Absolventă a Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii din Cluj Napoca, iar în 1995 a Institutului European de Jurnalism “Robert Schuman” de la Bruxelles, trăieste din 1999 în Italia. S-a stabilit la Torino în 2002, când începe colaborarea cu suplimentul săptămânal al cotidianului „La Stampa” (până în anul 2010) şi cu postul local Radio Torino Popolare (până la închiderea acestuia, în 15 octombrie 2009). Colaborează la o serie de proiecte jurnalistice cum ar fi Migranews, Passaporto, Metropoli, iar din 2004, alături de Franco Carcillo, director al serviciilor web din cadrul Primăriei din Torino, pune bazele portalului în limba română al Primariei din Torino www.comune.torino.it/ro, singura experienţă de acest gen din Italia. Din 2005 colaborează cu organizaţia non guvernamentală Cospe din Firenze, devenind asociat cu drept de vot ţn 2013. În 2008 devine primul jurnalist cu pasaport străin înscris în Ordinul ziariştilor din Piemonte, această înscriere constituind un precedent extrem de important în lupta pentru recunoaşterea profesională a ziaristilor străini în Italia. În 2010 devine preşedintele grupului de specializare ANSI din cadrul Federaţiei Nazionale a Presei italiane. În 8 ianuarie 2013 depune juramantul de credinţă în faţa aceluiaşi Franco Carcillo, care, în calitate de Director în cadrul Primăriei din Torino, are calitatea de a-i înmâna Constituţia italiană, acordându-i a doua cetăţenie, cea italiană.
– Doamnă Viorica Nechifor, din iarna anului 2010 conduceţi nou înfiinţata atunci Asociaţie Naţională a Presei Interculturale – Ansi, un fel de sindicat al ziariştilor străini din Italia. Cum şi de ce a apărut această organizaţie?
– Ca să vă răspund la întrebare, trebuie să vă vorbesc un pic despre ce înseamnă să fii ziarist în Italia. Legea care stă la baza Ordinului ziariştilor italieni (Asociaţia noastră profesională) datează din 1963: mai exact legea n.169 din 3 februarie 1963. Articolul 45 din această lege stabileşte că nimeni nu poate avea titlul de ziarist şi nici nu poate exercita meseria de ziarsit, dacă nu este înscris în ordinul profesional. În ordinul ziariştilor există două categorii distincte: profesioniştii, adică cei care în viaţa lor fac doar munca de ziarist şi publiciştii, respectiv cei care publică articole jurnalistice, însă au o alta meserie de bază. Ca să devii profesionist, este obligatorie susţinerea unui examen, după ce candidatul, absolvent al unei şcoli de jurnalism şi-a efectuat un stagiu de practică într-o redacţie jurnalistică. Ca sa te poţi înscrie în Ordin, pe lista publiciştilor, este necesar să demonstrezi ca ai scris şi ai semnat un numar de articole, ai nevoie de o scrisoare din partea directorului responsabil, care declară şi că te-a platit pentru acele articole. Trebuie apoi să demonstrezi că pentru acei bani pe care i-ai primit din această muncă, ai plătit taxe. Până aici toate bune şi frumoase. Legea 169 mai prevedea acum 40 de ani că mai este obligatorie cetăţenia italiană.
