Naşterea unei naţiuni
Într-o dimineaţă însorită de toamnă, prefectul de Napoca, Tiberius Agillus, se trezi bine dispus şi plin de energie. Mulţumi zeilor că l-au trimis pe pămîntul Daciei, mănos şi primitor. Cu moravurile lui, ar fi putut nimeri în Asia Minor sau chiar în Finis Africae. Împăratul tolera sodomiţii doar în armată, cu cei din administraţie era necruţător.
Exilul lui Agillus era luminos şi fericit. Dacii îl respectau şi, cît le permitea firea lor aspră, erau drăguţi cu el. Nu se putea certa cu ei, căci nu reuşise să înveţe limba locului. O punea pe seama lipsi sale de talent şi a faptului că, neexistînd o scriere, ca să-şi noteze vocabularul, uita pînă seara tot ce învăţa peste zi.
Pe dacii care-l ajutau în lucrări îi botezase latinizînd numele lor mai mult presupuse. Aşa, de pildă, pe omul său de alergătură, locţiitor şi translator, devotat dar cam slugarnic, îl striga Hunarus dar numai zeii pot şti cum îl va fi chemat în realitate. Pe ceilalţi daci din serviciu, paharnici, băieşi, maseuri, îi chema aleator cînd Decebal, cînd Scorillo, nume cert dacice, la care băieţii se deprinseseră să răspundă.
În ziua aceea, fiind radios, făcu gluma obişnuită, punîndu-l pe Hunarus, care-i lega sandalele, să-i spună numele zilei în care se găseau după calendarul dac. Ca de fiecare dată, se strică de rîs auzind bolboroseala ininteligibilă lui. Politicos, omul de credinţă, care vorbea latina curgător dar cam vulgar, hohoti şi el împreună cu ocupantul. Agillus îl mîngîie pe creştet numindu-l cu tandreţe “viezure”. Cuvîntul ăsta i se întipărise în minte, nu se ştie de ce, şi-l folosea totdeauna ca să-şi alinte favoriţii.
Apoi se îndreptară împreună spre un fost sanctuar dacic, acum abandonat. Hunarus reuşise să-i explice lui Tiberius Agillus că locul fusese părăsit pentru că, fiind conceput după calcule astrale, se constatase că muncitorii, beţi, plasaseră megaliţii geşit. Solstiţiile şi eclipsele nu mai cădeau în zilele prevăzute.
Regele timpului se mîniase îngrozitor, îi trimisese imediat pe meşteri la Zamolxe şi interzisese, într-un moment de rătăcire, cultura viţei de vie. Relaţiile cu vecinii, care importau masiv din vinul dacic, se răciseră pînă la incidente de graniţă.
Prefectul roman îşi instalase acolo un fel de palat de justiţie în aer liber şi judeca pricinile de patru ori pe lună. Nu avea multe de judecat, de regulă băştinaşii nu recurgeau la arbitrajul lui pentru că era străin. Dreptul dacic nu avea nici o legătură cu dreptul roman şi nici cu noţiunea de dreptate aşa cum a fost înţeleasă mai tîrziu, poate în mod greşit. Bunăoară, pentru vina de a fi chemat ploaia, vrăjitorii erau pedepsiţi cu moartea, iar pentru a fi provocat seceta, cu o amendă neînsemnată. Asta pentru că, ziceau legiuitorii, seceta usucă doar plantele, în timp ce ploaia prea multă împiedică oamenii să se mişte liber pe sub cer.
Ceea ce îl şoca pe Agillus era că, în lipsa scrisului, nu exista noţiunea juridică de “precedent”. Pentru o faptă pentru care unul era iertat, altul putea fi aruncat în suliţe. Prefectul considera asta o barbarie dar, leneş fiind, nu voia să se amestece.
În acea zi, spre alungarea plictiselii lui, se părea că va avea un proces important. Luă loc cu măreţia necesară în jilţul de onoare, iar Hunarus, ca translator şi asesor, se aşeză alături. Soldaţii romani din gardă, cu care, de altfel, Agillus nu se înţelegea pentru că proveneau din toate provinciile depărtate, stăpîneau cu greu situaţia. O femeie tînără, înconjurată de rudele ei, numeroase şi revoltate, împingea fără gingăşie un bărbat cam smolit la chip şi chel înaintea judecăţii. Era, după cum îşi dădu seama judecătorul, soţul reclamantei.
