Centrul Cultural Italo Român
Milano

Romanii in Italia – cetateni comunitari cu drepturi egale?

Feb 24, 2009

de Maria Floarea Pop

Pentru romanii di Italia parcursul de la condiţia de imigranţi la cea de cetăţeni comunitari, egali in drepturi, a fost lung şi sinuos şi încă nu e pe deplin încheiat, cu toate că au trecut doi ani de la începutul procesului.

În principal, cetăţenia europeană, atât de mult râvnită de români, implică următoarele drepturi definite în articolele 18,19,20, 21 ale Tratatului CE : dreptul la liberă circulaţie, dreptul de vot la alegerile locale şi ale Parlamentului european, dreptul la protecţia diplomatică, dreptul la petiţie şi dreptul de a primi răspuns în aceeaşi limbă în care a fost redactată cererea. În contextul unei migraţii masive a muncitorilor români este evident că ne vom referi aici mai ales la beneficiile aduse acestora din punct de vedere social, fără a zăbovi asupra drepturilor politice. O componentă fundamentală în realizarea unui model social european este înzestrarea cu acele drepturi sociale, solidare, asigurate la nivel statal privind tutelarea cetățenilor. Astfel devine foarte importantă prevederea articolului 39 TCE care conferă muncitorilor dreptul de a căuta şi a obţine locuri de muncă în interiorul Comunităţii, interzice orice discriminare a muncitorilor din cauza naţionalităţii acestora, chiar dacă nu are legătură cu statutul lor ca muncitori, admiţând foarte puţine excepţii stabilite de Curtea Europeană de Justiţie.

La începutul anului 2007, datorită evidentei diferenţe salariale între România şi Bulgaria şi restul ţărilor europene, s-a difuzat o generală teamă de o imigraţie masivă , definită de multe ori chiar “invazie”. Drept consecinţă a acestor temeri, s-a apelat la metoda introducerii unor măsuri restrictive în ceea ce-i priveşte pe noii cetăţeni europeni, pentru o perioadă de 7 ani. În afară de Suedia şi Finlanda, ţări care au acordat o deschidere totală faţă de noile ţări intrate în UE, toate celelalte state membre au beneficiat de introducerea măsurilor restrictive pentru o perioadă variată de timp, în vederea protejării pieţei de muncă interne. Această strategie discriminatorie a fost de multe ori criticată de diverse ONG pentru riscul de a crea discriminări între cetăţeni deplini şi cetăţeni „de mâna a doua”. În ciuda preocupărilor legitime ale statelor europene avansate, studiile referitoare la aderarea celor 10 state din 2004 arată că, deşi superioară previziunilor anterioare, imigraţia a avut doar un efect benefic asupra economiei ţărilor avansate, fără a crea probleme (Julianna Trase, Tony Venables, Who’s afraid of the EU latest enlargement? The Impact of Bulgaria and România joining the Union Of Free Movement of Persons, ECAS (European Citizen Action Service, Brussels, 2008).

Scopul măsurilor de tranziţie este tocmai reducerea riscului la care se expun statele membre bine dezvoltate de a suferi o invazie a pieţei de muncă naţionale datorită diferenţei de venit dintre acestea şi cetăţenii noilor State Membre.

Cu o circulara a Consiliului de Ministri din decembrie 2006, Italia, înainte de liberalizarea totală a circulaţiei angajaţilor români şi bulgari, a prevăzut o perioadă de tranziţie de un an, dar a hotărât deschiderea imediată a pieţei muncii pentru câteva sectoare: pentru personalul de conducere şi cu înalt nivel de calificare, agricultură, turistic-hotelier, activităţi casnice – menajere şi îngrijitoare, construcţii, activităţi sezoniere. Pentru celelalte sectoare accesul lucrătorilor este monitorizat.

Propus iniţial pentru un an, regimul tranzitoriu impus de Italia s-a menţinut şi pentru întreg anul 2008, ca urmare a conflictelor grave create în primul an după aderare, dar foarte probabil şi a schimbării guvernului şi adoptării unei politici mai dure, de control sporit al imigraţiei si a noilor politici de siguranta. În ciuda faptului că Spania (precum şi Danemarca şi Grecia) a ridicat restricţiile pentru accesul liber al românilor pe piaţa muncii pentru anul 2009, dat fiind că nu s-au înregistrat dezechilibre interne (deşi numărul imigranţilor români este foarte mare), în Italia acest fapt nu s-a verificat. Anul 2009 este al treilea an de restricţii pentru muncitorii români din Italia, pretextându-se şi criza economică din ce în ce mai evidentă.