Dupa anii‚ 80, când Italia a început să cunoască fenomenul imigratiei, situaţia n-a mai fost cea din 1963, când singurii ziarişti neitalieni erau corespondenţii redacţiilor străine. În 2005 Ministerul Justitiei din Italia a emis un document care stabileşte clar că cetăţenia italiană nu-l poate impiedica pe un cetăţean de origine straină, care îndeplineşte toate condiţiile cerute italienilor, să desfăşoare activitate jurnalistică sau să se înscrie în Ordinul ziariştilor, pe listele profesioniştilor sau publiciştilor. La 8 ani de la publicarea acestui document, primul lucru pe care secretara de la Ordinul regional ţi-l cere când te prezinţi să faci cerere de înscriere, este paşaportul italian. Eu am ajuns în Italia în 1999, am rămas fără permis de şedere până în 2002, iar în 2003 am primit bucata de hârtie care reglementa şederea mea în Italia. Din 2002, înainte de a primi documentul, am contactat redacţia ziarului La Stampa din Torino care mi-a încredinţat, după multe insistenţe din partea mea, o rubrică în limba română pe suplimentul săptămânal al cotidianului. Colaborarea a durat 10 ani. Am contactat şi un post de radio, marea mea dragoste, Radio Torino Popolare, care avea o redacţie multiculturală, la care am colaborat 5 ani, până la închiderea acestui post de radio. Am participat la proiecte în mass media, citez doar câteva: agenţia de ştiri Migranews (2004), portalul Passaporto care ulterior s-a transformat într-un supliment săpatămânal al ziarului Repubblica. Se intitula Metropoli şi a fost, după experienţa mea în radio, cea mai frumoasă experienţă pe care am avut-o în mass media italiană. Din 2005 a început şi aventura mea fantastică în redacţia web a Primăriei din Torino. Am început, aşadar, să realizez, ca la fel ca mine, alte câteva sute de persoane făceau munca de ziarist, fără a avea însă o recunoaştere formală. Aşa s-au pus bazele ANSI: întâlniri, cereri de înscriere la diferitele ordine profesionale, refuzuri şi uşi trântite în nas.
Am încropit in 2005 o platformă a mass media multiculturale, care însă avea un păcat fundamental: nu avea personalitate juridică, deci cine dorea să intre în contact cu noi pentru diferite proiecte, nu avea un interlocutor. Au urmat ani de muncă, în 2008 am reuşit să mă înscriu, prezentand un dosar stufos la Ordinul Jurnaliştilor Piemont, pe lista publiciştilor şi aceasta înscriere a creat un precedent. Alte înscrieri s-au produs în toată Italia, am creat un grup de ziarişti înscrişi şi în februarie 2010 am lansat oficial ANSI Associazione Nazionale Stampa Interculturale, Asociatia Naţională a Presei interculturale. Vreţi să ştiţi care a fost punctul nostru de fortă într-o ţară în care ziariştii sunt o castă? Contactele europene. A fost prezent preşedintele de atunci al IFJ (International Federation of Journalists), Aidan White, care şi-a început discursul spunand: „ANSI? Extremely good news from Italy”. Sigur că am avut ajutor şi suport din partea sindicatului ziariştilor, a lui Roberto Natale, care a susţinut ca ANSI să fie un grup de specializare în interiorul Federaţiei şi nu o asociaţie plasată în exteriorul breslei, COSPE, o ONG care ne-a sprijinit de la început, ordinele regionale cu deschidere spre lumea din afară. A fost o aventură lungă, dar rezultatele ne răsplatesc.
– Care sunt obiectivele Ansi?
– În primul rând să difuzeze informaţiile pe care vi le-am spus. Să facă presiuni asupra Ordinelor care refuză să aplice legea. Să aducă la cunoştinţa organelor decizionale faptul ca un ziarist neitalian care a învins birocraţia şi s-a înscris în Ordin şi vrea să devină director responsabil al unei publicaţii, întâmpină dificultăţi, chiar dacă legile europene prevăd această posibilitate. ANSI lucrează, împreună cu alte asociaţii şi organizaţii de profesionişti, la un proiect de lege care sa-l înlocuiască pe cel precedent pe temele cu care ne-am confruntat. Face lobby pe lângă parlamentarii sensibili la aceste teme şi promovează dreptul de a avea un loc în presa italiană. Contestă pe lângă Biroul Naţional Antirasist (Ufficio Nazionale Anti Razzismo) măsuri atunci când informaţia în privinţa imigranţilor este tendenţioasă şi deformată. Trebuie să ştiţi că în urma unui denunţ făcut de către ANSI, ziaristul care a scris articolul despre „gunoaiele româneşti” pe care „Bucureştiul trebuie să le ia înapoi” a fost sancţionat (chiar dacă foarte lejer) de catre Ordinul ziariştilor din Roma.
