In 1969, când am ajuns în Occident, Italia îsi trăia ’68-ul ei politic, contestatar. Pier Paolo Pasolini era de partea tânărului politist cu capul spart de o piatră rebelă în Valle Giulia, pe scările Facultătii de arhitectură din Roma, unde avusese loc o ciocnire violentă între studenti si politie. În curtea Academiei Române, peste drum, o pereche de tineri, refugiati din încăierare pentru a-si spăla rănile, ne-au explicat că de fapt ei nu voiau altceva decât nota politică la examene, adică să fie toti promovati în mod „democratic’. Pentru noi asta era de neconceput. Nu puteam întelege „marxismul’ burghez din Occident, considerat de „saizecioptisti’ drept „adevăratul marxism’. A fost primul soc în Italia.

Stiam că după Yalta partidele comuniste occidentale, resemnate de a nu putea obtine majoritatea parlamentară prin alegeri, au decis să cucerească majoritatea ideologică prin orice mijloace. Strategia elaborată de Gramsci era în curs la sosirea noastră în Occident, si mai ales în Italia. „Imaginatia la putere’, faimosul slogan al agitatiilor studentesti de la Paris în ’68 si de la Roma în ’69, nu era altceva decât expresia acestei strategii, care trebuia să ducă la constituirea asa-zisei „societăti civile’, avangardă a progresismului marxist antioccidental si filosovietic.

Fuga noastră în Occident, cu ipotetica „alegere a libertătii’, nu schimbase în nici un fel raportul cu puterea. Si aici, ca înainte în România, trebuia să înfruntăm rigorile unui echilibru politic ostil oricărei dizidente: tot ceea ce nu era la stânga partidului comunist era considerat fascist. Toate celelalte partide politice, minus Democratia Crestină care, desi „coruptă’, „arogantă’ si „clientelară’, nu putea să fie pe deasupra si fascistă, dat fiind că era partenerul inevitabil al comunistilor în strategia „compromisului istoric’, destinat să-i aducă într-o zi la guvern, erau socotite ca fiind fasciste.

Sloganul unui comunism italian „divers’ era de fapt recunoasterea dezastrului comunismului realizat în Est. Dar „ruptura’ oficială cu Moscova, mult trâmbitată de tovarăsii italieni, nu putea sterge gravele păcate ale partidului comunist italian, care nu s-a comportat altfel decât PCUS fată de celelalte popoare „frătesti’ din Est. După al doilea conflict mondial, Uniunea Sovietică s-a îmbogătit pe spinarea tărilor învinse, impunându-le enorme despăgubiri de război. România, desi aliată în a doua parte a conflictului, plătind un greu tribut de sânge, a fost pur si simplu jefuită: petrol, uraniu, cărbune, lemn, grâu, vite, tot ceea ce rusii pretindeau, a luat drumul stepelor timp de decenii, încărcate în trenuri românesti, spre abisurile fără fund ale dezastruoasei economii sovietice. Stors si furat de munca sa, poporul român a supravietuit cu greu. Au fost ani de înfricosătoare mortalitate si suferinte, în afară de milionul de oameni deportati în lagăre de muncă si închisori doar pentru un presupus delict de opinie.

Cum s-a comportat fată de această tragedie a poporului român „diversul’ partid comunist italian? În ce mod a încercat el să usureze suferintele românilor, consecvent cu declaratiile sale umanitare de „solidaritate cu cei slabi’, slogan trâmbitat si astăzi împreună cu progresistii în spiritul „internationalismului proletar’?

Se stie că PCI a avut timp de decenii, după război, prin Liga Cooperativelor, exclusivitatea importului de carne din România, stiind bine că românii stăteau la coadă de la două noaptea, chiar si iarna, în fata măcelăriilor goale, pentru un pachet de oase congelate, ceea ce rămânea după ce carnea era curătită de oase, pentru export. Biftecurile de primă calitate sosite în vagoanele frigorifice din România, plătite la preturi politice, erau apoi vândute de tovarăsii din PCI pe piata capitalistă, cu profitul ilicit pe care îl denuntase tovarăsul Marx.

Pentru a explica prăbusirea asa-zisului „pacifism’ sovietic după invaziile de la Budapesta si Praga (vă amintiti ciclopicele manifestatii pacifiste ale progresistilor occidentali, organizate de Moscova?), stânga radicală din Vest a dat toată vina pe dizidenta internă rusă. Cu Hrusciov, care oficializase opozitia antistalinistă, cenzura regimului se mai înmuiase, dar, o dată cu Brejnev, a devenit mai rigidă. Occidentul, după aparitia „Ahipelagului Gulag’, nu putea să ignore tragica realitate a societătii sovietice.

