O jucărie pentru oameni singuri
de Ingrid Beatrice Coman
Doisprezece aprilie. Magda mută paginile calendarului pe care îl mângâia de vreo câteva săptămâni, asigurându-se că toate literele și numerele erau la locul lor și nu se încurcă în zile și date. Putea să uite să se spele pe dinți, să-și ia ceva cald în spate, să-și pună un caiet sau o carte în ghiozdan, sau în ce zile avea orele de educație fizică, dar nici în ruptul capului n-ar fi uitat să dea foile cărții aceleia ciudate care închidea timpul în ea și pe paginile căreia regăsea în fiecare dimineață matematica vieții ei.
Chiar așa, pentru că aprilie avea să-i aducă un dar minunat anul ăsta, pe care îl aștepta ca pe o promisiune îndepărtată, dar sigură, care aproape că se născuse cu universul și pământul și cerul și trupul ei deodată, și era doar chestiune de timp să fie dusă la bun sfârșit. Anul acesta avea să facă zece ani. În aprilie. Pe paisprezece.
Zece – numărul rotund, zece – numărul perfect, zece – numărul care avea să-i readucă acasă și în suflet toate piesele lipsă, ca într-un puzzle pe care se chinuia să-l completeze de ani în șir și abia acum pusese mâna pe ultima piesă.
„De ziua ta te așteaptă un dar minunat!” îi spusese maică-sa prin firul cârlionțat al telefonului din antreu, și ea explodase de bucurie și parcă dintr-odată pielea nu-i mai ajungea să cuprindă toata agitația din sufletul ei.
Dumnezeu îi ascultase rugăciunea pe care o strecura pe furiș sub candela din bucătărie, ca pe un răvaș invizibil, când toți erau duși la culcare și nimeni nu putea s-o audă. Și cât se mai rugase. Atât de mult încât genunchii ei luaseră forma rogojinii de sub icoană și inima ei luase forma candelei atârnate sub imaginea lui Isus, și parcă o simțea arzând tot restul nopții, vărsându-i în corp o căldură protectivă și pâlpâind o lumină blândă în visele ei. Se rugase pentru fiecare pas pus de maică-sa, acolo în lume, și îi ceruse Domnului să i-l îndrepte către ea măcar o dată; se rugase pentru fiecare bătaie de inimă, și îi ceruse Domnului să-i alinieze bătăile cu cele ale maică-sii, ca să simtă, acolo departe, că nu-i singură și că Magda ei o așteapta; se rugase pentru mâinile maică-sii, atât de frumoase și catifelate când plecase, să nu i le strice munca și să le facă aspre și pline de bătături, ca să nu mai găsească în ele mătasea aceea fină a mângâierilor înainte de culcare. Știa că muncește din greu, face curățenie în casele oamenilor și ridică în brațe bătrâni neputincioși, când i-o fi venit forța asta în brațe, că era așa de slabă și prăpădită, dar poate că Domnu’ i-a dat mușchi în brațe și forță în inimă ca să răzbească, Domnu’ știe întotdeauna ce să facă. Sau cel puțin așa spera, Magda, scrutând expresia înnegrită de timp a icoanei. Se întreba dacă bărbatul acela trist îmbrăcat într-o mantie cenușie ar putea avea o clipă de răgaz să asculte și rugăciunile ei, parcă îi era rușine să-i deranjeze tristețea cu fleacurile ei, și de asta nu-i cerea niciodată lucruri neînsemnate, de teamă să nu-l supere.
Dar chipul maică-sii îi ardea retina ca un bulgăre de jăratec strâns în pumn și dorul era atât de pătrunzător, aproape insuportabil uneori, că trebuia să-l împartă cu cineva și omul acela cu privirea blândă care se uita la ea din peretele bucătăriei părea persoana cea mai potrivită.
Oare există și un Dumnezeu al copiilor? Și dacă există, oare are el timp și pentru copiii rămași singuri acasă? Nu știa Magda, și până una alta se ruga la singurul chip pe care îl cunoștea, pe care îl transformase și îl adaptase sufletului ei, de aproape că semăna cu taică-său, în ziua când o sărutase pentru ultima oară pe frunte și plecase la muncă, și drumul lui încrucișase drumul marfarului de la 8, și timpul i se rupsese în două dintr-odată și rămăsese agățat de ultimul vagon, ca un fir de lână din care nu mai poți împleti nimic. Îl aduseseră acasă într-o cutie de lemn în care dormea și dormea și dormea, cu o expresie calmă de om care nu mai vede și nu mai aude, ci s-a mutat pentru totdeauna într-un vis numai de el visat, și ea nu avusese curajul să se apropie, pentru că ridicaseră o barieră de bocete în jurul lui care i se părea de netraversat. O veni el la mine, își spusese, că doar n-o să doarmă în cutia aia tare toată viața, când are patul lui cu așternuturi calde și moi și mama îl așteaptă, ca întotdeauna, cu un ceai cald și o vorbă bună înainte de a adormi.