După tragicul eveniment în care italianca Giovanna Reggiani la sfârşitul lui octombrie 2007 în periferia Romei a fost ucisă de un ţigan cetăţean român Nicolae Mailat, situaţia românilor din Italia a devenit problematică. Fobia invaziei declanşată o dată cu intrarea României în UE, înverşunarea mediatică, clima generală de frică şi nesiguranţă ce domnea în Italia au găsit în acest trist episod epicentrul unei campanii generalizate de discreditare şi criminalizarea a românilor. Urmarea acestui fapt este evidentă atât la nivel juridic, cât şi social şi politic semnând evoluţia raporturilor România-Italia şi riscând să pericliteze buna convieţuire a celor două popoare cu o lungă tradiţie de colaborare şi bune raporturi. Tot atunci a fost lansat noul proiect Ita-Ro privind colaborarea dintre forţele de poliţie din cele două ţări.

Pe plan juridic s-a simţit nevoia adoptării de urgenţă a unui decret de lege (n.249 din 2007), care însă nu a fost convertit în lege la expirarea termenului, cu scopul de a adecva normativa privind posibilitatea de a expulza cetăţenii comunitari la exigenţele de efectivitate imediată în caz de comportamente grave, lezive pentru securitatea publică. În prezent reglementarea intrării, şederii şi expulzării românilor se face pe baza directivei 38/2004 CE din dreptul comunitar, transpusă în Italia prin decretele legislative 6 februarie 2007, n.30 si 8 februarie 2008, n.32, unde au fost incluse și câteva prevederi din decretul-lege n.249 sus-numit. Acest ultim decret schimbă regulile cu privire la expulzări și la libera circulație a cetățenilor comunitari pe teritoriul Italiei.

Normativa comunitară prevede că dreptul de intrare și ședere a cetățenilor comunitari poate fi limitat doar din motive de securitate a statului, din motive imperative de siguranță publică sau din alte motive grave de ordine publică sau de siguranță publică. Decizia de expulsie trebuie să respecte însă principiul proporției și nu pot fi invocate simple motive de ordin economic sau alte motive care nu îl privesc în mod direct și personal pe cel în cauză.

Pentru a nu agrava sistemul public asistențial italian, înscrierea anagrafică a cetățenilor Uniunii Europene este subordonată dovezii că dispun de mijloace economice necesare în mod indispensabil pentru viața de zi cu zi.

Un alt domeniu în care există un tratament diferit este accesul la slujbele bugetare în instituțiile publice. Astfel, art. 2 al Textului unic privind angajații statali, l. n. 3/57 precizează în mod clar că extracomunitarii nu pot ocupa aceste poziții. Pe de altă parte, principiul liberei circulații a lucrătorilor nu se aplică nici măcar pentru comunitari în domeniul administrației publice, așa cum reiese din art.39 al Tratatului CE. În sentința 17/12/1980 (cauza 149/79), Curtea de Justiție Europeană a precizat că : “ excluderea nu e absolută, ci se referă la pozițiile care implică în mod direct sau indirect participarea la exercitarea puterilor publice și la mansiunile care au drept scop tutelarea intereselor generale ale Statului sau ale altor colectivitțăi publice, deoarece aceste poziții presupun din partea titularilor lor existența unui raport special de solidaritate față de Stat și reciprocitatea drepturilor și obligațiilor care constituie baza raportului de cetățenie.” Decretul Lgs. 165/2001 enumeră funcțiile specifice ale Statului și ale altor structuri similare: forțele armate, poliția, forțele de ordine, magistratură, administrația fiscală, corpurile diplomatice, deși în aceste sectoare sunt și funcții care pot fi ocupate și de non-cetățeni, ca de exemplu mansiunile administrative, de consultanță tehnică, întreținere etc.

In ciuda tuturor acestor noi drepturi de care ar trebui sa se bucure românii din Italia in baza cetateniei europene, nu se poate spune că situatia lor este cu mult ameliorată, dar asta depinde de alte dinamici interne. Pentru romani intrarea în drepturi de cetățeni europeni a însemnat mai ales o șansă la vizibilitate și la evitarea exploatării lor prin munca la negru și salarii mult inferiore, la depășirea terorii clandestinității și dobândirea de drepturi și a demnității proprii. Mai au încă mult de asteptat până la a deveni cetăteni egali si mai ales până când vor putea fi acceptati de italieni ca „personae gratae”.