– Pentru a deveni membru ANSI, jurnaliştii imigranţi trebuie să îndeplinească, din câte ştiu, o condiţie esenţială – să fie recunoscuţi de Federaţia ziariştilor, ceea ce presupune ca, vreme de cel puţin doi ani, să fi lucrat pentru o publicaţie italiană. Nu e prea complicat? Îi ajută să cunoască sistemul mai bine?
– Nu e complicat, într-un fel sau altul ca să ceri să fii recunoascut ca ziarist în Ordinul profesional italian, trebuie să dovedeşti că cererea ta e justificată. Aş spune mai degrabă că e complicat modul în care astăzi poţi să lucrezi ca ziarist. Se ridică tot mai multe voci care cer desfiinţarea Ordinului ziariştilor. Sindicatul e prea destul, susţin alte voci. Se cere ajungerea la o situaţie asemănătoare celei europene, unde este ziarsit cine face jurnalism şi cine publică materiale valoroase. Noi, ANSI, după ce am dărâmat acest tabu al înscrierii în Ordin, îi înscriem în asociaţie pe jurnaliştii sensibili la problematicile noastre, că au sau nu legitimaţia de presă. O să vă mai spun că în 2007 – 2008 o colegă care a studiat într-o facultate de jurnalism, a facut un master în jurnalism, în momentul în care s-a dus la Roma să susţină examenul pentru a deveni profesionist, a auzit din partea comisiei „Tu nu poţi să dai examen pentru că nu ai paşaport italian”. Până la urmă l-a facut, însă nu e o situaţie normală.
– Este interculturalismul un element de progres al jurnalismului?
– Eu sunt convinsă că da. De multe ori le-am spus colegilor în întâlniri naţionale că scopul nostru final este intrarea ziariştilor de origine străină în redacţii. Am argumentat spunând că nu s-ar fi ajuns la expresii ca „DNA violent”, „imigranţi = delincvenţă”, „imigranţi = clandestini”, dacă în redacţii ar fi existat profesionişti care ştiu care este diferenţa între imigrant, clandestin, refugiat, care s-ar fi revoltat la auzul unor titluri scandaloase. Nu e normal ca într-o ţară unde imigranţii reprezintă 10% din populaţie, să nu existe o reprezentare adecvată a acestora în mass media, în învîţămant, în instituţii publice. În Europa de astăzi, nu e normal.
– Cum sunt văzuţi astăzi românii în Italia, mai bine decât în urmă cu ceva ani?
– Nu aş spune că sunt văzuţi mai bine. Camapaniile antiromâneşti din anii trecuţi au fost montate din motive de campanie electorală. Din păcate, în loc să facă efortul de a pricepe ce şi cum, presa din România a exasperat şi mai tare ceea ce se întâmplă în Italia. Cred că aceeaşi greşeală face şi în modul în care informează în legatură cu romanii din Marea Britanie sau Franţa. Aş spune mai degrabă românii au devenit ceva mai interesanţi din punct de vedere electoral, pentru că au drept de vot la alegerile locale şi la europarlamentare. În rest, orice scuză e bună pentru un ziar să sublinieze naţionalitatea hoţului, a tâlharului, a criminalului. Ţineţi cont că în Italia sunt 1 milion de români. Cei mai mulţi între naţionalităţile străine. Uscăturile sunt multe şi presa italiană, care are pagini şi pagini de cronică neagră în ziare, nu pierde ocazia de a umple paginile, „fotografiind” paiul din ochiul celuilalt. Şi dacă perioada electorală impune intensificarea acestor acţiuni, atunci pălmaşii care scriu pe puţini euro, se întrec pe ei înşişi. Iar munca în redacţie, prin construirea unui titlu senzaţional, plasarea unei fotografii „potrivite” şi aşezarea strategică a articolului pe pagină, desăvârşeşte opera.