În acei ani era la modă mitul independentei lui Ceausescu fată de Moscova. Un mit construit cu migală de către expertii serviciului de informatii externe DIE, care s-a bucurat de mare succes în mass-mediile occidentale. Stânga tinea să demonstreze că în lagărul sovietic exista libertatea de autodeterminare a fiecărui stat, că doctrina „suveranitătii limitate’ atribuită lui Brejnev era doar o inventie a presei reactionare. Intelectualii din liberul Occident se simteau liberi de a-i glorifica pe tiranii „iluminati’, se întreceau în a-l adula pe Ceausescu si „noul’ lui curs.

Marti 23 iunie 1974, la orele 12.35, televiziunea de stat italiană transmitea un amplu documentar intitulat „Cu cărtile pe fată cu Nicolae Ceausescu’, realizat de producătorul Carlo Ponti si conceput de Giancarlo Vigorelli, scriitor si activist zelos în Pen Clubul european, dominat de sovietici. Comentariul începea textual cu cuvintele: „Ceausescu, Mao Tse Tung, Hrusciov si Papa Giovanni… sunt cei patru mari tărani ai veacului nostru care au dat splendide probe de imaginatie si de concretete’.

Exilul românesc a reactionat. A doua zi publicam în Umanità o replică severă la documentarul lui Vigorelli în care scriam: „Evident, lumea întreagă cunoaste «splendidele probe de imaginatie» ale lui Nikita Hrusciov: zidul Berlinului, criza cubaneză, sângeroasa represiune de la Novocerkassk, masacrul de la Budapesta. E adevărat că nu a avut prea mult timp să-si desfăsoare pe deplin vastitatea fanteziei sale de tiran iluminat, aplaudat de Occidentul liberal. E tot atât de adevărat că Hrusciov îndrăznise, în concret, destalinizarea Rusiei, dar n-a avut imaginatia de a începe derusificarea comunismului.

Sunt bine cunoscute si „splendidele’ isprăvi ale lui Mao, ca de pildă revolutia culturală cu atrocitătile ei, lagărele speciale de exterminare sau izolarea Chinei în spatele unui zid ideologic al marxismului asiatic. Splendidele probe ale marelui tăran Ceausescu, lumea nu le stia încă. A informat-o Vigorelli. Datorită lui Ceausescu, zicea comentatorul, „Supunerea României fată de Moscova a devenit doar o tristă amintire’. Nu stia oare Vigorelli cum a început asa-zisa „ruptură’ a Bucurestiului cu Kremlinul? Când Hrusciov a întreprins un turneu în Europa de Est pentru a destaliniza partidele comuniste satelite, în primii ani ’60, stalinistul Gheorghiu-Dej a refuzat să accepte, jumătate de frică, jumătate cu curajul celui care, bolnav grav de cancer, nu mai avea nimic de pierdut. Asa s-a născut „ruptura’ cu Kremlinul. La moartea lui Dej, odată cu tronul partidului, Ceausescu a mostenit si ruptura cu Moscova. Occidentul, lenes si grăbit când nu are nici un interes să cunoască adevărul, a salutat „independenta’ comunismului românesc, desi avea în fata ochilor dovezile că Securitatea nu a întrerupt niciodată colaborarea cu KGB. O demonstrau dezvăluirile generalului Pacepa, care prin fuga sa provocase o gravă criză a serviciilor secrete din Est. De altfel, nici astăzi, după căderea comunismului, dependenta fată de Moscova nu este pentru noi românii „doar o tristă amintire’. Neocomunismul instaurat la Bucuresti după revolta din 1989, nu s-ar fi putut mentine fără sprijinul conditionat al rusilor, dar acest amănunt se pare că nu interesează Occidentul, si nu întâmplător. Noul echilibru politic stabilit de marile puteri traditionale, printre care si Rusia, e mult mai important decât micile adevăruri incomode. Imperialismul rus nu pare să sperie pe nimeni, din moment ce nu vizează direct Europa occidentală, ci doar Balcanii. Pentru occidentali, ca întotdeauna, România este departe’.

