!), sunt indicii ale nevoii de a 'înscrie în mod diferit identitatea în text'. (B. Didier) Roman al nostalgiei după toposul acasă şi al aşteptării, Acasă este în acelaşi timp roman de dragoste... inegală: 'mă conving o dată în plus că iubirea este bogăţia cel mai inegal împărţită pe lume.' (p.146) Totul are loc pe 'scena' oraşului. „Ca şi Holban, ca şi Al. George, M. Zamfir este un citadin prin excelenţă, cu simţul străzii aglomerate şi al pitorescului civilizaţiei de acest tip”, semnala Nicolae Manolescu. Aş spune că meritul romanelor lui Mihai Zamfir nu rezidă totuşi în lecţia despre citadinism, ci mai degrabă în faptul că sunt scrieri în care nu avem nicăieri pasaje pur descriptive, gratuite. Peste tot, dimpotrivă, figurativul trădează o tentativă de punere în expresie a unui non-figurativ care defineşte spaţiul interior. Cartea ne ajută să înţelegem că în condiţii limită, în care senzaţia este de pierdere a punctului de referinţă iniţial (o casă, o persoană dragă), cititul poate umple un gol, un hiatus, acel 'non dit' (Oswalt Ducrot) în faţa neputinţei: pentru inginerul din Acasă un roman (englez) comprimă timpul aşteptării (în scena crizei cardiace a mamei); de asemenea scrisului i se recunoaşte rolul terapeutic: 'Povestea despre mama şi despre mine am început-o într-o după-amiază strălucitoare de septembrie(...) Într-o asemenea zi aş vrea (...)să pun punct final, cu regret şi uşurare'(p.335). În fapt, M. Zamfir nu e primul critic-eseist postbelic la care regăsim capacitatea compensatorie a lecturii. De la scenariul literar al lui Mircea Zaciu (Amiaza unei revoluţii, Unde sfârşeşte pustiul) la „romanul-eseu” al lui Matei Călinescu (Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter), de la literatura de anticipaţie a lui Ov. S. Crohmălniceanu şi Fl. Manolescu la literatura pentru copii a Adrianei Iliescu, de la romanele şi nuvelele moderne ale lui Paul Georgescu la autoficţiunea lui D. Micu (Fata morgana), trecând prin autobiografii şi proze de tip autobiografic (Arhipelagul interior al lui V. Nemoianu şi Staja dragonilor -Ion Negoiţescu, După-amiază de sâmbătă, Valeriu Cristea, Clopotul scufundat –Livius Ciocârlie, Intermezzo –Marin Mincu), toţi au reliefat cititul şi scrisul, ca dulci himere şi narcoze ale regăsirii sensului individual. Păstrând proporţiile, opera lui Mihai Acasă redă în cheie livrescă drama trăită de aproape toţi conaţionalii plecaţi peste hotare. Ajunşi în Italia, toţi, într-un fel sau altul, s-au regăsit în ipostaza protagonistului lui Mihai Zamfir, au cunoscut incertitudinile, deruta interioară a acestuia, au suferit de “nevoia de acasă”. Dincolo de dificultăţile lingvistice, de impedimentele financiare şi de integrare, în general, au resimţit acut un sentiment necunoscut acasă, (în stare de normalitate!), este vorba de sentimentul dezrădăcinării, al imposibilităţii de a menţine/gestiona contactul cu originile. O parte dintre ei (şi cinste lor!) a descoperit că este capabilă să retrăiască (“din exterior”) patriotismul, prin distanţă şi nostalgie; o altă parte (de asemenea de admirat) a înţeles că şansa integrării rapide este re/descoperirea simultană a culturii Italiei şi a ţării-mamă, România, cu mijloacele oferite de ţara adoptivă, Italia. „Învingători” în lupta cu acasă au fost şi cei care au căutat /au recunoscut în ţara adoptivă semne/semnale, urme (tracce, traces) din trecutul patriei, amprente ale culturii şi istoriei româneşti în spaţiul european.
S-au „salvat”, aşadar, cei care s-au improvizat ad-hoc în „mici Ulise” ai spaţiului italian, adică cei care şi-au căutat acolo o Itaka care să le îndulcească dorul de casă, aşa cum modestul inginer din Acasă a căutat-o în „îndepărtatul” (geografic şi a-temporal) Buzău. Celorlalţi, care nu şi-au găsit încă echilibrul interior departe de casă, nu le rămâne decât să urmeze exemplul conaţionalilor sau al acestui eroul… de carte şi nu una oarecare, ci una scrisă cu aceeaşi eleganţă şi subtilitate intelectuală care caracterizează toată proza de imaginaţie a lui Mihai Zamfir, de la Poveste de iarnă la romanul epistolar Se înnoptează. Se lasă ceaţă.
