La Milano poetul Adrian Munteanu “nu a fost singur”

Nov 9, 2012

O iubitoare de poezie, doamna Florentina Niță a trimis redacției noastre un emoționant “jurnal de o zi” când la Milano, poetului și scriitorului Adrian Munteanu, i s-a decernat un premiu Internațional de Poezie. Un scurt jurnal menit să transmită un mesaj al solidarității atunci când pare că aceasta nu există, un mesaj al încrederii și bucuriei pe care doar poezia îl poate da. Cu câtva timp înainte de decernarea premiului, dezamagit de reacția sau mai degrabă de lipsa de reacție a unor instituții culturale, poetul Adrian Munteanu a trimis o scrisoare opiniei publice intitulată La Milano voi fi singur.

Vreau să cred, cel puţin, că la Milano poetul și scriitorul Adrian Munteanu nu s-a simţit singur. Şi asta nu doar datorită prezenţei celor câţiva români, mai mult sau mai putin cunoscuţi, care au ţinut să-i fie alături la decernarea Premiului International de Poezie NUX, ci mai ales pentru atmosfera caldă cu care a fost înconjurat.
De dimineaţă, devreme, pe când fragmente de sonete, citite şi memorate, dintre care unele traduse în italiană, îmi reveneau stăruitor în minte precum unui elev în drum spre şcoală în ziua când se aşteaptă să fie ascultat, am reuşit să recunosc în silueta care se strecura grăbită spre intrarea principală a expoziţiei pe însuşi poetul Adrian Munteanu. O întâmplare fericită sau o coincidenţă din acelea de care ai parte când nici nu te aştepţi şi aproape nu ştii cum să reacţionezi a făcut posibil să ne întâlnim şi să ne bucurăm împreună mai bine de o oră de viaţă: el pentru că uitase să dea acele ceasornicului înapoi în acea noapte iar noi pentru că am avut prilejul să-l însoţim ca pe un campion în drum spre podium.
Pregătisem şi o listă de întrebări cu care vroiam să-l surprind în conferinţa de presă. Dar surprisele aveau să fie de altă natură. Mai întâi pentru că n-a fost organizată nici o conferinţă de presă. Nici un speech din partea organizatorilor, juriului ori reprezentanţilor diplomatici. Aceasta nu ne-a impiedicat să-l abordăm într-o discuţie ca de la om la om, pentru care a demonstrat o extraordinară disponibilitate, eleganţă şi modestie.
Adevaratul spectacol s-a declanşat când i s-a cerut să se prezinte şi să-şi prezinte creaţiile, pentru că în concepţia lui Adrian Munteanu când poezia este adusă pe scenă trebuie să fie transformată într-un spectacol regizat şi interpretat:
“În primul rând voi începe ridicându-mă în picioare pentru că atunci când vorbesc despre poezie nu pot decât să o respect pe ea, ca şi pe spectatorii prezenţi. In cadrul acestei primei ediţii a târgului de carte la Milano noi putem celebra un record mondial pentru că din cunoştinţele mele este prima oară în România şi în lume că un autor reuşeşte să scoată 7 volume de sonete. Ceea ce este cu atât mai frumos şi pasionant e ca să se întâmple chiar în patria lui Petrarca. Ceea ce ne particularizează şi ne aseamănă deopotrivă pe români şi italieni sunt muzicalitatea limbii şi însumarea emoţiei interioare la cel mai înalt grad. Acest lucru o să-l şi demonstrăm astăzi.”
Cu abilitate, Regizorul a organizat un Cor ad-hoc format din Publicul prezent, pentru a asigura acompaniamentul muzical, cu Poetul ca Dirijor, pentru Actorul ce a început să interpreteze. Mai întâi pe înţelesul gazdelor, în limba italiană, a facut să răsune sonetul “Parole sussurate dall’istante”. Mai apoi, în onoarea românilor prezenţi în sală şi ca să facă să se simtă muzicalitatea cuvintelor unui sonet în limba maternă, de la o înălţime care să-i permită să scruteze sala, chiar dacă nu şi să-şi ia zborul, a recitat “Rămân cocoşul pus pe-acoperişuri”, sonet considerat o autodefiniţie lirică.
Nu se poate exprima în câteva randuri bogăţia de idei, informaţii şi sentimente pe care am împărtăşit-o în cele câteva ore petrecute în preajma acestui rafinat om de cultură. Îmi propun să reiau câteva subiecte cu altă ocazie. A fost oricum o sărbătoare a poeziei ceea ce am trăit astăzi cu toţii la Milano.
Poate că n-am primit răspunsuri la toate întrebările cu care am plecat de acasă, la unele dintre ele se pot intui ori subîntelege, dar am înţeles multe alte lucruri la care nu m-am gândit, am cunoscut şi am schimbat opinii cu persoane despre care pâna azi nu auzisem. La cele peste 900 sonete scrise până acum sciitorul Adrian Munteanu are încă multe proiecte de viitor şi găsesc că spiritul creator şi energia necesară pentru a le duce la bun sfârşit nu-i lipsesc, ceea ce e lucrul cel mai important. Acest premiu poate fi nu doar o recunoastere a valorii, după care tânjeşte orice scriitor, dar mai ales un imbold pentru a merge mai departe.
M-am întrebat şi am întrebat pe cel ce, iată, a reuşit să obţină o recunoaştere internaţională, ce obstacole trebuie să depăşească şi ce sprijin i-ar trebui unui scriitor pentru a putea să-şi facă cunoscută opera în ţară şi în lume? Nu mă convinge şi puţin contează acum justificările precum că aceasta fiind o manifestare cu caracter mai mult comercial, autorităţile nu au fost implicate. Mai sugestivă mi se pare in schimb să redau motivaţia spontană a directoarei salonului, d.na Jacqueline Miu (de origini române) când a fost întrebată ce criterii au stat la baza selecţionării lui Adrian Munteanu ca premiant al acestei prime ediţii a salonului: „Pentru că este ultimul sonetist care trăieşte pe pămant.”
Dacă valoarea va continua să fie premiată şi nu alianţa, înregimentarea, ori compromisul, atunci se mai poate spera în menţinerea unui nivel ridicat de interes. Căci de echilibru de forţe nici nu poate fi vorba câtă vreme un spectacol la iarbă verde, cu mici, bere şi un taraf de lăutari adună un număr net superior de participanţi din comunităţile româneşti din diasporă decât afluenţa de vizitatori la un târg de carte.
Pe lista mea de întrebări pregătite din timp ultima ar fi fost: “Cu ce gânduri vă întoarceţi acum acasa?”. N-am mai reuşit să i-o adresez, dar de fapt îmi răspunsese deja în discursul la decernarea premiului: “Este un moment pe care îl aştept de câteva luni bune. Un moment care pe orice autor îl surprinde şi-l emoţionează. Pentru că este un moment de încununare a unei cariere. Multumesc în mod special organizatorilor pentru faptul că s-au gandit la un poet român. Un poet care iubeşte frumosul. Cu sigurantă vom mai avea ocazia să ne mai vedem. Duc cu mine bucuria acestei întâlniri speciale.”


Florentina Niţă – Milano, 28 octombrie 2012