Ce posibilităti de actiune putea să aibă asadar exilul românesc într-un Occident hipnotizat de mitul „independentei’ tiranului? Ce spatiu putea să pretindă de la o presă dominată de industria unui jurnalism politic prêt à porter, destinat maselor? Zero, nimic. Pentru a denunta cel putin micile, dacă nu marile adevăruri incomode despre crimele socialismului „real’, realizat în Est, adevăruri devenite astăzi locuri comune chiar si pentru cea mai radicală presă de stânga, trebuia să ne supunem unei complicate acrobatii. Si nu mă refer doar la presă. Chiar si unele organizatii declarate anticomuniste ca Europa Liberă, de pildă, ne impuneau reguli făcute parcă anume să ne descurajeze. Pentru a transmite articolele noastre privitoare la situatia din România trebuia mai întâi să le publicăm într-un ziar european, si numai după aceea puteau fi transmise pe post, ca citate din presa occidentală. Nu ne puteam adresa direct ascultătorilor din România. Pentru a spune ceea ce nu puteam să spun când mă aflam în tară, am fost obligat timp de mai multi ani să accept aceste subterfugii istovitoare, cu nesfârsite dificultăti.

Prima dificultate era de a găsi un ziar dispus să publice articolele noastre, considerate din principiu inoportune. Nu convenea să te adresezi putinelor ziare de dreapta, riscând să fii etichetat drept fascist, adică trădător chiar si de redactia Europei Libere. Trebuia găsit un spatiu „decent’, acceptabil, dar, într-o lume în care publicatiile nealiniate cu stânga ortodoxă erau considerate în bloc „reactionare’, deci ostile democratiei; unde să găsesti un astfel de spatiu? Ar fi fost normal ca denunturile noastre contra regimurilor neostaliniste să fie publicate în primul rând de organul comunistilor italieni, pentru a-si demonstra consecventa cu mult trâmbitata „ruptură’ de Moscova.

Dar cuvântul normalitate nu făcea parte din dictionarul politic al acelor ani decât cel mult cu semnificatia de „normalizare’, adică de readucere la ordine a rebelilor, nu cu ajutorul logicii, al bunului simt, ci cu tancurile. Chiar si socialistii italieni, veri de-al doilea ai comunistilor, ca să nu-si trădeze sângele comun, ne tineau departe de ziarele lor. Paralizată de scleroza „compromisului istoric’ cu comunistii, Democratia Crestină era cu atât mai putin dispusă a găzdui, în paginile organului său politic Il Popolo, jenantele noastre adevăruri.

Prin prietenul unui prieten sensibil la problemele noastre găsisem în sfârsit un spatiu în cotidianul social-democratilor Umanità, un ziar politic la limita excomunicării, din păcate putin difuzat în masa cititorilor, controlată de inchizitia progresistă, dar valid în ce priveste citarea din presa occidentală, cum cerea Europa Liberă. Timp de multi ani am folosit paginile acestui cotidian pentru lansarea mesajelor destinate ascultătorilor clandestini din tară. Scrise si publicate în limba italiană, trebuia apoi să le traduc în româneste, să le expediez la München si să urmăresc transmiterea lor, totul fără nici o remuneratie. Cred că în afară de considerente politice (acordul între Congresul american si guvernele din Est) la baza acelei reguli exista si un motiv economic: articolele citate din presa occidentală nu se plăteau, nefiind comandate.

În acelasi timp scriam pentru publicatiile românesti din exil, de la Paris, Madrid, din Canada, Germania si Elvetia, corespondam cu oameni de cultură ai diasporei, participam la congrese, simpozioane etc. Trebuie să-i aduc un călduros omagiu prietenului Clemente Ronconi, vice-director al ziarului Umanità, pentru sprijinul pe care mi l-a dat în acei ani publicându-mi articolele si sustinându-mă moral. Alti „tovarăsi’ din redactie (apelativul „compagni’ se folosea curent în stânga italiană) mă sfătuiau prieteneste să las baltă politica si să mă ocup mai bine de artă si de cultură. Ca să nu mai vorbesc de filoceausismul instaurat mai târziu de noul director Ruggero Puletti si de secretarul partidului Pietro Longo, invitati la Bucuresti în repetate rânduri si bucurându-se de vacante regesti în vilele Comitetului central si pe litoral.