Așteptase toată noaptea, cu genunchii lipiți de perete, în patul ei din odaia din spate, și cu ochii închiși adulmecase aerul în speranța că nările vor percepe mirosul lui de spumă de bărbierit cu mult înainte de a ajunge la patul ei și a o lua prin suprindere, așa cum făcea de obicei, cu un sărut pe tâmplă și un gâdilat după ureche.
Nu se poate să nu vină, își spusese, știe că-l aștept, poate că-i e teamă c-am să-i cer o poveste, cum fac de obicei, lasă că pot să dorm și fără poveste, tati, tu doar vino, n-o să te țin decât o clipă.
Dar timpul se făcuse zgârcit și parcă făcea economie la clipe ca un moș avar. Abia a doua zi începuse să înțeleagă că ceva se rupsese definitiv în șirul blând al timpului ei cu taică-său, și somnul lui în cutia de lemn nu era glumă și visul în care se pierduse era atât de profund încât n-avea să se mai trezească din el. L-au dus cu căruța în grădina aia plină de cruci care creșteau spre cer ca o rugăciune mută, și l-au lăsat să doarmă acolo, îmbrăcat în hainele lui cele mai bune, sub adierea unui nuc scofâlcit, și i-au scris și numele pe o piatră întunecată, ca să nu uite unde l-au pus.
Încă nu cunoscuse Magda silabele adânci ca niște guri flămânde ale cuvântului moarte, dar lecția aceea nedorită începuse deja, nesuferită ca o oră de educație politică, din care nu înțelegea nimic, și literele acelea necunoscute începuseră să i se alinieze în suflet, una câte una, pe măsură ce treceau zilele și taică-său nu se întorcea. Abia târziu se dumirise ea cum era cu somnul acela fără sfârșit, că moartea nu era un joc din care poți să te oprești și să iei o pauză, ci era ca un fel de-a v-ați ascunselea în care oamenii se ascundeau pentru totdeauna. În dimineața când noțiunea aceea străină i se întipărise definitiv în minte, alergase pe furiș la cimitir și lăsase cartea ei de basme pe mormântul lui taică-său, să citești din ea când ți-e urât și nu poți să dormi, îi spusese, mângâind piatra rece ca pe un animal rănit. Mie nu-mi mai trebuie, adăugase, și din clipa aceea ceva în ea îmbătrânise brusc. O altă Magda se întorsese acasă, ascultătoare și cuminte, dar frântă pe dinăuntru ca un copac lovit de un fulger.
Nu durase mult și hâtra aia cu gura știrbă îi luase și bunicul. Dar de data asta o găsise pregătită. Știa la ce să se aștepte, știa deja că oamenii nu se mai ridică din pătucul acela incomod de lemn și că o dată plecați din casă pe sunetele schieunate ale fanfarei țiganilor, nu vor mai găsi drumul înapoi niciodată.
Ceva învățase totuși Magda din plecările acelea neanunțate: că trebuie să te bucuri de fiecare clipă, că orice răsuflare ar putea fi ultima, și că nu trebuie să lași niciodată o poveste nespusă sau o vorbă bună neșoptită pe a doua zi, că ziua aia care se află dincolo de hotarul nopții ar putea să se răzgândească și să nu mai vină, și atunci rămâi cu vorba în aer, la jumătate de poveste, și ultima mângâiere îți rămâne pe palme neîntâmplată.
Așa că nu trecea seara fără să alerge să o strângă în brațe pe maică-sa, de teamă că un răsărit hain și necunoscut ar putea să i-o ducă departe și să uite să i-o mai aducă înapoi.
Dar câteodată nu-i de-ajuns nici asta și nici o îmbrățișare din lume nu te salvează de la o despărțire, dacă e scris să se întâmple. Tot atunci învățase și sensul cuvântului soartă, pe care îl tot rosteau toți, și nu putu să nu observe cât de rudă era în litere cu cuvântul moarte.
Și soarta îi urcase mama într-o dubiță albă plină de fete melancolice într-o dimineață de septembrie, cu câteva zile înainte de a începe școala, și o dusese într-o gară străină de unde să ia un tren ascuțit ca o săgeată trasă către orizont.
Plecase la muncă, cum spuseseră toți. La muncă pe meleaguri străine. Nu avusese forță să se plângă, Magda, să nu-l mânieze pe Dumnezeu, și apoi de data asta nu fusese chiar așa de rău, că de acolo din străinătăți putea măcar să dea un telefon, lucru care în cimitire nu era permis, așa că se mulțumise să-i audă vocea și să știe că undeva acolo maică-sa încă mai respiră, merge, doarme, se trezește, mă rog, toate lucrurile alea pe care le fac oamenii vii și care îți dau speranța că într-o zi se vor întoarce.
