Dacă se termină laptele…
Ingrid Beatrice Coman
Venise primăvara și lumina curgea blândă pe prispă, încălzindu-i genunchii și îmbrăcând ghivecele de lut într-o spumă de viorele albastre.
Cătălin își scutură un fior rătăcit prin oase la amintirea iernii grele pe care o înfruntaseră și care pusese în genunchi satul întreg, doborând animalele și blocând oamenii prin case, de păreau cu toții sub asediu. Materia aceea albă, plămada bucuriilor lui, devenise dintr-odată ostilă și crescuse peste noapte, ca un aluat în care ai pus prea multă drojdie, acoperind străzi și ogrăzi, mușcând din garduri și strivind sub plapuma de plumb casele mai șubrede din vale.
Toata iarna stătuse cu nasul lipit de geamul din odaie, numărând cu îngrijorare fulgii de nea aducători de neliniște, atât de mult încât până și Negrul îi lătra, scuturându-și blana plină de țurțuri, presimțind și el, poate, că fulgii aceia pufoși și tăcuți nu mai veneau în pace și purtau în ei o amenințare sumbră. Se uita la zăpada care creștea văzând cu ochii, apoi scruta expresia de pe fața bunicului, care clătina din cap neputincios, mângâindu-l pe cap din când în când și având grijă să nu se stingă candela de sub icoană, strecurând pe furiș câte o rugăciune între un ciot și altul, în timp ce se chinuia să ațâțe focul.
Ce i-ar mai fi plăcut să fie și maică-sa lângă el acum, cu exuberanța ei caldă, cu basmele ei despre prinți și țări îndepărtate, pe care nu știa să le povestească și pe care le bolmojea de fiecare dată, încurcând numele personajelor și pierzând firul poveștii de nenumărate ori, până când Cătălin se hotăra să încropească el un final la întâmplare sau renunțau, izbucnind în râs amândoi și tăvălindu-se pe cerga caldă.
Nu știa să spună povești, mami Alina, dar avea o voce care îi trecea prin coșul pieptului și îl țintuia acolo unde se afla, ca pe un fluture într-un insectar, răvășindu-i gândurile ca un vânt blând de toamnă. Cântecele ei îmbrăcau casa într-un voal de lumină și aproape că-i țineau și de foame, atât de mult îi umpleau mintea și sufletul cu sunetele lor melodioase. Nu înțelegea prea multe din cuvinte pe atunci, dar știa din instinct că erau vorbe aducătoare de iubire, pe care ea le însoțea cu câte un gest delicat și moale, atingându-i obrazul cu degetele ei subțiri sau dându-i părul din ochi și lipindu-și ușor buzele de fruntea lui. Cătălin își pipăi din instinct părul: acum era scurt și țepos, că la școală nu le dădea voie cu plete, și bunicul spunea că băieții nu trebuie să aibă zulufi, ca fetele, și alte lucruri pe care nu le înțelesese prea bine. În ziua când frizerul îi băgase foarfecul în cârlionții aurii, parcă i se rupsese ceva din coșul pieptului. Pletele acelea aurii încă mai păstrau mângâierea mamei lui și sunetul foarfecului șuierând deasupra urechilor i se păruse de o violență nemaivăzută, de parcă frizerul ar fi fost o urâcioasă și neîndemânatică moașă care îi reteza fără mila un cordon ombilical doar de el știut, lăsându-l să sângereze o zi întreagă. Plânsese toată dimineața, ce știți voi, se gândea, cum o să-și mai bage mama degetele ei fine în claia asta țepoasă ca un arici, și unde se duc mângâierile ei din șuvițele aurii, și nimeni nu înțelesese de ce băiatul acela îndărătnic și tăcut urmărise cu ochi îngroziți dansul măturii pe pavimentul de ciment, care îi plimba zulufii căzuți fără glorie la pământ, însoțindu-i cu privirea pe drumul spre făraș și apoi la gunoi. Râseseră cu toții ca de o glumă bună, împungându-l cu fraze deocheate și fără noimă, și el o rupsese la fugă spre casă, ștergându-și lacrimile cu pumnul și ascunzându-și capul rușinat, de parcă dintr-odată s-ar fi trezit gol pușcă și tot satul îl privea batjocorindu-l.
