Italienii din Craiova

Italienii din Craiova

În 2009 am susţinut un doctorat cu titlul:”Genealogie şi demografie istorică în comunităţile catolice din sud-vestul României”. Cu ocazia documentării în arhive, am găsit materiale ce dovedesc imigraţia italienilor la muncă în România sfârşitului de secol XIX şi ulterior. În Craiova şi în împrejurimi există o comunitate italiană formată din urmaşii acestor imigranţi, aşa că a fost posibilă întocmirea unor arbori genealogici pe trei-patru generaţii.

doctor Rodica Mixich

Pentru emigraţia italiană, România sfârşitului de secol XIX şi începutul de secol XX a constituit o destinaţie relativ secundară, dar foarte interesantă din punct de vedere al conotaţiilor istorice, precum şi al dezvoltării sociale şi politice. Afinitatea de limbă, moravuri şi climă a făcut mai uşoară intrarea emigranţilor în mediul românesc. Istoria italienilor emigraţi în România este puţin cunoscută; majoritatea proveneau din teritoriile italiene ale Imperiului Habsburgic sau din regiunile adriatice şi au venit în ţară pentru a acoperi nevoia de forţă de muncă specializată în sectoare în care noi nu aveam formaţi muncitori specializaţi. Fondul forestier al ţării era în plină exploatare, iar muncitorii italieni erau experţi în tăierea şi fasonarea lemnului, în tăierea pietrei, în marmură şi sculptură, în minerit.

Marea criză agrară care, în urma invaziei de grâu american, lovise deja alte ţări europene, a atins şi Italia, fiind cu atât mai gravă cu cât erau mai slabe şi mai nepregătite structurile unei agriculturi sărace în capitaluri, cum era cea italiană. Importurile masive de grâu american sau rusesc au provocat o scădere catastrofală a preţului grâului, aproape cu 30%, făcând astfel nerentabilă cultura lui pe terenurile mai sărace şi determinând o coborâre netă a producţiei naţionale. Cultura grâului, dominantă în cultura agricolă italiană, n-a fost singura lovită de criza agrară; şi cultura măslinului, a legumelor, creşterea animalelor au fost serios afectate. Importurile de grâu în Italia ajunseseră de la 1 milion de chintale în 1880, la 10 milioane de chintale în 18871. Şi între 1815 şi 1860 Italia a fost într-o gravă criză economică datorată războaielor revoluţionare, care au făcut ca comerţul italian, precum şi economia porturilor importante, mai ales Veneţia, să fie grav afectate. Multe zone ale Italiei au fost bântuite de o foamete cumplită. Guvernările italiene, până şi după unificarea Italiei, au fost urmărite de un sentiment al declinului economic şi de o creştere a slăbiciunii economice faţă de competitorii lor nord-europeni2. Cei care au plătit preţul acestei situaţii au fost păturile mai sărace. În 1877 este declanşată o anchetă parlamentară în urma căreia Italia oficială află despre subnutriţia de pe uriaşe suprafeţe de la ţară, despre malaria ce bântuia în satele din sud, că pelagra, o boală generată de alimentaţia bazată pe porumb, bântuia în regiunile din nord şi că victimele acestor boli sunt cu miile; s-a aflat despre bordeie, analfabetism şi degradare. Victimele nu au aşteptat rezolvarea crizei, fiind probabil la capătul puterilor, au simţit nevoia să facă ceva, să acţioneze pentru a ieşi din cercul mizeriei. La început timid, apoi într-un ritm tot mai susţinut, a luat naştere acel fenomen de emigraţie în masă pe care Italia l-a avut în a doua jumătate secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea. Marea criză agrară din Italia anilor 1880 a provocat un amplu fenomen al emigraţiei pentru cei din nordul Italiei, destinaţia fiind Belgia, Franţa şi Germania.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, un procent de 10-15% din emigranţii plecaţi din Veneto, se îndreptau spre România şi din aceştia, o parte spre Oltenia3.