– Cum consideraţi că este receptată cultura română în Italia?
– Cred că în Italia nu este încetaţenită ideea că românii, albanezii, sud americanii, marocanii, tunisienii sau ceilalti imigranţi sunt purtători de cultură. O fi de vină faptul ca imigraţia este un fenomen recent în Italia. O fi de vină superficialitatea şi ignoranţa multor italieni? Personal cred că un pic de vină o purtăm fiecare dintre noi, cei care trăim aici de zeci de ani. Din dorinţa de a ne integra, aşa cum ne cere societatea gazdă, renunţăm cu usurinţă la afirmarea valorilor pe care le purtăm cu noi şi ne mulţumim să le acceptăm şi ssă le considerăm preţioase pe cele locale. Din lipsă de timp, de argumentări serioase, renunţăm la a spune şi a arăta cine suntem şi de unde venim. Renunţăm până şi la numele pe care le purtam. Pare o glumă, dar nu e: o doamnă mi s-a prezentat spunandu-mi că o cheama Elena Natale. Sigur ca m-a uimit să aud că are un nume italian, însă de fapt aflu cu stpoare că se numeşte Elena Crăciun, dar „am tradus numele, Crăciun se spune Natale în italiană, şi dacă tot suntem aici…” Sunt detalii, o să spuneţi, dar asta e. Copiii se numesc Rayan, Francesco – Jazmin, Mateo sau Ricardo (nici măcar Matteo sau Riccardo, cum ar fi corect în italiană) şi nu vorbesc deloc româneşte („lăsaţi, doamnă, mai bine că nu ştiu româneşte, la ce le trebuie?”). Există însă o mulţime de oameni minunaţi, artişti, medici, oameni de ştiinţă, însă atunci când e vorba de elite, presa italiană nu menţionează naţionalitatea. Convingerea mea este că elitele româneşti trebuie promovate de către instituţiile româneşti competente. Ar fi minunat dacă în locul spectacolelor organizate episodic, cheltuind zeci de mii de euro pentru aducerea trupelor din ţară, s-ar investi în proiecte ale elitelor care s-au afirmat deja în Italia. Şi vreau să fie clar că atunci când spun investiţie mă refer mai ales la încredere, curaj, viziune pe termen lung. Cred că o serie de manifestări, cu protagonişti români de excepţie, i-ar atrage pe români, făcându-i să se simtă mândri de naţia şi de cultura din care provin şi i-ar atrage pe italienii din anturajul artisşilor noştri.
– În plan socio-cultural, cum se prezintă, în viziunea dvs, evoluţia comunităţii româneşti din Italia şi care sunt posibilităţile sale de afirmare în societatea italiană?
– Eu evit să vorbesc despre o comunitate românească, căci din păcate în aceste cazuri se trezesc o gramadă de neaveniţi bucuroşi să declare că reprezintă comunitatea română din Italia. Vorbind despre oraşul Torino, pe care il cunosc de 10 ani, cred că cei 70.000 de români rezidenţi trăiesc şi compun o multitudine de realităţi. Cred că există o comunitate a românilor grupaţi în jurul bisericilor ortodoxe, o comunitate a românilor catolici. Studenţii români s-au grupat în jurul Ligii Studenţilor români din Italia, filiala Torino. Există o multitudine de asociaţii, unele mai mari, altele cu caracter familial, care fac acţiuni pe masura priceperii şi forţelor pe care le au. Există oameni de afaceri importanţi, care se grupează şi capătă o importanţă din ce în ce mai mare pe plan local. Din 2002 şi până astăzi, situaţia a evoluat vizibil, căci se cristalizează iniţiativele importante în defavoarea cinelor multietnice şi a spectacolelor folclorice improvizate inaintea unui grătar în piaţă. Azi la Torino există, pe langa asociaţiile mai mici, tradiţionale, un Centru de cultură şi tradiţie populară românească, o bibliotecă cu peste 3000 de volume, o asociaţie de caritate Sfantul Laurenţiu al românilor, un consorţiu al oamenilor de afaceri din domeniul construcţiilor. Cred că e necesar să dăm timp timpului, pentru a vorbi de maturitate.
