130 de ani de relații diplomatice și culturale între cele două țări

Adevărul: Cum a evoluat relația culturală dintre România și Italia în ultimii 20 de ani?

Minica Joița: România a făcut primul pas în creearea relației instituționale, la Roma și Veneția. Italia a creat Institutul Italian de la București ca răspuns la inițiativa Statului român.

Obiectivele culturale ale României în ultimii 20 de ani au un public țintă și o strategie diferite de cele de la începutul relațiilor dintre cele două țări. Publicul țintă se împarte în două categorii: pe de o parte publicul italian care trebuie să cunoască valorile noastre, tradiționale și dinamice, pe de altă parte publicul românesc, stratificat pe generații.

Prima generație este cea venită în Italia în perioada interbelică. A doua generație este cea din preajma evenimentelor din 89, cu puțin înainte; cu scala de valori specifică. A treia generație este compusă din cei sosiți în ultimii 20 de ani, cu precădere în ultimii 10 ani. Toți s-au împământenit mai ales prin faptul că au copii, născuți sau crescuți în Italia.

Aceasta a treia generație pune problema integrării sau asimilării: generația cea mai recentă vine cu o încărcătură culturală moștenită de la părinți. Copiii nu au întimpărită în memorie amprenta genetică culturală românească. Copiii sunt crescuți într-un mediu italian în care sunt nevoiți să se integreze. Este necesară o altă strategie din partea Statului român, în baza noii realități.

Care sunt principalele activități desfășurate sau în desfășurare între cele două state?

M.J.: Relațiile culturale au două paliere: cel al schimburilor instituționale, nu doar culturale ci între diverse instituții. Al doilea vizează relaționarea între persoane, personalități, asociații, organizații sau orice alte structuri fără o aparentă legatură cu instituțiile Statului. Ambele duc la o mare convergență a acțiunilor culturale.

Imediat după 89 prezența și acțiunile românești în Italia au fost aproape inexistente. În ultimii 10 ani schimburile au fost din ce în ce mai intense. Anul trecut am înregistrat circa 70-80 acțiuni culturale ale romanilor din Italia, de la nord la sud. O mare importanță o au lectoratele de limba română.

De un uriaș succes s-a bucurat primul stand al României la Târgul Internațional de carte de la Torino, în 2009. Cea mai valoroasă recoltă de contracte de traduceri pe care le vom lansa la ediția viitoare: 10 contracte. În 2012 România va fi invitat de onoare, ceea ce va presupune o strângere de evenimente românești la Torino, în luna mai, pe lângă participarea propriu-zisă, cu standuri de carte.

Institutele culturale ar trebui să fie instrumente de conservare a limbii

Italia are un sistem ”mai așezat” în România – a avut o istorie neîntreruptă, spre deosebire de IRCCU. Istoria institutelor culturale ale Italiei are în spate o lecție pe care România abia acum începe să o învețe: toate institutele culturale italiene în țările lumii au apărut nu ca un instrument de promovare a culturii ci ca sprijin declarat față de comunitățile de italieni. Obiectivele principale au rămas aceleași: sprijinirea cu toate forțele, inclusiv financiar, a păstrării limbii italiene și a promovării acesteia în țările gazdă. Ținta era de a pastră închegată comunitatea de italieni în țările în care aceasta exista. Trebuie să ne adaptăm și noi la noua structură și dinamică a comunității românești. Deși legea din 2003 prevede aceste lucruri, obiectivul trebuie nuanțat în funcție de noile generații ale comunității românești din Italia.

Cine finanțeaza activitățile culturale românești din Italia?

M.J.: Pentru cele doua institute (Roma și Veneția) exista două tipuri de bugete: de la MAE, pentru infrastructură, deoarece misiunile au și caracter diplomatic. Al doilea buget vine de la ICR și este destinat exclusiv manifestărilor culturale. Cele două instituții dispun de programe și fonduri specifice. Invit asociațiile și organizațiile culturale din întreaga Italie să acceseze periodic site-urile instituțiilor menționate pentru că în fiecare an există cel puțin două sesiuni de finanțare a proiectelor destinate comunității românești din afara țării.

Cum v-ați pregătit pentru 2010?

M.J.: În primul rând ne-am adaptat la practica occidentală de organizare. În România nu există, în cultura generală, proiectul pe termen lung. Aici a trebuit să învățăm cum se face un proeict și de impact și pe termen lung. Aici se antamează un proiect cu cel puțin un an și jumătate înainte.

În 2010 asistăm la o premieră: 3 mari muzee și-au deschis porțile către trei propuneri venite din partea noastră. Una vizează prezentarea unei părți a tezaurului României, cea legată de cultura Cucuteni. Exponatele vor fi disponibile publicului timp de 3 luni, în cadrul Complexului Correr din Piazza San Marco.

Apoi, începând cu acest an vom organiza un congres în care vom invita vârfurile diasporei romanești din întreaga lume. Prima ediție a congresului va fi moderată de cel mai mare istoric al mentalităților, Jean Delumeau, de la College de France.

Considerați că românii care au plecat din țară au fugit doar de nevoile economice sau și de o parte din propria cultură?

M.J.: În niciun caz nu a fost vorba de o pierdere sau o negare a identitțăii românești. De multe ori se vorbește de un nivel cultural scăzut al comunității românesti din Italia, atât în presa italiană cât și în cea din România.

Eu nu cred că este chiar așa și o spun din perspectiva acțiunilor și demersurilor întreprinse împreună cu italienii. În general, cu toate vicisitudinile regimului comunist, românul mediu are o cultură generală care face cinste, comparativ cu publicul venețian. Dialogul între români și publicul occidental se încheagă la cel mai înalt nivel, astfel încât nivelul românului mediu este foarte ridicat, în comparație cu așteptările publicului de aici, din Italia.

