Livio Zanolini – Fiul celor două Patrii “surori, dar atât de diverse…”
Corina ȚUCU
Era în toamna anului 1999, în octombrie. Bruma pătase pădurea cu rugină şi la apus, roua umezelii şi a ceţii se lăsa peste cîmpia joasă a Padului ca o manta grea şi rece. Pe vârful unui deal, lângă Padova, Liviu trăieşte ca un patriarh într-o vilă frumoasă cu o grădină mare în jur, unde cultivă poame, verdeţuri, iarbă, flori, amintiri, multă dragoste pentru România. Primăvara trecută l-am vizitat din nou. La plecare m-a condus până la poartă. Tandru, cu mîna după umăr, a depănat amintiri cu mama reîmpatriată la bătrâneţe care augura roade bogate după florile primăverii – “o să avem poame şi toamna asta”, zicea cu dor în suflet după România pierdută.
Casa lui e deschisă oricui dintotdeauna. Un caracter vulcanic, de doctor de ţară. Ce gândeşte spune. Liviu e unul care gustă viaţa ca un Dionis: vinul de soi – « puţin da bun », mâncarea sănătoasă cu verdeţuri din grădină şi ulei de măsline tămădiutor – dietata mediteraneeană – şi mai ales apreciază oamenii. S-a înconjurat ca un boier de bărbaţii culţi, de prietenii de-o viaţă pe care i-a adăpostit de iarna de afară sau de singurătatea din lume. A iubit femeile; pe mamă-sa pe care-a asociat-o cu patria pierdută şi la care se gândeşte oricând îşi aduce aminte de România ; pe cele trei neveste şi mai ales pe ultima – Rozi cea bună şi primitoare ce-i luminează prezentul permanent. Pe cele care nu le-a iubit le-a tolerat fără excepţie; pe italience din nord blonduţe şi drăguţe, pe româncuţele în bejenie cu unghii lungi sângerânde şi capul plin de vise de măritiş procopsitor. Este prezentul cel pe care cu înţelepciune Liviu îl trăieşte de la răsărit, când urlă ca un lup printre chiparoşi şi merii domneşti din jurul casei şi până la apusul soarelui din via roditore.
Era toamnă, eu aveam o bursă care nu-mi mai venea de la Bucureşti şi prezentasem o expoziţie a unor prieteni artişti plastici la Institutul Iorga de la Veneţia. Liviu, când auzea de artişti era promt la Institut ca să invite apoi lumea, care dorea, la el la ţară la un chef. Am fost la el şi i-am admirat colecţia de artă românească. Toţi pribegii în treacăt i-au lăsat ceva. Colecţia aia e viaţa lui, cu amintiri şi aventuri, cu prieteni aproape toţi trecuţi dincolo, mari nume ca Frunzetti, Chirnoagă, prietenii de-o viaţă ai lui Liviu. M-a întrebat unde stau. S-a oferit imediat să mă ajute, m-a invitat să stau la el un timp. Unul ca el, care recunştea românii care fugeau din ţară după bidoanele de benzină legate pe capota maşinilor amărâte cu care îşi luau lumea-n cap, a înţeles dintr-o privire în ce stare de nevoie mă aflam . Eu i-am mulţumit de omenie, dar aveam intenţia să rămân un timp mai lung, câţiva ani mă gândeam, lângă Veneţia care-mi fură sufletul într-un aprilie nebun. Eu care nu văzusem porturi m-am lăsat copleşită de mirosul sărat al Adriaticei, de dulceaţa fructelor de mare, de foşneala pânzelor cu vântul în pupă, de respirul adânc al Serenissimei, de roşul lui Tiţian şi lumina mistică, stinsă a lui Tiepollo, de femeile galeşe, blonde, cu perle-n urechi ale lui Veronese şi mătăsurile grele din oraşele Utopiei lui Carpaccio, de toate astea şi de un pic mai mult eu m-am lăsat sedusă. Nu puteam să trăiesc în refugiul lui Liviu. Aveam nevoie de oraş, de o muncă, de o nouă bătălie pierdută cu Lumea. Dintre cei care-au zis « da » la aceiaşi propunere omenoasă a lui Liviu, unul a fost pictorul Mavrodin, care povesteşte de el cu recunoştinţă, într-un interviu.