* Departe de a-casă, poate tocmai din dorinţa ascunsă a recuperării toposului acasă (cel puţin a acelui 'acasă în străinătate', de care ne vorbiseră doamnele Gabriela Adameşteanu şi Gabriela Melinescu) s-a născut această, să-i zicem, privire în faţă a cărţii profesorului Mihai Zamfir. O analiză pe text cu funcţie cathartică, aşadar, fără pretenţii ştiinţifice, modestă ca viaţa conaţionalilor departe de casă, pe care o dedic românilor dispăruţi 'la muncă' în Italia (morti bianche, cum le numeşte, impersonal şi statistic, presa italiană).
Acasă sau romanul unui critic
Mihai Zamfir – Acasă; Poveste de iarnă, Polirom, Iaşi,
2004, 344 p.
doctorand Diana Pavel Cassese
Nu mai constituie o surpriză bivalenţa artistică a criticilor postbelici. Figuri aristocratice precum G. Călinescu, Paul Georgescu şi Mihai Zamfir, şi-au fructificat tot mai des vocaţia epică în proze de imaginaţie. Abandonează astfel peniţa subţire, protocolul exegetului atent la textul de comentat şi se metamorfozează în romancieri. Pe cei mai mulţi „mutaţia” i-a costat căci de multe ori i-au exilat condescendenţi în plutonul prozatorilor, scăpând astfel de un concurent temerar şi incomod, iar prozatorii (îndeosebi cei abisali ori măcar specialişti în ingineria textuală) i-au privit cu milă, retrimiţându-i în spaţiul secund al criticii. S-a întâmplat şi la case mai mari, de-ar fi să mă gândesc doar la G. Călinescu. Pe acesta, Al. George îl contesta ca romancier , iar Ion Bogdan Lefter ca istoric literar. Ion Simuţ, în Revizuiri, arăta ca „e adevărat că G. Călinescu s-a îndreptat spre istoria literaturii cu o curiozitate şi o aplicaţie de prozator”(p.268)
După Poveste de iarnă (1987), o bijuterie retorică în care relatarea naratorului e mereu dublată de ‘cenzura’ pe care o impune un „model” (ochiul criticului-eseist), M. Zamfir uimeşte din nou, cu Acasă, a cărei diferenţă specifică este dată de echilibrul şi discreţia ei, în aparenta simplitate a construcţiei şi în eleganţa stilistică, dar şi de aducerea în prim plan a unor suferinţe resimţite de toţi românii plecaţi peste hotare: este o carte care respiră angoasa pierderii toposului acasă, a iubirii inegale, voluptatea ratării, imposibilitatea reacţiei. Deşi acţiunea se petrece în comunismul anilor ’80, creaţia lui Mihai Zamfir vorbeşte, prin protagonistul său, individ anodin (recrutat din sfera intelectualităţii cu funcţii mărunte), despre consecinţele în plan interior ale devierii de la starea de normalitate (îndepărtarea de spaţiul matrice, să recunoaştem, aşa cum e cazul miilor de români stabiliţi în Italia şi Spania, reprezintă o astfel de abatere de la normalitate). După ce cu Paul Georgescu asistasem la spulberarea iluziei schimbării (Revelionul şi Vara baroc), Mihai Zamfir declamă în Acasă elogiul unei iluzii, aceea a salvării de presiunea prezentului (şi mă întreb, câţi dintre conaţionali n-au plecat altrove tocmai pentru a se despovăra de diverse presiuni -financiare, morale, prejudecăţi- ale prezentului). Regăsirea liniştii interioare, împăcarea cu sinele, este obţinută de eroul de 42 de ani din Acasă prin scufundarea (=pierderea) în trecut şi amintire: ‘Mă pierd cu bună ştiinţă-nu reuşesc sa mă pierd cu adevărat'(p.248) De ce are nevoie de această privire în trecut, de anamnesis? Fiindcă în trecut e adevăratul spaţiu care îi conferea confortul psihic, e prima casă a familiei, demolată ulterior de comunişti. Sustragerea din starea de normalitate a prezentului (ne defineşte pe toţi cei plecaţi de acasă – eu, tu şi Ceilalţi) poate echivala cu salvarea, dar din experienţa eroului eseistului bucureştean, deducem că, odată transferaţi, un punct de referinţă în noul spaţiu matrice este absolut necesar; şi acest punct de echilibru este tocmai toposul acasă. De aici deambulările inginerului din Acasă, spostările lui din Bucureşti în Buzău şi invers. Îşi explică, în sfârşit, tumulturile forului său interior: după demolarea casei copilăriei sale, toposul ‘acasă’ nu există chiar dacă, aparent, sunt mai multe case care îl aşteaptă: ‘mi se face un dor de casă. Dar care-i casa mea? Mansarda înghesuită din Cotroceni unde mă voi duce acum? Apartamentul tip al mamei de unde tocmai vin, casa dărâmată a tatălui meu(…)? Nu sunt nicăieri acasă de când am aşa de multe case.'