Aclimatizarea emigranţilor nu a fost uşoară, iar uneori aveau loc conflicte între muncitorii din ţara gazdă şi emigranţii italieni acuzaţi că îşi videau forţa de muncă sub salariile normale şi că erau „chinezii Europei”. Unii dintre aceşti dezmoşteniţi ai sorţii, lipsiţi de orice resurse materiale, cu familii numeroase, în căutarea unui loc mai prielnic de viaţă, unde eventual să rămână, au venit ca muncitori agricoli pe moşiile din sudul României. Când proprietarii erau interesaţi să păstreze lucrătorii mai mult de şase luni, erau colonizaţi pe moşii, îşi aduceau familiile şi formau aşezări noi. Ţara noastră trecea printr-o perioadă de mare avânt economic, puterea leului fiind aproape de aceea a francului francez. Mai ales după 1886, ritmul rapid de modernizare a României s-a manifestat în special în domeniul construcţiilor şi al industriei, dar a crescut şi exportul cerealier al ţării.

Majoritatea celor cu o anumită specializare care veneau ca mână de lucru în ţară, veneau pe un termen mai îndelungat, nu pe o perioadă scurtă ca agricultorii şi, dacă veneau din locuri mai îndepărtate, îşi aduceau întreaga familie. Este cazul specialiştilor italieni sosiţi în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea. În cazul muncitorilor agricoli, atunci când proprietarii erau interesaţi să păstreze lucrătorii mai mult de şase luni, poate chiar să-i colonizeze pe moşii, dacă nu dispuneau de suficiente forţe de muncă, se aduceau familii întregi.

Din Arhiva istorico-diplomatică a Ministerului Italian al Afacerilor Externe, provin informaţii despre constituirea în anul 1878 a unui Comitet de iniţiativă pentru o colonizare italiană a României şi mai ales a regiunilor cu climă sănătoasă ale Dobrogei. Comitetul era format numai din italieni, dar trebuia susţinut şi de guvernul român, după cum a declarat ambasadorul de atunci al Italiei la Bucureşti, Giuseppe Tornielli4. În Transilvania, la Piatra Neamţ, Bicaz, Sinaia, Corneşti (Iaşi), Cataloi (Dobrogea), Greci, sunt zone în care a imigrat temporar şi ulterior permanent o populaţie italiană din nord-estul Italiei. În anul 1910 apare în Regatul Italiei un manual numit Instrucţiuni pentru emigrantul italian în Ţările Balcanice şi în România elaborat de Comisariatul Regal al Emigraţiei5. În manual se specifică, printre altele, drumul pe care îl poate urma emigrantul, respectiv este recomandat drumul pe calea ferată dinspre Veneţia – Budapesta, Fiume – Ancona – Budapesta şi Udine – Cormons – Budapesta, până la punctele de frontieră Vârciorova sau Predeal.

Italienii din Oltenia au intrat în ţară în grupuri mici, mai mulţi membri ai aceleiaşi familii sau un părinte urmat de copiii majori care puteau munci. Punctele de frontieră pe unde intrau erau Vârciorova6, Calafat7 şi Cetate8. Italienii au venit să muncească pe marile moşii din Oltenia ca muncitori agricoli, începând cu anul 18839. Anul 1883 este anul care este declarat în acte ca an de stabilire vremelnică în localitate a italienilor emigraţi din zona Udine (Friuli). Emigranţii care s-au orientat spre Oltenia proveneau din regiunea Friuli Venezia Giulia, regiunea cea mai estică a Italiei, aproape de graniţa actuală cu Slovenia. Trecutul istoric al acestei regiuni este împărţit între Austria şi Republica Veneţia, iar statutul actual îl obţine abia în 1918, la finele primului război mondial, când este cedată în totalitate Italiei. Acesta este şi motivul pentru care italienii emigranţi din această zonă apar ca supuşi austro-ungari, deşi la naţionalitate sunt înscrişi ca italieni.

Localităţile din care au imigrat familiile de italieni sunt situate în partea orientală a regiunii Friuli, fiind foarte apropiate unele de altele: Cormons, Goritia, Gradisca, Prepotto, Cividale, Corno, Udine, Vicinale, Blessano, Spilimbergo, Gemona, Tolmezzo, Aquilea. Au venit italieni în căutarea unei vieţi mai bune şi a unei patrii adoptive şi din zonele limitrofe acestui nucleu central de emigrare, respectiv din Belluno, Arsie, Bassano, Treviso, Cismon. Pionierii acestui fenomen au fost păturile sărace, victimele crizei agrare, ei având voinţa categorică de a-şi părăsi zonele de rezidenţă. Emigraţia a avut în prima etapă, un caracter precumpănitor sezonier şi din acest motiv, emigranţii au fost numiţi „rândunele” (în friulană „las golandrinas”).