Am observat că în timpul manifestărilor, indiferent de orașul gazdă, au venit diverse categorii ale comunității românești. Vârste diferite, meserii diferite, studii diferite. Receptarea a fost întotdeauna extraordinară, de aici ș efectele colaborării noastre. Dacă cineva s-ar fi dezis de identitatea noastră culturală cred că am fi avut fie incidente, semnalări de la autoritățile italiene sau chiar întreruperi ale activităților. Constatăm la elevii de ultimă generație un interes deosebit față de cultura părinților sau bunicilor.

De exemplu, in orasul Valeggio sul Mincio (lângă Verona), există o școală cu foarte mulți elevi români. Astfel, de trei an am dezvoltat o serie de schimburi culturale, parteneriate și proiecte comune. Școala specificată este partenera liceului Dante Alighieri din București.

Vorbim de integrare sau asimilare culturală a comunității românești din Italia?

M.J.: Când vorbim de integrare versus. asimilare suntem aproximativ în aceeasi situație ca atunci când aducem în discuție termenul de “diaspora românească” față de cel de “comunitate românească”.

Se impune o precizare de fond: România a facut parte din totdeauna din marea familie europeană iar odată cu intrarea în UE nu s-a produs o integrare ci o revenire pe un loc care i se cuvenea. Din perspectiva IRCCU, identitatea românului din Italia se păstrează atât timp cât el nu și-o neagă. Așa evită asimilarea. Asmilarea reprezintă un fenomen negativ nu doar din perspectiva evoluției naturale a comunității românești ci și din perspectiva dinamicii europene a politicii țării noastre. Păstrarea continuității identității naționale merge mai degrabă pe un drum de integrare în mod natural și nu spre asimilare. În limba română asimilarea are conotație de forțare, ceea ce în momentul de față nu se întâmplă. În nici un caz nu putem vorbi de asimilare.

Traditiile românești sunt menținute în viață de generația a doua și transmise celei de a treia generații?

M.J.: A doua generație, ca și a treia, nu va transmite tradițiile în sine ci spiritul acestor tradiții. Pentru ca tradițiile naționale să se poată manifesta ele au nevoie și de un context, pragmatic, specific. La dispariția acestuia tradițiile nu mai pot fi transmise în forma originară, dar poate fi transmis spiritul. Eu sunt contrară ideii de “pierdere a tradițiilor”, chiar și în țară. Nici integrarea în UE nici occidentalizarea nu are ca efect pierderea tradițiilor. Este necesară găsirea unor forme moderne sau chiar post-moderne ale tradiției românești.

Există posibilitatea refuzului din partea copiilor români din Italia a tradițiilor sau elementelor culturale românești?

M.J.: Da, cred că există acest risc, în contextul unei discuții care ar privi modul în care a evoluat în ultimii ani sistemul de învățământ. Elevii se confruntă nu atât cu o problemă de identitate ci cu o alege pragmatică: integrarea după terminarea studiilor în societatea în care trăiesc. O alegere foarte pragmatică care poate induce riscul refuzului identității culturale moștenite pentru a se integra cât mai repede și eficient, din punct de vedere practic.

Cu cât instituțiile statului român sunt mai active în planul continuării promovării identității românești cu atât riscurile sunt mai diminuate.

Trei puncte pozitive ale evoluției imigrației românești în Italia

M.J.: Pe primul loc ar fi experiența personală a românilor din Italia. Marele lor efort, cu rezultate când mai bune când mai puțin bune, de a asimila pe de o parte valorile societății în care trăiesc iar pe de altă parte să continue cu capitalul cultural cu care au venit din România. Nu este ușor să împaci aceste aspecte uneori contradictorii.

În al doilea rând ar fi contribuția, din păcate mai puțin cunoscută în românia, a vârfurilor comunității românesti în domenii ca: economie, cultură, medicină, tehnologie. Românii au creat o rețea paneuropeană care este mai puțin cunoscută în țară.
În al treilea rând, relația specială dintre românii din Italia și propria țară. Ei au tot respectul meu față de greutățile care s-au ivit pe acest traseu, un drum cu multe obstacole care au influențat viața comunității românești în Italia. O relație pe care România va trebui sa o gândească mai bine în viitor, datorită importanței relației dintre Stat și românii din diasporă.Cum vedeți viitorul diasporei românești în Italia?

M.J.: Prin natura meseriei manifest un optimism pragmatic. Văd o viață culturală normală a cetățenilor români, viitori italieni, fără niciun fel de probleme nici față de localnici nici față de propria comunitate de origine. În viitor, a patra sau a cincea generație nu va mai aparține nici Italiei nici României ci va fi europeană, în ansamblul său.

Din câte persoane este compusă elita culturală românească din Italia?

M.J.: Câteva zeci de persoane, dacă ne referim la elita culturală, academică, științifică. Statul român ar trebui ca în viitor să facă un inventar al acestor personalități. Din perspectivă optimist pragmatică, inventarul va crește, astfel încât va trebui să gândim cu responsabilitate modul în care îi putem folosi. Noi ținem legătura cu cel puțin 50 de astfel de vârfuri românești din Italia.

Ce le urați românilor din Italia pentru 2010?

M.J.: Le transmit un mesaj plin de speranță, mai ales că ne aflăm la o răscruce, în societatea globalizată și a României în general. Mesajul meu este de speranță dar și de pragmatism. Mesajul culturii este acela că vor dăinui perpetuu valorile identității naționale. Să se sprijine mereu pe ele și să aibă încredere în instituțiile Statului român, prezente în Italia.

Interviu realizat de Cristian GAITA; ziarul ‘Adevarul’, 6 ianuarie 2010