Eu îi mulţumesc lui Liviu pentru că l-am cunoscut. El e ultimul dintre mohicanii ai drumului meu prin lume. Mă simt aproape de el prin multe sentimente. El aparţine unui grup de prieteni de o altă rasă, uriaşi care s-au stins încet, încet. El era gazda lui Frunzetti când marele critic pregătea pavilionul de artă românească de la Bienală. Mai deunăzi era pavilionul gol la o ediţie. Scria că se expune “nimic”-ul, adică nu era nimic înăuntru. Mi-am amintit de alimentarele cu cîrlige pentru agăţat jamboane de pe vremea tristului deceniu care expuneau şi ele “nimic”. Ce găselniţă românească de doi bani, mi-am zis văzând “taraba” goală. Dacă trăia un Frunzetti, “nimicii” mai trăgeau o raită-n Cişmigiu, fără să mai bată drumul de pomană până la Veneţia.
Liviu e un italo-român. Unul dintre ultimii. O minoritate asimilată sau fugită asemeni saşilor sau şvabilor din Transilvania. Fiu de emigranţi italiani în România unde tată-su era antreprenor, Liviu a avut şi el la rândul său, ca şi strămoşii lui şi ca şi mine, soarta imigrantului “volens nolens”. Dar îl las pe el să vorbească:
“Sânt născut la Bucureşti pe 18 ianuarie 1925. Mama era româncă şi tata italian, născut şi el în România la Medgidia, al doilea fiu al lui Luigi Zanolini din Aviano (Friuli) căsătorit cu Eugenia Zentilini din Feltre. Tata era născut pe 25 nov. 1895. Umberto, fratele mai mare al tatei era născut la Cernavodă în 1893; a fost trimis la Viena şi s-a întors în Italia la începutul războiului, la Padova unde a studiat ingineria. După război s-a stabilit cu familia la Verona. A avut trei fii care sunt încă la Verona – Alvize inginer, Giacommo – avocat şi Teresa – licenţiată în litere, căsătorită Maffei.
Tatăl meu, reîmpatriat pentru ca să se prezinte voluntar în primul război din 1915, a trecut cu vaporul prin Bosfor – “sfidând sumergibili inamici” – cum zicea un document al Ministerului de Război. I s-a întâmplat şi un fapt ieşit din comun: tata studiase la Bucureşti la şcoala germană “Pitar Moş” şi de aceea a fost ţinut ca traducător de română şi germană la Comandamentul Militar de la Vila Giusti del Giardino la Padova, pentru prizonieri transilvăneni şi austrieci prinşi pe front. În 1918 se întoarse în România, la Medgidia şi apoi la Bucureşti, ca impresar edil. În 1924 sa căsătorit cu Maria Georgescu, şi m-au avut pe mine – Livio Zanolini în 1925.
Am studiat elementarele la “Monetărie”, la Bucureşti, lângă Muzeul Antipa, de ştiinţe naturale. Liceul l-am făcut la Sf. Sava şi viitorul rege Mihai – era înscris şi el la acel liceu. Am început medicina în 1943, după un concurs dur de admitere unde eram 3.000 de participanţi pe 300 de posturi. Am studiat până în 1948 şi am făcut practica în toate spitalele din Bucureşti – la “Floreasca” unde lucram cu profesorul Dinischio, docent la Berlin în timpul războilui. Aşa am studiat medicina cu marii profesori şi, mai ales, în contact cu pacienţii. Îmi amintesc un fapt particular despre statutul dezertorilor italieni din 1944, când generalul Antonescu s-a opust consenierii italienilor dezertori la Comandoul German. Am ajutat şi eu cu ceva bani, haine şi mâncare pe un conaţional dezertor – Francesco Marino, ospitat împreună cu alţi italieni la “Gioventù Universitaria di Litorio Fascistà”. Tata, în 1943, s-a dus să reînoiască paşaportul la Consulatul Italian din Bucureşti unde existau două birouri – unul al Republicii din Salò şi un altul al monarhiei italiene. Tata zise: “am luat visa monarhiei pentru că războiul va sfârşi cu victoria aliaţilor”. Am amintit aceste două episoade ca o