Italienii emigraţi în Oltenia pot fi împărtiţi în trei categorii:

-italieni veniţi la muncă începând cu 1883;

-italieni stabiliţi în Oltenia până în 1940 – aşa numiţii colonişti;

-italieni rămaşi în Oltenia după 1950.

Cauza acestei situaţii se datorează războaielor mondiale şi instalării regimului totalitar comunist în România. Odată cu izbucnirea primului război mondial, toţi muncitorii sezonieri angajaţi în Europa Centrală şi Orientală au fost nevoiţi să se reîntoarcă în patrie pentru a-şi îndeplini serviciul militar. Cei care rămăseseră cetăţeni ai Regatului Italiei, aşa numiţii paşaportari, erau chemaţi neîntârziat la arme în Italia, în timp ce aceia care se naturalizaseră în România, aşa numiţii agricultori trebuiau să intre în serviciu în armata română.

Primarul comunei Işalniţa (Dolj) trimite încă din 1887, liste cu supuşii străini pentru a fi radiaţi din listele de recrutare întocmite de români10, iar în alt document din acelaşi an, Ministerul Afacerilor Streine anunţă prefectura Dolj să şteargă din listele de recrutare pe italianul Titi Anzolini pentru că se bucură de suditenţa italiană şi are paşaport11.

Odată încheiat primul război mondial, îi găsim pe italieni tot în Oltenia. Emigraţia italiană în România nu s-a încheiat după izbucnirea primului război mondial şi intrarea în componenţa Regatului Italiei a regiunii Friuli Venezia Giulia12.

După al doilea război mondial, afluxurile temporare de muncitori iau sfârşit. După statisticile italiene în ţară au rămas la aproximativ 8000 italieni13. Legea 162 din 1947 a declarat drept cetăţeni români, toate acele persoane care rezidau în România înainte de 26 septembrie 1920, făcând astfel să dispară o mare parte a categoriei paşaportarilor, care au fost nevoiţi să depună paşapoartele.

Italieni în Oltenia au venit şi înainte de anul 1883. În 1864, Stefan şi Vicentie Cecareli, fiii unui Vicenti originar din Florenţa, născuţi în Craiova la 11 februarie 1820 şi 9 august 1807, au fost înscrişi în registrul Consulatului Italiei din Craiova la 22 octombrie 1862, respectiv 27 septembrie 186014. Un alt exemplu, actul de naştere al copiilor Alexandru (n.1855) şi Maria (n.1859), fiii răposatului Amadeo Bezzi, este solicitat la Ministerul de Externe în 186515. În anul 1883, alungaţi de criza agrară din Italia, vin în Oltenia prin punctul de frontieră Vârciorova, un număr impresionant de familii italiene ca muncitori agricoli. Pentru că localităţile din care au plecat sunt aceleaşi pentru Craiova şi Târgu Jiu, se presupune că de la punctul român de frontieră unele familii s-au îndreptat spre Craiova, iar altele spre Târgu Jiu. Spre deosebire de aceştia, italienii ajunşi la Piteşti, Râmnicu Vâlcea şi Brezoi, au emigrat din aceeaşi zonă friulană, dar din alte localităţi.

Muncitorii agricoli s-au îndreptat spre Craiova, mai exact spre moşiile care solicitau braţe de muncă: Cernele, Breasta, Işalniţa şi Şimnic. Aceştia au fost urmaţi odată cu trecerea anilor, de meseriaşi şi specialişti cu studii superioare.

Italienii de la Râmnicu Vâlcea, Brezoi şi Piteşti, au fost reprezentaţi mai ales de muncitori calificaţi, veniţi în grupuri şi solicitaţi ca forţă de muncă pentru exploatarea fondului forestier din zonă. Muncitorii italieni friulani şi bellunezi au întemeiat primele joagăre mecanice din zonă.