Nu știa să spună povești mami Alina, dar era ea însăși o poveste, plină de șovăieli și fraze încurcate, dar atât de caldă și pătrunzătoare. Uneori, când lumina dimineții filtra printre mușcatele de la geam și se transforma într-o ploaie aurie, ea era atât de frumoasă încât Cătălin întindea îngrijorat mâna să o pipăie, de teamă că s-ar putea transforma dintr-odată într-o Fata Morgana pe care vântul să o ademenească departe.
Și chiar așa fusese. Un vânt puternic bătuse de departe și spulberase totul: diminețile de tandră boncăială în pat, până să-l convingă că era vremea să se trezească, și mâna lui în mâna ei pe drumul spre grădiniță, și fuga să-i sară în brațe la sfârșitul orelor, și mirosul ei de levănțică uscată, și obrazul pe umărul ei când era obosit și-l purta în brațe, și mâna ei pe fruntea lui când avea febră, și vorba ei lină și sunetele melodioase ale cântecelor de leagăn, și dojana ei blândă când făcea câte o boacană, și mâncarea pregătită cu drag în forme de flori și case și balauri și prinți, când nu-i era foame și voia să-l înduplece să mănânce, și cărțile ei împrăștiate pe podea seara la culcare, când, obosită, mai găsea răgazul pentru una din poveștile ei pentru oameni mari. Toate acestea dispăruseră dintr-odată, măturate precum zulufii lui pe podeaua frizeriei, fără să-i dea măcar timpul să vadă ce mătură le-a măturat și în care gunoi neștiut sfârșiseră, ca să poată măcar să treacă să le salute din când în când.
Într-o seară de noiembrie, când, strânși în cerga mițoasă din odaie, încercau să se încălzească, ascultând șuieratul vântului în horn, simțise dintr-odată îngrijorarea împrăștiindu-se în casă ca un parfum înecăcios și paralizându-le vorbele în gură. Era frig și masa fusese mai frugală ca niciodată, pâinea mai veche și parcă mai amară și maică-sa nici nu mâncase.
„Mănâncă, puiul mamii, că mama a mâncat deja”, îi șoptise, ceva îi spunea că nu-i adevărat, că era doar o alta dintre poveștile ei nereușite, dar foamea îl încolțise ca o fiară nevăzută și până la urmă își băgase dinții în felia de pâine tare pe care plutea un fir subțire de margarină, și îl mâncase până la ultima firimitură. La laptele cald cu care maică-sa îl ademenea la culcare de obicei, nici nu se mai gândise, pentru că simțea că în seara aceea nu va veni, poate se vărsase pe undeva înainte de a ajunge acasă la ei și în dulap nu mai erau decât sticle goale.
Laptele acela nebăut i-a rămas întipărit în minte multă vreme. Simțea că tot ce s-a întâmplat după – plecase de la cănița aceea de lapte cald pe care într-o seară de toamnă târzie maică-sa nu reușise să i-o pună în mâini. Există lucruri în viață care îți schimbă destinul prin simpla lor absență. Cătălin simțea că golul acela din dulap, fusese cel care înclinase acul balanței în seara aceea.
Cineva bătuse la ușă și ecoul bătăii aceleia se amestecase cu sunetul sticlelor goale din dulap. Un domn bine îmbrăcat intrase și se așezase, prudent, pe scaunul din hol, așteptând ca ea să-și ducă la culcare copilul ca să poată vorbi.
Golul acela din bucătărie și din casă întâmpinaseră prezența vizitatorului cu un ecou nou și neștiut, aducător de schimbare și hotărâri luate în pripă. Bărbatul bătuse la ușa maică-sii într-un moment de ruptură, parcă știuse sau poate doar simțise, cum simt câinii vagabonzi că ți-e frică de ei și te atacă. Golul din dulapul din bucătărie se mutase în sufletul maică-sii când trăsese păturile peste copilul ei pe jumătate flămând. Și omul acela a înțeles că venise într-un moment de răscruce, când toate certitudinile se destramă și vântul amestecă frica și iubirea și deznădejdea, transformându-le într-o pulbere fină care te orbește și te face să pierzi linia orizontului, și intrase în casă cu pas hotărât, fără măcar să-și scoată încălțările, sigur, cum era, că de data asta nu va pleca cu mâinile goale.
