O iubitoare de poezie, doamna Florentina Niță a trimis redacției noastre un emoționant „jurnal de o zi”, din ziua în care, la Milano, poetului și scriitorului Adrian Munteanu i s-a decernat un premiu internațional de poezie. Un scurt jurnal menit să transmită un mesaj al solidarității atunci când pare că aceasta nu există, un mesaj al încrederii și bucuriei pe care doar poezia îl poate da. Cu câtva timp înainte de decernarea premiului, dezamăgit de reacția sau mai degrabă de lipsa de reacție a unor instituții culturale, poetul Adrian Munteanu a trimis o scrisoare opiniei publice intitulată La Milano voi fi singur.
Vreau să cred, cel puțin, că la Milano poetul și scriitorul Adrian Munteanu nu s-a simțit singur. Și asta nu doar datorită prezenței celor câțiva români, mai mult sau mai putin cunoscuți, care au ținut să-i fie alături la decernarea Premiului International de Poezie NUX, ci mai ales pentru atmosfera caldă cu care a fost înconjurat.
De dimineață, devreme, pe când fragmente de sonete, citite și memorate, dintre care unele traduse în italiană, îmi reveneau stăruitor în minte precum unui elev în drum spre școală în ziua când se așteaptă să fie ascultat, am reușit să recunosc în silueta care se strecura grăbită spre intrarea principală a expoziției pe însuși poetul Adrian Munteanu. O întâmplare fericită sau o coincidență din acelea de care ai parte când nici nu te aștepți și aproape nu știi cum să reacționezi a făcut posibil să ne întâlnim și să ne bucurăm împreună mai bine de o oră de viață: el pentru că uitase să dea acele ceasornicului înapoi în acea noapte iar noi pentru că am avut prilejul să-l însoțim ca pe un campion în drum spre podium.
Pregătisem și o listă de întrebări cu care vroiam să-l surprind în conferința de presă. Dar surprisele aveau să fie de altă natură. Mai întâi pentru că n-a fost organizată nici o conferință de presă. Nici un speech din partea organizatorilor, juriului ori reprezentanților diplomatici. Aceasta nu ne-a impiedicat să-l abordăm într-o discuție ca de la om la om, pentru care a demonstrat o extraordinară disponibilitate, eleganță și modestie.
Adevaratul spectacol s-a declanșat când i s-a cerut să se prezinte și să-și prezinte creațiile, pentru că în concepția lui Adrian Munteanu când poezia este adusă pe scenă trebuie să fie transformată într-un spectacol regizat și interpretat:
“În primul rând voi începe ridicându-mă în picioare pentru că atunci când vorbesc despre poezie nu pot decât să o respect pe ea, ca și pe spectatorii prezenți. In cadrul acestei primei ediții a târgului de carte la Milano noi putem celebra un record mondial pentru că din cunoștințele mele este prima oară în România și în lume că un autor reușește să scoată 7 volume de sonete. Ceea ce este cu atât mai frumos și pasionant e ca să se întâmple chiar în patria lui Petrarca. Ceea ce ne particularizează și ne aseamănă deopotrivă pe români și italieni sunt muzicalitatea limbii și însumarea emoției interioare la cel mai înalt grad. Acest lucru o să-l și demonstrăm astăzi.”
Cu abilitate, Regizorul a organizat un Cor ad-hoc format din Publicul prezent, pentru a asigura acompaniamentul muzical, cu Poetul ca Dirijor, pentru Actorul ce a început să interpreteze. Mai întâi pe înțelesul gazdelor, în limba italiană, a facut să răsune sonetul “Parole sussurate dall’istante”. Mai apoi, în onoarea românilor prezenți în sală și ca să facă să se simtă muzicalitatea cuvintelor unui sonet în limba maternă, de la o înălțime care să-i permită să scruteze sala, chiar dacă nu și să-și ia zborul, a recitat “Rămân cocoșul pus pe-acoperișuri”, sonet considerat o autodefiniție lirică.
Nu se poate exprima în câteva randuri bogăția de idei, informații și sentimente pe care am împărtășit-o în cele câteva ore petrecute în preajma acestui rafinat om de cultură. Îmi propun să reiau câteva subiecte cu altă ocazie. A fost oricum o sărbătoare a poeziei ceea ce am trăit astăzi cu toții la Milano.
Poate că n-am primit răspunsuri la toate întrebările cu care am plecat de acasă, la unele dintre ele se pot intui ori subîntelege, dar am înțeles multe alte lucruri la care nu m-am gândit, am cunoscut și am schimbat opinii cu persoane despre care pâna azi nu auzisem. La cele peste 900 sonete scrise până acum sciitorul Adrian Munteanu are încă multe proiecte de viitor și găsesc că spiritul creator și energia necesară pentru a le duce la bun sfârșit nu-i lipsesc, ceea ce e lucrul cel mai important. Acest premiu poate fi nu doar o recunoastere a valorii, după care tânjește orice scriitor, dar mai ales un imbold pentru a merge mai departe.
M-am întrebat și am întrebat pe cel ce, iată, a reușit să obțină o recunoaștere internațională, ce obstacole trebuie să depășească și ce sprijin i-ar trebui unui scriitor pentru a putea să-și facă cunoscută opera în țară și în lume? Nu mă convinge și puțin contează acum justificările precum că aceasta fiind o manifestare cu caracter mai mult comercial, autoritățile nu au fost implicate. Mai sugestivă mi se pare in schimb să redau motivația spontană a directoarei salonului, d.na Jacqueline Miu (de origini române) când a fost întrebată ce criterii au stat la baza selecționării lui Adrian Munteanu ca premiant al acestei prime ediții a salonului: „Pentru că este ultimul sonetist care trăiește pe pămant.”
Dacă valoarea va continua să fie premiată și nu alianța, înregimentarea, ori compromisul, atunci se mai poate spera în menținerea unui nivel ridicat de interes. Căci de echilibru de forțe nici nu poate fi vorba câtă vreme un spectacol la iarbă verde, cu mici, bere și un taraf de lăutari adună un număr net superior de participanți din comunitățile românești din diasporă decât afluența de vizitatori la un târg de carte.
Pe lista mea de întrebări pregătite din timp ultima ar fi fost: “Cu ce gânduri vă întoarceți acum acasa?”. N-am mai reușit să i-o adresez, dar de fapt îmi răspunsese deja în discursul la decernarea premiului: “Este un moment pe care îl aștept de câteva luni bune. Un moment care pe orice autor îl surprinde și-l emoționează. Pentru că este un moment de încununare a unei cariere. Multumesc în mod special organizatorilor pentru faptul că s-au gandit la un poet român. Un poet care iubește frumosul. Cu sigurantă vom mai avea ocazia să ne mai vedem. Duc cu mine bucuria acestei întâlniri speciale.”
Florentina Niță – Milano, 28 octombrie 2012
![]()