Italienii veniţi pe moşiile de lângă Craiova, modele pentru agricultura vremurilor sfârşitului de secol XIX, soseau la început singuri, apoi împreună cu copiii apţi de muncă şi urmaţi de toată familia. Unii dintre ei au rămas, au fondat noi aşezări; 14 colonişti italieni se adresează consulatului Austro-Ungariei din Craiova: „noi, colonişti agricultori pe moşia d-şoarei Elisa Opran, afară din comuna Cernele, în cătuna Atârnaţi, distanţă depărtare de 3 km, cerem scutirea de plata vardiştilor pentru că nu am cerut vardist pentru pază”, semnează Domenico Sgubin16. Unsprezece familii de supuşi italieni, cărora li s-a dat vatră de casă sunt colonizaţi pe fosta moşie Argetoianu, satul Italieni17.

Lângă Cernele s-a format o aşezare a italienilor, numită Atârnaţi18, iar mai târziu, o aşezare chiar cu numele de „Italieni”. Muncitorii italieni s-au răspândit în zonele din apropierea moşiilor amintite, după cum găseau de lucru. Îi întâlnim la Şimnic, Bucovăţ, Balta Verde19, Terpeziţa. În petiţia adresată prefectului de Dolj de „streinii italini” aşezaţi în cătunul Atârnaţi, în vederea scutirii de plata unor taxe comunale, se specifică faptul că aceştia sunt stabiliţi aici de mai mulţi ani20. Câţiva membrii ai familiei Nardin, aşezaţi la Işalniţa în 1885, apar pe listele cu supuşii străini din 191921. Daniele Rizzi, înregistrat printre străinii aşezaţi la Işalniţa în 189122, în 21 decembrie 1904 solicită Legaţiei Italiene la Bucureşti eliberarea unui paşaport23. Acesta în 1915 reapare în listele cu străini stabiliţi la Işalniţa24. Belegante Sebastian, decanul de vârstă al emigranţilor italieni în Oltenia, 64 de ani, aşezat la Breasta în 1883, este chemat să prezinte toate datele la primărie în anul 190025. Familia Muzina este venită pe moşia de la Breasta în 1883, iar conflictul dramatic pe care îl are cu epistatul moşiei Breasta are loc la 19 iunie 1888. Toate aceste date, din Arhivele craiovene, demonstrează că italienii îşi schimbaseră statutul din imigranţi, în colonişti, sau din stabiliţi vremelnic, în stabiliţi definitiv. Putem trage concluzia, uşor hazlie, că stabilirea a fost atât de definitivă încât pe urmaşii muncitorilor agricoli imigranţi din Friuli îi găsim şi astăzi în Craiova şi împrejurimi.

Observaţiile asupra emigraţiei italienilor la muncă în Oltenia ar fi următoarele:

Zona de emigrare, în etapa iniţială este predominant rurală şi concentrată într-un „nucleu central”. Primele emigrări s-au făcut din zone rurale ale Italiei, urmate apoi de emigrări din zone urbane. Regiunea de provenienţă a emigranţilor italieni a fost Friuli-Venezia-Giulia. Pionierii acestui fenomen au fost păturile sărace de agricultori. Ulterior, imigrările s-au făcut din zone predominat urbane, acestea fiind şi mai diversificate: Trieste, Brescia, Parma, Torino, Venezia, Abbrutzzi.