Vacarmul vocilor acuzatoare era asurzitor şi cuvintele, pline de litera “z” ca un zumzăit de albine, treceau neînţelese pe lîngă urechile lui Tiberius enervîndu-l.
– Zer! Dîrz! Mînz! strigă la nimereală romanul, epuizîndu-şi astfel vocabularul dacic.
Părţile în litigiu se mai potoliră. Doar un bătrîn continua să mormăie un cuvînt care conţinea alăturarea de sunete, absurdă pentru Agillus, “z-d-ă“.
– Varză! spuse aspru cuceritorul, amintindu-şi încă un substantiv.
Ceilalţi tăcură şi femeia începu plîngerea. În chip ciudat, Hunarus era cam stingherit şi Agillus îl bănui că nu traduce cu acurateţe. Foarte autoritar, îl invită să tălmăcească întocmai, că altfel va fi rău de el.
Povestea era simplă. Acuzatul îşi neglija nevasta ţinîndu-se cu bărbaţi. Interesat, preşedintele de complet ceru amănunte, gîndindu-se să-l achite şi-apoi să-i ceară recunoştinţă. Dar nu aceasta era vina principală. Nenorocitul băgase toate economiile familiei, schimbate în sesterţi, într-un fel de joc în care oricine punea o sumă, o lua înzecit peste o lună. La aceast punct, Hunarus argumentă repezit în favoarea corectitudinii acelui joc.
Tiberius Agillus se scîrbi de atîta înapoiere. Era vădit că, dacă dacă dai un sestert, nu poţi lua zece în afară de cazul că restul de nouă ar fi fost furaţi de la alţii. Ceru să i se explice în detaliu mecanismul şi hotărî, în regim de urgenţă, interzicerea acestei escrocherii incompatibile cu demnitatea de provincie romană.
Supărat peste măsură de lucrurile grave auzite, latinul renunţă la ideea de a-l ierta pe făptaş. Mai ales că arăta ca un african zbîrcit. Decise despărţirea lui de femeia care era atît de frumoasă, că-i plăcu şi lui Agillus. De asemeni hotărî amendarea individului şi rămînerea la soţie a tot ce se mai păstrase din avutul comun.
Iar dacă avea să mai persevereze în nelegiuiri, ameninţă Tiberius, avea să fie legat de o lance (curia) şi ţinut astfel pînă se va tămădui (cura) de nărav.
Hunarus, cam iritat, traduse dacilor sentinţa şi condamnatul fugi, huiduit de toţi. Iar tînăra daciţă se apropie de cel ce-i făcuse dreptate şi-i sărută genunchii. Prefectul, surprins de gest, simţi deodată un lucru foarte curios pe care nu putea să şi-l explice. Femeia nu mai isprăvea cu mulţumirile şi Tiberius n-o oprea defel. Favoritul îl privea cu ochii holbaţi, nevenindu-i să creadă. Romanul îşi puse mîna dreaptă în părul bogat al femeii, îl mîngîie, şi-o chemă cu singurul cuvînt tandru pe care-l ştia:
– Viezure, viezure…
După ridicarea şedinţei de judecată, prefectul se învîrti toată ziua, distrat, neterminînd nici o treabă. Seara se duse la reşedinţa sa şi nu izbuti să adoarmă imediat. La miezul nopţii, la uşa lui izbucni un scandal neînţeles în care cuvîntul auzit de dimineaţă în sanctuar revenea foarte des. Ieşi cu pumnalul în mînă. Hunarus, care se culcase, ca totdeauna, pe prag, încerca să oprească împricinata de dimineaţă să pătrundă la stăpînul său.
Cu un şut de care urmaşii săi de la A.S.Roma ar fi fost mîndri, voinicul prefect îl azvîrli mai încolo pe şeful de cabinet, lăsînd-o pe tînără înăuntru.
Pentru că rămăsese fără agoniseala băgată de fostul ei soţ în jocul blestemat, Tiberius Agillus o găzdui la curtea lui pe harnica femeie care se făcea mereu mai utilă şi despre care aflase că purta numele imposibil de Dochia. Neputînd pronunţa asemenea sunete, prefectul o striga Iulia şi ea se obişnuise.
Invăţase şi ceva latină, iar Agillus era mulţumit. De aceea fu surprins, într-o zi, s-o vadă foarte îngrijorată şi s-o audă adresîndu-i-se în limba ei. Nu pricepea nimic. Dar Dochia-Iulia continua, aproape plîngînd, să-şi arate trupul şi să strige spre roman un cuvînt dacic:
– Barza! Barza!
Horia Gârbea