„Un an-doi, Alina, și te întorci acasă, nici nu vei ști când au trecut, și Cătălin va avea haine și mâncare și școli bune, și nu va mai trebui să te milogești la nimeni niciodată.”
Cătălin asculta de sub pături, i se ascuțise auzul, ceva în el se transformase într-o vietate amenințată care ciulea urechile adulmecând pericolul.
Apoi vorbiseră îndelung, de lipsuri și nevoi și țara asta fără viitor și singurătate și viața care trece și timpul care nu iartă, până când pierduse firul și adormise cu genunchii la gură, în timp ce un gând străin și alunecos îi intrase deja în minte și în suflet: laptele lui trebuia să fie de vină, cana goală care parcă striga la el ca o gură supărată, și foamea lui care o pusese pe gânduri pe mami Alina, dulcea lui tovarașă de povești aiurite din ochii căreia își lua forța și căldura în fiecare dimineață.
Când, într-un târziu, se trezise, maică-sa nu era lângă el și golul din dulapul de la bucătărie intrase și în patul lui. Îi era frig și teama începuse să muște deja câte o bucată din inima lui, flămândă și ea ca și el. Bezmetic, se dusese prin casă să o caute, lovind în scaune și pereți, și într-un târziu o găsise ghemuită pe scaunul de la bucătărie, cu ochii mari pierduți pe fereastră, cu fața răvășită de gânduri care nu promiteau nimic bun, și mâinile strânse pumn pe tâmple.
„Ce faci, mami?” o întrebase „nu vii să te culci?”
Ea se străduise să zâmbească fără să reușească, și în lumina palidă a lunii îi văzuse obrajii umezi și se gândise că domnul acela trebuie s-o fi supărat foarte tare, că nu o mai văzuse plângând până atunci.
„Vine mami, pisoiaș”… îngăimase ea, cu vocea frântă, apoi ochii îi căzuseră pe picioarele lui desculțe și asta parcă o scoase din amorțeală. „Hei, dar tu ești sloi, și cu picioarele goale pe piatra asta rece! Vino la mami să te încălzesc, hai sub pături că afară plouă și-i frig, și uite nu mai avem lemne să mai ațâțăm focul ăsta…” îi spuse și el se grăbi să alerge în brațele ei, flămând de căldura pe care o simțea deja amenințată de o forță misterioasă, „de ce plângi, mami?”, o întrebase în șoaptă, „nu plâng, dar nu puteam să dorm și m-au luat așa gândurile”. Gândurile ei erau umede și sărate, și el își îngropase fața în sarea aceea lichidă și caldă care se prelingea între pielea ei și pielea lui, confundându-le și amestecându-le.
Adormise din nou, dar cu un fior fără nume în corp, strâns ghem la pieptul maică-sii, cu mâinile strânse pe mâinile ei, de teama să nu se rupă de el prin somn și să îl lase din nou singur. Urmaseră câteva ore de somn agitat în care păreau amândoi prinși în același vis urât ca într-o menghină necruțătoare.
A doua zi făcuse febră și maică-sa trebăluise îngrijorată în jurul lui, mângâindu-i părul și alintându-l cu tot felul de nume mieroase, și Cătălin fusese recunoscător febrei aceleia neașteptate, care avea darul de a o ține pe maică-sa prin preajmă.
Dar timpul se strângea deja în jurul lor ca lanțul unui câine pe care l-ai legat prea strâns și care se tot învârte în jurul parului până la sugrumare.