Numărul familiilor de italieni imigrate în Oltenia, în prima fază, este mai mare decât ne-am fi aşteptat. Primele liste oficiale întocmite de primării unde apar italieni s-au găsit în arhivă din 1898. În aceste liste sunt declaraţii că s-au stabilit în comune începând cu 1883. Presupunem că în această perioadă ei s-au stabilit temporar-sezonier, au revenit în fiecare sezon, au stabilit relaţii şi, în cele din urmă şi-au adus familiile. În registrele parohiale, începând cu 1883, este o adevărată invazie de familii italiene care, în decursul anilor următori, nu mai apar, ceea ce duce la supoziţia că nu au mai revenit în sezonul următor. De asemenea, sunt numeroase familii de emigranţi ce provin din aceeaşi localitate: Arsie (Belluno) – familiile Fauro, Bettini, Strapazone, Polli, Tenale, Mores, Menegars, Cescatto26; Belluno – familiile Debiasi, Casagrande, Mariotti, Bethini, Fantini, Vizentin, Biazi, Bellegante, Reviani, Dinale27; Cormons (Udine) – familiile Nardin, Vizintin, Muzina, Sgubin28; Udine – familiile Philippi, Dellaschiava, Franciscus Dellfrate, Cividino, David Rosa, Ioanes Venturi, Chiavelli29; Ospitale (Belluno) – familiile Olivotto, Riccobon30; Goritia (Aielo) – familiile Mazochini, Carmilotto, Ustulin31.

Componenţa familiilor – din arborii genealogici se poate observa că au emigrat familii cu un număr mare de membri; din documentele de arhivă se poate observa acelaşi lucru. În general au emigrat familii formate dintr-un cap de familie, urmat de soţie şi copiii majori, băieţi apţi de muncă, precum şi copiii minori. De asemenea, sunt situaţii în care remarcăm emigrarea fraţilor aflaţi în plină tinereţe şi care aparţin aceleiaşi familii.

Structura profesională – Pionierii acestui fenomen au fost muncitorii agricoli sau plugarii, numiţi „colonus” în materialul de arhivă sau „colonist ţăran” în registrele parohiale. Autorizaţia de muncă pentru aceştia era emisă pe o perioadă determinată, de obicei de la începutul lui martie până în decembrie. Cei căsătoriţi erau urmaţi de familie. În zona Doljului, respectiv Craiova şi împrejurimi, apare o foarte interesantă desfăşurare cronologică a profesiilor: (1) între 1884-1892, domină agricultorii şi profesiile legate mai ales de mediul rural (carpentarius – căruţaş, molinarius – morar, sobar, porcar, murarius – zidar, sutar – cizmar, sartor – croitor, faber serarius – dulgher, panificius – brutar, operarius – zilier); (2) între 1892-1900, profesiile se diversifică şi apar profesii specifice mediului urban (arcularium – constructor de mobilă, macelarius – măcelar, tapiţer, mercator – negustor, molitor – întreprinzător), iar (3) între 1901-1924 emigrează persoane cu specializare profesională (litograf, flautist (cornifex), vulcanizator, contabil (scriba contabilis), farmacist, grădinar (hortulans), dentist). Specialiştii cu studii superioare care au venit în Craiova şi oraşele oltene, au devenit antreprenori şi au lucrat cu echipe de muncitori italieni.

Căsătoria – Italienii sunt recunoscuţi ca fiind familişti şi catolici practicanţi. Numărul membrilor capi de familie este mare, după cum se poate observa din studierea arborilor genealogici: familia Sgubin – 7 capi de familie, familia Anzolini – 7 capi de familie, familia Muzina – 4 capi de familie, familia Nardin – 5 capi de familie, familia Justulin – 6 capi de familie (vezi arborii genealogici). În ceea ce priveşte numărul copiilor, prima generaţie cuprinde un număr apreciabil de urmaşi: 9 urmaşi din căsătoria lui Aloysius Anzolini cu Clementina Cantaruti, 7 urmaşi din căsătoria lui Ioanes Belegante cu Maria Mares; foarte rar avem situaţii cu numai 2 sau 3 urmaşi, ca în cazul căsătoriei dintre Ioanes Anzolini şi Longina Mateon. În general, capii de familie sunt căsătoriţi numai cu italience catolice. În următoarele generaţii, italienii catolici se căsătoresc cu românce.

Documentele din arhivele personale, precum cele pe care le-am găsit întâmplător în fondul Serviciului Judeţean al Arhivelor Naţionale Dolj ne-au clarificat aspecte despre viaţa socială, culturală şi familială a catolicilor italieni. Aceleasi framantari, solicitari de drepturi si incercarea de a-si realiza idealurile au caracterizat emigratia italiana. Nu am putut rezista tentaţiei de a face o comparaţie cu emigraţia românilor după 1989 spre Italia, dar concluziile le vor trage cei care vin după noi.