Și chiar asta avea să se întâmple. Simțea, în adâncul sufletului ei, că ăsta era darul minunat de ziua ei, și plecase capul recunoscătoare în fața icoanei din bucătărie, în fond merită cadoul acela, nu-i așa, Isus, că am fost fată cuminte și mi-am făcut temele și patul dimineața și am ajutat în casă și n-am plâns după mama, ca să nu-i amărăsc sufletul bunicii, și am dus flori proaspete la mormântu’ lu’ tata în fiecare săptămână. Nici nu ceruse mult, până la urmă, doar să vină maică-sa acasă măcar o zi. Trecuseră deja trei ani de când prezența ei se transformase într-o voce în receptorul din antreu, Magda fusese răbdătoare și nu ceruse mai mult, dar acum alerga cu sufletul la gură să dea paginile calendarului și simțea că-i explodează inima în ea, să nu te superi, Doamne, dacă mi-am pierdut răbdarea, dar au trecut atâtea zeci de zile de când tot număr diminețile, că am pierdut și socoteala, dă-mi voie să nu mai fiu cuminte și răbdătoare în astea ultime ore, că simt o nevoie nebună să urlu și să alerg desculță prin grădină și să mă murdăresc și să plâng de bucurie. De ziua mea vine mama acasă, îți dai tu seama, Isus?
Treisprezece trecu atât de iute încât aproape că nu-și dădu seama, ocupată cum era să facă curat în odaia ei și să culeagă flori proaspete pentru noptiera de lângă patul maică-sii. În noaptea către paisprezece nu închisese un ochi, ci urmărise, excitată, șuieratul îndepărtat al trenurilor, întrebându-se care din ele se va opri să descarce pe peron o mamă și o valiză în drumul ei în sens opus, și pentru o clipă îi tresărise sufletul în ea întrebându-se dacă există trenuri care aduc oamenii acasă, că până acum nu auzise decât de cele care-i duc departe. Da, sigur că da, își făcuse curaj singură, doar și satul lor poate că era departele altcuiva, și atunci maică-sa putea să se furișeze într-unul din trenurile alea și să se lase purtată înapoi la ea.
În dimineața de paisprezece, o fetiță încercănată și palidă, dar cu ochii pâlpâind de bucurie, alerga la poartă, desculță și în pijamale.
„Hei, ce faci acolo, Magda dragă, că răcești! Treci repede în casă!” o dojenise bunică-sa.
„Îmi aștept… cadoul!” strigase Magda, cu vocea celui care te avertizează să nu îndrăznești să-i strici bucuria.
„Cadoul?”
„Da! Doar azi e ziua mea, nu?”
„Ah, da, sigur!” spusese bunică-sa, „uitasem”, și se întorsese în casă parcă trasă de un gând care i se furișase sub basma.
Câteva clipe mai târziu pasul ei greoi se întorcea în curte, și fața îi râdea de satisfacție.
„Ce ai acolo, buni?” întrebase Magda, nedumerită.
„Cadoul! Darul pentru tine!”
„Ce?” nu înțelegea Magda.
„Nu ți-a spus maică-ta ca o să-ți facă un cadou minunat? Ce, ai uitat?”
„Nu, buni, cum era să uit?”
„Păi și-atunci? Nu te bucuri? Vino-ncoa la buni să-ți arăt.”
Magda se apropie cu pas timid și șovăitor, chiar nu înțelegea nimic din vorbele cu tâlc ale bunică-sii, ce știe ea ce cadou așteaptă ea, biata de ea, bătrână și surdă cum e. Dar se așeză lângă ea, ascultătoare, ca să n-o supere.
Bătrâna îi înmână o cutie mică și pătrată.
„Ține, e pentru tine. La mulți ani.”
„Ce-i asta, buni?”
„Un dar. Un dar de ziua ta.”
„Nu, buni, nu înțelegi? Altul e darul meu…”
„Nu, nu, uite, e violet, culoarea ta preferată.”
Femeia deschisese cutia și din ea răsărise, ca un buchet de violete încapsulat într-o jucărie de plastic, un telefon minuscul și lucios.
„Uite ce drăgălaș e!”
Magda îl luă și îl ținu în palmă ca pe un animal mort câteva clipe bune, până să-și dea seama de contururile dezordonate și fără sens ale noii situații.
Vasăzică ăsta era cadoul ei: o cutie de plastic.
Vasăzică maică-sa nu avea să vină.
„Acum ai să poți vorbi cu maică-ta când vrei!” insistase bunică-sa, nedumerită de lipsa ei de bucurie, „nu-ți pare bine?”
„Îmi pare, buni, cum să nu…” îngăimase ea, chinuindu-se din răsputeri să schițeze un zâmbet.
Apoi strânse în palmă jucăria aceea rece și lucioasă și alergă în camera maică-sii, ghemuindu-se în patul ei, cu nasul în parfumul florilor de pe noptieră și gândurile încă agățate de așteptările de noaptea trecută.
„Ce să fac eu, mamă, cu jucăria asta pentru oameni singuri?”
Apoi și-l lipi de obraz, și cu ochii închiși se strădui din răsputeri să stoarcă din el amintirea unei mâini delicate și iubitoare pe obrazul ei flămând de mângâiere…
