Sa ne cunoastem scriitorii in 20 de randuri! Paul Georgescu

Să ne cunoaştem scriitorii în 20 de rânduri! Paul Georgescu

drd. Diana Pavel Cassese

Critic şi prozator, Paul Georgescu s-a născut în 1923, în judeţul Ialomiţa şi s-a stins din viaţă pe 15 octombrie 1989 (înaintea revoluţiei!). Ideolog marxist din „gaşca” lui Leonte Răutu, animat de idealurile troţkismului, din primele sale pagini de critică –Încercări critice (I-II, 1957-1958) – deducem că încorsetarea şi supravegherea cenzorilor comunişti erau maxime; nu era loc nici măcar de haz de necaz atâta vreme cât, din aceste comentarii literare, nu transpare nici urmă din ironia sarcastică, acut intelectuală şi livrescă, care va constitui stratul cel mai profund al poeticii romanelor de mai târziu. Desprinderea comentariului său literar de clişeele proletcultismului se produce cu Păreri literare (1964). În 1967, în volumul Polivalenţa necesară, Paul Georgescu interpretează polivalenţa necesară în sensul teoriei operei deschise a exegetului italian Umberto Eco. Polivalenţa necesară este egală cu adaptarea spirituală conjuncturală. Paul Georgescu afirmă prezenţa multitudinii semnificaţiilor în însăşi obiectivitatea propriei structuri a operei, iar nu în subiectivitatea sau, şi mai rău, subiectivismul criticului. Ca redactor/redactor-şef la revistele România liberă, Revista literară, Gazeta literară şi Viaţa românească a făcut atât bine (a promovat generaţia ’60, din care face parte Nichita Stănescu) cât şi rău (a sancţionat criticii a căror demnitate i-a împiedicat să se dea cu comuniştii dar şi slăbiciunile partinice ale şaizeciştilor). Proza i-a servit să-şi construiască o nouă identitate literară. După 1965, aproape renunţă la cariera de critic foiletonist şi ca un protest tacit la adresa unor inerente erori de interpretare estetică şi de abordare, se consacră creaţiei de imaginaţie. În termenii lui M. Auge¹, nemaigăsindu-şi locul în critică, îşi caută non-locul în literatura de imaginaţie: în 1967 îi apărea volum de nuvele Vârstele tinereţii, iar un an mai târziu, în 1968, romanul Coborând. În anii ’70, a publicat volumul de proză scurtă 3 nuvele (1973) şi romanele Înainte de tăcere (1975), Doctorul Poenaru (1977) şi Revelionul (1977). Urmează alte opt romane şi tot atâtea măsuri ale talentului artistic al lui Paul Georgescu: Vara baroc, 1980, Solstiţiu tulburat, 1982, Siesta, 1983, Mai mult ca perfectul, 1984, Natura lucrurilor, 1986, Pontice, 1987, Geamlâc, 1988, Între timp, apărut postum, în 1990. Autentic om de cultură, Paul Georgescu îşi cultivă tabieturile de narator nu doar în nuvele şi romane, ci şi în dialogul cu Florin Mugur (Vârstele raţiunii. Convorbiri cu Paul Georgescu –Florin Mugur, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982), respectiv în scrisorile trimise lui Ion Simuţ, între 1976 şi 1986, pe care destinatarul le-a reunit sub titlul Învăţăturile unui venerabil critic bucureştean către un tânăr critic din provincie (Biblioteca Apostrof, Cluj Napoca, 1999). Teoreticianul polivalenţei necesare a fost deţinut politic, experienţă care reiese şi din prozele sale (Înainte de tăcere, Doctorul Poenaru etc).

În Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Alex Ştefănescu îl blamează că, în 1949, în calitate de formator de opinie la Viaţa românească, „examina diferite texte literare şi identifica persistenţa spiritului mic burghez chiar şi în acelea dintre ele care aparent slujeau socialismul.”² Dincolo de „păcatele” sale ca membru al partidului comunist, Paul Georgescu rămâne în literatura română pentru calităţile excelente de prozator. Verva pamfletară din studiile critice e remodelată în nuvele în simpatie batjocoritoare şi alunecă în nonşalantă invectivă în romane. Acelaşi palpit personal, aceeaşi prospeţime verbală sunt descifrabile atât în creaţia critică cât şi în cea artistă.