În 1974 partidul sărbătorea 30 de ani de la „eliberarea’ României. Am publicat în Umanità articolul „Pentru a nu fi ocupati de sovietici ne-am ocupat noi singuri’ (8, IV, ’74) titlu ce rezuma politica lui Ceausescu după înăbusirea Primăverii de la Praga: „Dacă nu sunteti cuminti, vin rusii’. Era sloganul cu care tiranul santaja poporul pentru a-si întări dictatura personală, impunând totodată ideile revolutiei culturale aduse din China lui Mao. În timp ce în presa occidentală statura lui Ceausescu atingea proportii monumentale, românii îndurau noi umilinte si privatiuni.

„…Cine a citit „Arhipelagul Gulag’ al lui Soljenitân – scriam adresându-mă cititorului occidental – trebuie să stie că trupele sovietice au instaurat în 1944 în România vastul sistem de represiune denuntat de scriitorul rus. Cine nu l-a citit încă, nu poate întelege tragedia care a lovit poporul român, inclusiv comunistii si socialistii care în ilegalitate luptaseră pentru realizarea acestui sistem. Ceausescu sărbătorea la acei 30 de ani de la „eliberare’ si anii teribili ai stalinismului, când participase la putere ca ministru al Agriculturii (confiscând pământurile tăranilor), fiind membru permanent al Comitetului central…’

În anii ’70, în plin „nou curs’ al lui Ceausescu, România a avut de suferit cea mai spectaculoasă hemoragie de inteligente din istoria sa. Nici ocupatia si represiunea rusească împotriva revolutionarilor de la 1848, nici surghiunul impus de turci unor cărturari incomozi, nici provincialismul politicienilor autohtoni nu au reusit să arunce peste hotarele tării, în veacuri de restriste intelectuală, atâtea minti ale gândirii românesti ca în acei ani de dezastru. Scriitori, artisti, filosofi, matematicieni, muzicieni, ingineri, intelectuali de elită s-au „transferat’ în Occident, profitând de o relativă deschidere a frontierelor. Drama acestui exod constituie un capitol dureros si grotesc în raportul dintre cetătean si putere într-un stat asa-zis socialist. Am publicat pe această temă articolul „Când Bucurestiul nu era în Asia’ (Umanità, 3, VII, ’75), evocare sfâsietoare a „micului Paris’ – capitală a unei Românii antebelice, tară europeană cu o democratie imperfectă, dar încă umană. Deplângeam soarta României ocupată de sovietici si deportată la periferia Asiei, tragica ei dilemă: dacă tara nu se mai putea întoarce în Europa, se întorceau măcar intelectualii săi. Prin ei s-a reconstituit în lume o Românie a libertătii, supravietuind în exil până la întoarcerea sa definitivă în spatiul european al Dunării.

Pe la mijlocul anilor ’70, după tentativa de fugă din sistem a lui Dubcek, readus la ordine de tancurile sovietice, Ceausescu „normalizase’ România prin „înteleapta politică a partidului’. În timp ce în Est neoleninismul lichida destinderea, în Italia obsesia compromisului politic devia partidul comunist pe pozitii social-democratice. După „uraganul istoric’ preconizat de Gramsci cu necesitatea dictaturii proletariatului, respins de istorie, care nu accepta să fie redusă la „materialism istoric’, comunismul italian aluneca rusinos spre un compromis cu burghezia, tocmai acea burghezie care trebuia să fie măturată de uraganul lui Gramsci. Noua strategie a lui Berlinguer urmărea ca partidul comunist italian să pună piciorul pe prima treaptă care duce la guvern.

Pentru un exilat politic anticomunist un astfel de eveniment ar fi fost ca un triumf al KGB-ului. Ar fi însemnat cosmarul unei noi fugi, dar spre care Occident încă liber, dincolo de care ocean? Nici o logică nu ne putea linisti, nici sloganul „euro-comunismului’, nici faptul că Berlinguer si-a dat copiii la scoala de călugărite. De prea multe ori am strigat „săriti, dau lupii’ ca cineva să ne mai asculte. Trebuia se le spunem comunistilor ce gândim. Am publicat în Umanità o scrisoare deschisă adresată lui Berlinguer, sub titlul „Destinul lui Dubcek?’ (16, XI, ’75):

„…Dacă vreti să guvernati împreună cu dusmanii vostri, ce mai rămâne din lupta de clasă, care e însusi motorul comunismului? Dacă vreti să încurajati micile întreprinderi nu vă aliati în fond cu tot atâtia patroni? Nu-mi aduc aminte ca Marx să-i fi împărtit în patroni buni si patroni răi. Credeti într-adevăr că un comunism la jumătate de pret ar fi mai usor de acceptat de către masele nepregătite ideologic? Masele vor bunăstare, nu teorii. Stiti foarte bine că nu se poate conta pe răbdarea maselor nepregătite când, ajunsi la putere, nu veti putea face miracole.