mărturie a toleranţei românilor din timpul războiului faţă de italienii rezidenţi încă în România. După, lucrurile s-au schimbat. Am decis să reintrăm în Italia. Am cerut la începutul lui 48 viza de lăsare definitivă a României. După 6 luni am intrat în Italia la 23 august 1948 prin Veneţia. Am stat două luni la Roma în aşteptarea unei “recomandări” de la o rudă colaterală – Ştefan Voitec, secretar al Partidului Socialist Român, către omologul său – Pietro Neni, recomandare care n-a sosit niciodată. Umberto – unchiul meu din Verona, m-a ajutat să termin studiile de medicină la Padova, începute în România şi întrerupte în anul cinci. Mă căsătorisem deja cu o româncă – Rebeca Carol – mama fiului meu –Edmondo – şi de aceea viza de ieşire din România întârzia. Existau un soi de lagăre pentru reâmpatriaţi italiani din România. Unul era la Catania, unde tata alese să meargă în memoria debarcării sale din 1915. Găsi o sărăcie lucie şi după o lună veni la Padova la mine. Un alt lagăr era la Udine. Plecarea din România a fost foarte dureroasă; mai mult de 40 de persoane – amici, rude, colegi – aveam certitudinea că mă vedeau pentru ultima oară, au venit la gară. Convoiul italian, cu 5 vagoane pline de italo-români – cca. 300 de persoane – care se reâmpatriau, plecă din Bucureşti prin Budapesta – Viena – Veneţia. Primele dificultăţi le-am avut în Ungaria. Din România nu puteam lua nimic: nici bani, nici bunuri în aur. Ne dădeau voie să luăm 1.000 de ţigără ce ne-au servit ca varie bacşişuri pe drum. Eu am riscat şi am luat ceva monede maghiare pe care le-am ascuns în plafonul de la toaleta din tren ; şi cu lăzile am riscat şi am ascuns 15 monezi de aur într-un fund fals al uneia dintre lăzi expediată deja în Italia. Cu ei am plătit chiria pe şase luni la Padova. La Viena era sectorul rus unde ne-au pus viza pe paşaport direct în tren, fără să mai coborâm şi ne priveau cu ura celor care rămâneau dincolo de Cortina de Fier ce cădea grea în urma noastră peste Europa de Est. La Viena au sosit primii bani printr-un reprezentant de la Ambasada Italiană. Mulţi italieni au plecat în grabă cu aceste convoaie, ce plecau deja un an doi înainte de reîmpatrierea mea, cu o certă frecvenţă, de accea se presupune că reîmpatriaţii italieni din România erau de ordinul zecilor de mii. La Roma, abia sosiţi, am stat într-o chirie modestă la uno familie pizană de origine evreiască Ponte Corvo – din care provine cunoscutul regizor. Acolo locuiau şi ex-atachè culturali ai guvernului legionar al lui Horia Sima – 3-4 persoane care aşteptau să plece la amicii şi conoscuţii aromâni de la Madrid. De această cameră cu chirie mi-a zis o altă italo-româncă din convoiul nostru, care-a telefonat la proprietari abia ajunşi în gară la Roma. Termini Imerese (la 30 km de Palermo) era un lagăr de refugiaţi din reâmpatrierile din Libia, România, etc. La Roma erau şi alte lagăre, căutate pentru că erau aproape de centrale universitare, dar erau deja pline, pentru că acolo rămâneau cei mai recomandaţi. Iniţial credeam că să fii refugiat din România era un act “eroic”; am descoperit repede că era echivalentul sărăciei şi mizeriei. Venea septembrie şi înscrierile la universitate se terminau. Am telefonat disperat la unchiul Umberto de la Verona şi el m-a primit cu generozitate pentru o lună până am găit o chirie. Aveam probleme cu limba: eu vorbeam o italiană “macheronică” şi profesorul Beretta Anguisola de la Clinica medicală din Padova se amuza de greşelile mele; o dată am cerut să asist un bolnav la “capezzolo” (sfârc) în loc de “capezzale” (căpătâi). Tot la începuturi am fost ajutat, paradoxal, de doi români refugiaţi în Italia. Erano sosiţi oficial pentru a studia în Italia în timpul războiului, nepoţi de înalţi prelaţi grecocatolici din Ardeal. De fapt au fugit din România pentru ca să nu fie înrolaţi şi trimişi la moarte sigură. Apoi au rămas pentru ca să nu se întoarcă în interiorul cortinei de fier unde-i aştepta din nou închisoarea sau moartea. Iniţial erau în chirie la iezuiţi, în apartamentele luxoase de la „pianno nobile” (primul etaj). Cu cât înainta frontul şi ruşii ocupau România, cu atât banii din ţară erau din ce în ce mai puţini, prin urmare şi cei doi studenţi erau mutaţi treptat de la un etaj la altul, cât mai în sus, până când au ajuns în mansardă, de unde-au fugit pe acoperişurile Padovei într-o noapte nemaiavâd cu ce plăti chiria. Enea Moţiu (emigrat la Chicago) şi Sorin Safirescu (trăieşte încă la Vancouver) îmi vindeau la preţ modic pachetele lor cu ajutoare gratuite furnizate de americani pentru refugiaţii politici -UNRA (asociaţia americană pentru refugiaţi) care-i ajata în acest fel şi să emigreze mai apoi în America. Cu acele pachete ne-am potolit foamea la începuturi eu şi soţia mea. Prin prof. Beretta făcam injecţii intra-venose de unde mai luam ceva, cu cei doi români am făcut pentru 2-3 luni o măsurare a bătăilor de cronograf pentru o moară ce măsura viteza apei la Istitutul de Hidraulică condus de prof. Scimemi. Primăria Padova îmi acorda un minim de subsidiu social, care-l dădea lângă Cinema “Concordia” unde, în spate la Dom, la Caritas, maicile dădeau şi o pastă cu roşii, o bucăţică de brânză de Aziago, şi o feliuţă de pâine cu 40 lire de porţie. Dar la rând erau şi “clienţi” din salonul de la spital. Un goriţian refugiat din Iugoslavia mi-a zis odată: “O, anche lui dottore ze qua!” (O, şi dumneata doctore eşti aici!). Primele câştiguri din profesie au fost după doi ani de când eram în Italia, ca doctor substitutiv la Candiana (provincia din Padova). Apoi am fost medic de familie la Pontelongo pentru 28 anni, unde în 1999 m-au făcut cetăţean de onoare. Nu am întrerupt însă legătura cu românii. În 1966 am ospitat pentru doi ani pe sculptorul Ciuca, care a plecat de la mine în America. În anul morţii mamei, în numele nostalgiei ei pentru România, m-am întors prima oară în ţară. La Orăştie m-am oprit cu soţia să mâncăm la un restaurant pe marginea şoselei. Aveam un Alfa-Romeo. Se opri şi un autobus plin de bărbaţi, care ziceau din când în când:”acum s-a terminat, nu mai are importanţă”; unul zicea: “da, dar eu nu voi uita nciodată”. Dintr-o dată se ridicară cu toţii numai unul rămase zicând: “pe mine nu mă mai comandă nimeni, eu rămân aici”. M-am oferit să-l i-au cu maşina până acasă. Spre norocul meu, ma refuzat. Erau puşcăriaşii politici care ieşeau din închisorile comuniste. Aveam probleme mari dacă-l luam cu maşina. Tatălui meu îi plăcea muzica şi cheful “românesc”. Când termina un şantier, cum a fost realizarea şoselei Bucureşti – Buzău, erau cu toţii invitaţi cu soţiile la casa de la ţară unde cântau lăutari ţigani încuitaţi în casă cu zilele numai cu hrană şi apă, ca să cânte şi să nu fuge de la petrecere. În amintirea tatii am avut întotdeauna o slăbiciune pentru ţigani. Ca medic îi consultam gratuit şi cei nomazi aveau însemnat pe hărţile lor cu o cruce localitatea Pontelongo unde eu eram medic. Într-o zi găsii o orchestră românească în trecere prin Italia – “Ciocârlia”, cu ţigani cu acordeoane, viori, ţambale. Erau 22 de persoane. I-am dus acasă, unde am dat un chef şi tata