Două zile mai târziu o mamă și o veche sacoșă de rafie alunecau pe ușa dinspre stradă, după o noapte de șoapte și promisiuni, se întoarce mama repede, dragule, trebuie să ai răbdare și să mă ajuți, că uite ne-au încolțit nevoile și nu mai avem încotro. O să-ți scriu, și ai să vezi că timpul zboară repede și până să-ți dai tu seama că am plecat, m-am și întors. Să nu plângi, băiatul mamii, că-mi frângi inima și n-o să mai pot pleca. Lasă, că rămâi cu bunicul, n-o să fie așa de rău și mama o să vă trimită bani de toate alea. Ultima îmbrățișare, înainte de a pleca, i-o dăduse pe furate, că bunicul era deja în casă și o tot certase, lasă băiatul că-i mare, nu-l mai dădăci atâta, că doar nu vrei să crească speriat și alintat ca o muierușcă, dar ea tot găsise un prilej și îl strânsese puternic la pieptul ei, ai grijă, Cătălin și ține minte: te iubește mama…
Atat îi mai rămăsese din dimineața aceea: zgomotul genții de rafie târâtă pe alee și mâna robustă a bunicului pe umărul său, de parcă ar fi vrut să se asigure că nu-i scapă și nu o ia la goană după maică-sa. Nu era prost bunicul, că asta și voia să facă, dar degetele lui puternice i se înfipseră ca un clește în oasele din umeri, și grija lui devenise aproape dureroasă.
După ce închisese ușa în urma maică-sii, se aplecase spre el și îl îmbrățișase, sigur că maică-sa nu putea, la rândul ei, să-l vadă.
„Nu-ți fie teamă băiete, ne descurcăm noi…” îi spusese, și dincolo de vocea lui tunătoare și autoritatea staturii lui, Cătălin simțise același tremurat surd pe care îl avea și maică-sa înainte de plecare.
Atunci se gândise pentru prima oară că și adulții sunt zguduiți de aceleași frici ca și copiii, dar au învățat să le stăpânească și să le ascundă mai bine, sub măștile lor fragile de oameni serioși.
Și uite așa se scurseseră pe neștiute patru primăveri, el mergea deja la școală de vreo doi ani și nu-i mai era frică de orice, ca înainte, dar continua să scruteze orizontul, neliniștit, să adulmece scrisorile poștașului de departe și să asculte zgomotul mașinilor care treceau ca niște săgeți pe limba de șosea, în speranța că mai devreme sau mai târziu una din ele va zumzăi din ce în ce mai tare, din ce în ce mai aproape, și tabla aceea colorată se va transforma într-o cutie magică care se va opri în fața casei lor și din care va coborî maică-sa.
Scrisese atât de multe scrisori că i se făcuse urât, și aproape se supărase pe hârtia care îi absorbise gândurile și le dusese departe, fără să dea ascultare dorințelor și speranțelor pe care i le încredințase. De câteva luni nici nu mai mâzgălise nimic, parcă îi secase cerneala în stilou și cuvintele pe degete, cine știe ce-o fi gândind maică-sa, văzând că nu mai primește răvașe de la el, dar nu-i mai ieșeau literele din peniță, se încăpățânaseră să-i răspundă doar cu câteva pete de cerneală și o muțenie îndărătnică.
Bunicul era mai gârbovit și mai îngândurat cu fiecare zi, și uneori îl surprindea scrutând orizontul cu aceiași ochi flămânzi și temători, știa că locuiesc în aceeași grijă așa cum locuiau în aceeași casă, dar nu-i spuneau pe nume de teamă să nu ațâțe piaza rea.
„Haide, băiete, în casă, las’ că vine ea, că doar nu ne-a uitat, om merge mâine la cursă să o așteptăm, poate cine știe…” și îl lua de umeri cu un gest protectiv și tremurat, semn că și oasele lui simțiseră trecerea timpului și se împuținaseră, precum cuvintele din penița lui Cătălin.
Poate c-ar trebui să-i scriu din nou, își spuse Cătălin, poate că încă nu i-am scris ce trebuie, sau ea n-a înțeles. În fond nu era prea strălucit la română și cine știe ce fraze încurcate i-au ieșit. Se uită deja după peniță și hârtie, gândindu-se cum să cuprindă în puține cuvinte tot ce avea în suflet, fără să o zăpăcească din nou cu multe vorbe inutile.
Rupse o foaie din caietul de dictando și începu să caligrafieze, cu litere de tipar, ușor tremurate dar drepte, singurele cuvinte care pentru el aveau sens și de care era convins că o vor aduce acasă:
„Acum avem lapte mamă, poți să te întorci…”