A lua jumătate de comunism si a-l completa cu jumătate de democratie, aceasta să fie reteta „euro-comunismului’? În toti anii pe care i-am trăit în regimul comunist, de la intrarea trupelor sovietice până la „noul curs’ al lui Ceausescu, n-am văzut niciodată fata democratiei, pentru că democratia e incompatibilă cu dictatura. Cel putin Hitler n-a vorbit niciodată de democratie. Că dictatura comunistă este nazismul de astăzi, o stim cu totii, mai ales noi care l-am trăit pe propria piele.

Să admitem că în Italia ar fi fost posibilă realizarea compromisului istoric. Si după aceea? Compromisul nu poate fi pentru comunisti decât un mijloc si nu un scop. Să nu uităm că întotdeauna au ajuns la putere printr-un compromis. În Rusia, ca si în tările din Est, comunistii au câstigat alegerile cu sloganul „pământ tăranilor’, pentru a-l confisca a doua zi după luarea puterii. Când PCI se va simti destul de puternic, va încerca prin toate mijloacele să elimine partenerii cu care a realizat compromisul, pentru a pune mâna pe toată puterea. Scopul său nu poate fi decât preluarea guvernului si dominarea întregii societăti, anularea oricărei opozitii si, implicit, a democratiei. Nu v-am auzit niciodată vorbind despre post-compromis. Îmi veti răspunde că deocamdată nu vreti să realizati un stat comunist, că problemele voastre sunt diferite, dat fiind că activati într-o societate capitalistă. Sunteti convins de teoria unui comunism italian, dar stiti foarte bine că singura garantie pentru a-l realiza nu poate fi decât democratia occidentală, care vă garantează dreptul la existentă. Ca atare, aliatul vostru real nu e Pactul de la Varsovia, ci Pactul Atlantic.

Un decret prezidential (nr. 69/1975) poate lua cetătenia unui român doar pentru a fi criticat regimul. În baza cărui decret prezidential vi s-ar putea retrage cetătenia italiană, onorevole Berlinguer, pentru dura opozitie pe care o faceti guvernului italian?’

La scrisorile deschise, si mai ales la o scrisoare ca aceasta, nu se răspunde niciodată. Se stie în ce directie a mers partidul lui Gramsci. „Uraganul istoric’ l-a aruncat în toate părtile; din vechea ideologie nu i-a rămas decât setea pentru putere. Astăzi, după douăzeci de ani de la acea scrisoare, trebuie să constat că un „compromis istoric’ a fost realizat: a iesit la iveală că între PCI si Democratia Crestină a existat întotdeauna un pact tacit de neagresiune si de participare la putere, denumit „consociativism’. Pe plan cultural Italia a fost treptat gramscizată, ocupată ideologic de ceea ce se cheamă cultura de stânga, o cultură care a pătruns în toate fibrele societătii: în presă, în învătământ, în edituri, în artă, în filosofie, si chiar în magistratură – devenită un adevărat partid în mâna stângii – ceea ce a avut si are consecinte devastatoare asupra echilibrului politic italian.

„Gramscizarea’ a dus la realizarea acelei „societăti civile’ de tip progresist care invadează Europa, alternativă si ostilă unei societăti fondate pe valorile traditionale: religie, natiune, familie, valori care au fost minate cu perseverentă diabolică de intelectualii care au aderat la acest proiect sustinut de stânga politică si nu doar de cea marxistă.

Degramscizarea reprezintă astăzi cea dintâi urgentă culturală pentru redresarea societătii italiene, dar si a celei franceze si spaniole, în care s-au constituit partide comuniste puternice. E o realitate de care multi intelectuali, chiar de dreapta, nu sunt constienti, iar cei putini care o înteleg se tem să o pună în discutie. Ceea ce dovedeste virulenta cu care stânga culturală e încă prezentă în societate. Succesul unei degramscizări depinde de trezirea noilor generatii, de distinctia care trebuie făcută între politica de stânga si cultura de stânga, care este mult mai răspândită decât cea dintâi în societatea asa-zis „post-comunistă’. Sunt confuzii care trebuie clarificate cu curaj, în Vest ca si în Est. Dacă socialismul „real’, realizat în Est, a fost demolat de istorie, „gramscismul real’ a supravietuit celui dintâi, constituind adevăratul pericol al mostenirii comuniste în lume.