fu fericit la culme. Era în anii 70. Casa mea a rămas un punct de referinţă pentru toţi artiştii români, pictori, sculptori, etc. care treceau prin Veneto. Profesorul Frunzetti, comisarul român de la Bienala din Venezia era amicul meu şi î-mi facilita aceste întâlniri cu persoane pe care el le credea importante ca artişti. El risca enorm, după părerea mea; când ştia că, de exemplu, – Mavrodin, Iosif Teodorescu, Valentin Ionescu, etc., voiau să rămână în Occident, mă ruga să-i ajut. Eugen Drăguţescu era deja aici. L-am cunoscut la Padova, unde avea o expoziţie şi eu m-am dus s-o văd cu aceiaşi afecţiune pe care o am pentru români. Al doilea element catalizator cu românii a fost Marcel Chirnoagă, cu toate expoziţiile lui în Italia. Ion Frunzzeti era oaspetele meu iubit pentru zeci de ani. Am fost fericit să fac pe doctorul de stat. Mă elibera de inconvenienţa de a cere bani. Pentru asta ţiganii mă însemnaseră pe harta nomadismului lor, pentru că ştiau că la mine nu plăteau. Un alt medic ca şi mine era prietenul meu Ramiro Tomescu, italo-român şi el. Mamă-sa făcea ciorbă de fasole ca-n toscana şi eu mă duceam să-l vizitez când eram la Bucureşti. O dată întrebai pe o doamnă unde locuieşte doctorul Tomescu. Doamna mă corectă: “Savantul Tomescu”. Ma făcut invidios. El a rămas în România ca ortoped la Târgovişte. În anii 70 când mergeam în România am trecut o dată să-l vizitez. Avea frică să mă primească. Am înţeles şi nu l-am mai căutat. Acum ne reuzim des la telefon. În general trebuie să spun că atunci când m-am reâmpatriat am găsit Italia la pământ după bombardamentele celui de-al doilea război mondial. La Padova nu mai era gara. Biletele le dădeau la o gheretă lângă calea ferată. La Verona am trecut Padul cu barca. Podul fusese aruncat în aer. România era într-o situaţie incomparabil mai bună în ceea ce priveşte pierderile cauzate de război. De aceea nu m-am aşteptat de la început de un mare ajutor din partea autorităţilor italiene. Dar ajutoarele, chiar şi în acea situaţie, au fost. În Italia, mai ales, am găsit o muncă şi o situaţie materială convenabilă pentru mine şi familia mea, ceea ce mi-a permis să duc o viaţă decentă. Însă tinereţea mea românească, originale mamei mele, prietenii români, nu au încetat să mă răsplătească în sentimente şi au rămas în inima mea. Şi până astăzi eu mă simt mai mult român decât italian, după tot acest amar de vreme petrecut în vecinătatea Padovei. Mă simt norocos să am două patrii. Şi cred că e o lecţie de viaţă să te simţi o parte componentă a două culturi surori, dar aşa de diverse totodată.”
Astăzi nimeni nu vorbeşte de italo-români. România de ieri fu costruită de ei: vile, sanatorii, ministerele de la Bucureşti, pietrele caldarâmului acestui oraş, milione de cubuleţe de bazalt le ciopliră friulanii din minele din Măcin sau Haţeg. Din România, cei care-au plecat după trei generaţii, nu li s-a dat voie să plece cu nimic. Toată agoniseala din bunici în nepoţi a rămas şi a fost pierdută. Şi erau oameni harnici…Azi pasul românului merge grăbit, pe străzile pe care alţi imigranţi şi-au lăsat sudorea fruţii şi vlaga tinereţii. Tot acum, alţi români şi moldoveni au luat calea Italiei, Spaniei şi a altor străinătăţi. Imigraţia epocii globale e un uragan fără nume. Despre oamenii aceia care-au dat o notă de eleganţă, frumuseţe şi omenie îşi aduce aminte numai Liviu Zanolini – italian după nume şi român de suflet – el, ultimul mohican, ultimul dintre italienii reîmpatriaţi după război. Stă pe un vârf de deal, lângă Padova şi pe la el am trecut cu toţii.