(p.195) Suferinţa e acută întrucât, explică Jean Delumeau în Despre ospitalitate, casa=înseamnă apartenenţă la un nume şi un neam=identitate, ‘multe case’ simbolizează de fapt pulverizarea identităţii, iar abandonarea sau pierderea casei (în roman simbolizată de demolare) echivalează cu alteritatea, cu pierderea identităţii, redată plastic de sintagma ‘un bloc fără nume'(p.190). Fără să-şi propună direct, lui M. Zamfir îi reuşeşte, printre altele, o radiografie a sistemului politic comunist. Există aproape în fiecare frază un fundal, idei etc care intră într-un spirit al epocii şi care ajută la recompunerea identităţilor autentice. Eco, în Opera deschisă, vorbea de opera de artă ca metaforă epistemologică, referindu-se la faptul că o creaţie are neapărat o istorie, o dimensiune implicită, conţine în ea spiritul timpului şi al autorului ei. Acasă vorbeşte despre timpul trecut al creatorului ei, un timp în care ordinul demolărilor se executa în pripă, fără responsabilitatea efectelor dezrădăcinării. Este şi timpul românilor de dincolo. Fără urmă de melodramă, M. Zamfir a scris o carte despre moarte: moartea identităţii umane în epoca totalitară. O astfel de moarte, a identităţii româneşti, se reiterează astăzi, la un alt nivel, pentru conaţionalii plecaţi în ţări precum Italia şi Spania.
Acasă este actuală şi prin declamarea unor adevăruri: noua lume înseamnă de cele mai multe ori durere şi sufocare: ‘mă opresc sufocat; văd o rană proaspătă, un loc viran, câteva dărâmături şi o macara.'(p.228). ‘Noul’ echivalează cu suspiciunea, cu crisparea (nu întâmplător ridurile sunt o imagine recurentă a cărţii), cu frica: ‘ce s-ar întâmpla cu mine dacă toţi de la masa lungă alăturată s-ar ridica în acelaşi timp(…) mi-ar arăta insignele lor ascunse la rever. Aş râde? Mi-e teamă că nu. Aş fi mai speriat decât eroul lui Kafka.'(p.245) Toate aceste stări au fost resimţite de aproape toţi românii odată ce au păşit dincolo, în tărâmul făgăduinţei. De aici nostalgia după paradisul pierdut. Acasă e aşadar manifestul unui acasă ca necesitate, acel acasă care echivala cu împăcarea cu sine, instaurator de ordine interioară. Iluzia noii ‘ordini’ (sugerată ironic de exclamaţia eroului central ‘Slavă Domnului, totul e în ordine!’-p.196) alimentează ‘nevoia de acasă’. Românii departe de casă se regăsesc în povestea propusă de criticul şi prozatorul român şi prin drama aşteptării; nu e vorba despre acea aşteptare colectivă, care a făcut carieră în paginile Revelionului (Paul Georgescu), ci despre o alta, individuală: se aşteaptă un iubit (Maria pe eroul din Acasă), vizita sau telefonul unui fiu, nepot etc. Aşteptarea e nu doar individuală ci şi unilaterală. Feedback-ul nu există sau se produce cu întârziere. Prezenţa ‘Celuilalt’ e mereu invocată, clamată-în sensul zădărniciei lui vox clamantis in deserto. Corporalul, prezenţa fizică (nu absenţa!), sunt indicii ale nevoii de a ‘înscrie în mod diferit identitatea în text’. (B. Didier) Roman al nostalgiei după toposul acasă şi al aşteptării, Acasă este în acelaşi timp roman de dragoste… inegală: ‘mă conving o dată în plus că iubirea este bogăţia cel mai inegal împărţită pe lume.’ (p.146) Totul are loc pe ‘scena’ oraşului. „Ca şi Holban, ca şi Al. George, M. Zamfir este un citadin prin excelenţă, cu simţul străzii aglomerate şi al pitorescului civilizaţiei de acest tip”, semnala Nicolae Manolescu. Aş spune că meritul romanelor lui Mihai Zamfir nu rezidă totuşi în lecţia despre citadinism, ci mai degrabă în faptul că sunt scrieri în care nu avem nicăieri pasaje pur descriptive, gratuite. Peste tot, dimpotrivă, figurativul trădează o tentativă de punere în expresie a unui non-figurativ care defineşte spaţiul interior. Cartea ne ajută să înţelegem că în condiţii limită, în care senzaţia este de pierdere a punctului de referinţă iniţial (o casă, o persoană dragă), cititul poate umple un gol, un hiatus, acel ‘non dit’ (Oswalt Ducrot) în faţa neputinţei: pentru inginerul din Acasă un roman (englez) comprimă timpul aşteptării (în scena crizei cardiace a mamei); de asemenea scrisului i se recunoaşte rolul terapeutic: ‘Povestea despre mama şi despre mine am început-o într-o după-amiază strălucitoare de septembrie(…) Într-o asemenea zi aş vrea (…)să pun punct final, cu regret şi uşurare'(p.335). În fapt, M. Zamfir nu e primul critic-eseist postbelic la care regăsim capacitatea compensatorie a lecturii. De la scenariul literar al lui Mircea Zaciu (Amiaza unei revoluţii, Unde sfârşeşte pustiul) la „romanul-eseu” al lui Matei Călinescu (Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter), de la literatura de anticipaţie a lui Ov. S. Crohmălniceanu şi Fl. Manolescu la literatura pentru copii a Adrianei Iliescu, de la romanele şi nuvelele moderne ale lui Paul Georgescu la autoficţiunea lui D. Micu (Fata morgana), trecând prin autobiografii şi proze de tip autobiografic (Arhipelagul interior al lui V. Nemoianu şi Staja dragonilor -Ion Negoiţescu, După-amiază de sâmbătă, Valeriu Cristea, Clopotul scufundat –Livius Ciocârlie, Intermezzo –Marin Mincu), toţi au reliefat cititul şi scrisul, ca dulci himere şi narcoze ale regăsirii sensului individual. Păstrând proporţiile, opera lui Mihai Acasă redă în cheie livrescă drama trăită de aproape toţi conaţionalii plecaţi peste hotare. Ajunşi în Italia, toţi, într-un fel sau altul, s-au regăsit în ipostaza protagonistului lui Mihai Zamfir, au cunoscut incertitudinile, deruta interioară a acestuia, au suferit de “nevoia de acasă”. Dincolo de dificultăţile lingvistice, de impedimentele financiare şi de integrare, în general, au resimţit acut un sentiment necunoscut acasă, (în stare de normalitate!), este vorba de sentimentul dezrădăcinării, al imposibilităţii de a menţine/gestiona contactul cu originile. O parte dintre ei (şi cinste lor!) a descoperit că este capabilă să retrăiască (“din exterior”) patriotismul, prin distanţă şi nostalgie; o altă parte (de asemenea de admirat) a înţeles că şansa integrării rapide este re/descoperirea simultană a culturii Italiei şi a ţării-mamă, România, cu mijloacele oferite de ţara adoptivă, Italia. „Învingători” în lupta cu acasă au fost şi cei care au căutat /au recunoscut în ţara adoptivă semne/semnale, urme (tracce, traces) din trecutul patriei, amprente ale culturii şi istoriei româneşti în spaţiul european.
S-au „salvat”, aşadar, cei care s-au improvizat ad-hoc în „mici Ulise” ai spaţiului italian, adică cei care şi-au căutat acolo o Itaka care să le îndulcească dorul de casă, aşa cum modestul inginer din Acasă a căutat-o în „îndepărtatul” (geografic şi a-temporal) Buzău. Celorlalţi, care nu şi-au găsit încă echilibrul interior departe de casă, nu le rămâne decât să urmeze exemplul conaţionalilor sau al acestui eroul… de carte şi nu una oarecare, ci una scrisă cu aceeaşi eleganţă şi subtilitate intelectuală care caracterizează toată proza de imaginaţie a lui Mihai Zamfir, de la Poveste de iarnă la romanul epistolar Se înnoptează. Se lasă ceaţă.
* Departe de a-casă, poate tocmai din dorinţa ascunsă a recuperării toposului acasă (cel puţin a acelui ‘acasă în străinătate’, de care ne vorbiseră doamnele Gabriela Adameşteanu şi Gabriela Melinescu) s-a născut această, să-i zicem, privire în faţă a cărţii profesorului Mihai Zamfir. O analiză pe text cu funcţie cathartică, aşadar, fără pretenţii ştiinţifice, modestă ca viaţa conaţionalilor departe de casă, pe care o dedic românilor dispăruţi ‘la muncă’ în Italia (morti bianche, cum le numeşte, impersonal şi statistic, presa italiană).