Prin cultură de stânga se întelege tardoiluminismul în toate formele lui: rationalism, pozitivism, agnosticism, conceptie progresistă asupra istoriei, ruptură cu traditia, antropocentrism, liberalism filosofic etc. Cultura contemporană e îmbibată de această conceptie dominantă. Intelectualul „normal’, format la această cultură, îi plăteste tribut fără să-si dea seama, chiar dacă uneori e tentat de alte valori, de ordin traditional. În societatea românească iluminismul a pătruns prin cultura franceză, care a influentat generatiile de cărturari din epoca modernă.

Cultura de stânga a fost calea prin care ideile socialismului utopic sau stiintific, marxismul si comunismul, s-au infiltrat de două secole în intelectualitatea Occidentului. Proiectul lui Gramsci urmărea instaurarea puterii ideologice, politizarea societătii civile si în final marxizarea ei prin ocuparea punctelor cheie ale culturii.

Pentru noi, exilatii politici în Italia, perspectiva compromisului istoric nu era doar un motiv de perplexitate, ci de-a dreptul de spaimă. Venirea comunistilor la guvern ar fi putut înrăutăti raportul nostru cu „societatea civilă’ gramsciană, punând în discutie până si statutul nostru de refugiati politici. Legăturile dintre PCI si Bucuresti erau dintre cele mai cordiale. Ceausescu ocupa o pozitie deloc marginală pe tabla de sah a „rupturii’ lui Berlinguer cu Moscova.

Anul 1976 nu a adus nici măcar o palidă rază de sperantă exilului nostru politic. Inexorabil, asa-zisul „nou curs’ al lui Ceausescu se prăbusea văzând cu ochii sub povara imenselor datorii contractate în Occident pentru a realiza o falimentară economie „independentă’. În articolul „Noul curs al lui Ceausescu e vechi’ (Umanità, 4, I, 1976) analizam prăpastia dintre declaratiile solemne ale dictatorului si situatia dezastruoasă a tării.

sursa: revista Memoria

Camilian DEMETRESCU

Născut în 1924, Camilian Demetrescu este Diplomat al Academiei de Bellerate din Bucuresti, dar a urmat si cursuri paralele de medicină si de filosofie. Membru fondator al UAP, participă, între 1950-1969, la diverse expozitii de stat în tară si în străinătate. Pentru o mai mare autonomie, între anii 1964-1969 desfăsoară în paralel o intensă activitate publicistică si de critică plastică, în presă si la radio-televiziune. Publică la Editura Meridiane (1966), volumul de estetică intitulat Culoarea – suflet si retină. În 1968 i se conferă ordinul ‘Meritul cultural’, decoratie pe care o refuză, ca protest pentru politica culturală oficială. În 1969 e nevoit ‘să se transfere’ în Occident si să ceară azil politic. În prezent trăieste la Gallese, provincia Viterbo, în Italia.

Din 1969 expune în Italia si în străinătate; invitat de două ori la Bienala din Venetia; statul italian îi organizează expozitii personale de mare amploare: la Parma (Palazzo della Pilotta – 1975), Viterbo (Palazzo dei Priori – 1977), Roma (Calcografia Nazionale – 1980) etc. E invitat să expună la Quadriennale Nazionale din Roma (expozitia ‘Artisti stranieri operanti in Italia’ – 1977, fiind totodată unul dintre comisari).

Renuntă la abstractism, în favoarea unui figurativ de inspiratie religioasă, o dată cu restaurarea, la Gallese, a unei biserici romanice din anul o mie (1977).

1990, Roma, i se conferă Premiul International ‘Labirintul de argint’ (atribuit anterior scriitorului Jorge Luis Borges, teologului Julien Ries, filosofului Augusto del Noce, istoricului Reynald Secher etc.).

1991 – Premiul International ‘La Pleyade’, acordat de Fundatia Adenauer si Parlamentul italian.

După evenimentele din 1989, constituie în Italia ‘Comitetul ProRomânia’, organizează transporturi de ajutoare (TIR), publică în două editii Biblia tradusă de Gala Galaction, pe care o publică în tară. Îi apare la Bucuresti, la Editura ‘Albatros’ volumul memorialistic Exil (1997), volum apărut în Italia, la Editura ‘Il Cerchio’, în 1995, cu titlul Exil – le prove del labirinto, eseu autobiografic despre dublul său exil politic si cultural în Occident.