– Am constatat amploarea comunităţii româneşti din Torino, din moment ce inclusiv în taxiuri anunţurile sunt făcute în mai multe limbi, inclusiv în română. Cum s-au adaptat românii şi cum sunt văzuţi?
– Mai devreme cuantificam această amploare: circa 70.000 de români în oraş, 120.000 în Regiunea Piemont. Multe societăţi comerciale au priceput că românii sunt un target important, de aceea promovează şi oferă pe scară largă produse destinate românilor. Impresia mea este că în calitate de consumatori de bunuri, s-au adaptat extrem de bine şi sunt foarte vizibili. Concesionarii de maşini puternice au numeroşi clienţi români, firmele de telefoane de asemenea. Miile de magazine româneşti vând produse româneşti. Gestionarii chinezi ai magazinului de sub casa mea vând bere la 2.5 litri, murături, smântână, pastramă, cutii cu dulciuri industriale, au rafturi intregi de vin Cotnari şi Jidvei, de 2-3 euro. Măcelăriile vând sambăta tone de carne, costiţă, mici, cârnaţi. În biblioteci, teatre, cinematografe, nu sunt la fel de vizibili.
– Vă ocupaţi, între altele, de site-ul in limba română al Primăriei din Torino. Ce presupune asta?
– Aici atingeţi o coardă sensibilă. Proiectul acesta s-a nascut acum 9 ani, iar scânteia s-a produs în momentul în care l-am întâlnit pe Franco Carcillo, responsabil pe probleme de resurse web, directorul serviciilor informative din cadrul Primăriei din Torino. Carcillo era elevul meu la cursul de limba română pe care il ţineam la Universitatea Populară din Torino. În 2004, când aveam încă nevoie de permise de şedere şi situaţia noastră din punctul de vedere al documentelor era complicată, le vorbeam cursanţilor despre faptul ca mulţi români (şi mulţi din cei care frecventau cursul, o făceau pentru că aveau diferite interese legate de români) nu aveau informaţia necesară, nu ştiau unde să ceară lămuriri oficiale şi de aceea cădeau pe mâinile celor care le vindeau informaţii greşite. Lui Carcillo i s-au luminat ochii şi m-a întrebat dacă nu ar fi important să ne gândim la un proiect de portal în limba română care să dea informaţiile corecte. I-am raspuns: „Eu m-aş cam fi gândit deja”. Zis şi făcut, în 3 luni era pus pe picioare, cu ajutorul unor tineri colegi entuziaşti şi curioşi, care au început să citească şi să priceapă parţi din textele pe care le scriam. Era entuziasmant acum 9 ani, este entuziasmant acum, când natura informaţiilor s-a schimbat şi când bucuria de a propune imagini, video şi pagini din cultura românească este răsplătită de numarul mare de vizitatori. Avem prieteni în România, la Rădăuţi, care, dorind să păstreze legatura cu realităţile în care trăieşte propria familie, imi spune ori de cate ori vine la Torino: „Eu nu-mi încep ziua de lucru până nu văd cum e vremea la Torino şi ce activităţi se mai fac pe acolo”. Eu pe românii aceştia îi ador. Şi lor le-am dedicat motto-ul portalului: Dacă-i vorbeşti cuiva într-o limbă pe care o înţelege, ceea ce-i spui îi ajunge la creier. Dacă însă îi vorbeşti în limba sa maternă, ceea ce-i spui îi ajunge la suflet. (Nelson Mandela).
Autor: Stelian Turlea
sursa: Ziarul de duminică
