Fotografii și reportaje dedicate României, în ultimul număr al revistei milaneze
La Tigre di carta – octombrie 2017
„Moartea care râde” în Cimitirul vesel de la Săpânța – Maramureș
Ultimul număr al revistei La tigre di carta, apărut în octombrie, publicată în cadrul asociatiei La taiga din Milano, dedică mai multe pagini prezentării României, cu ilustrații și fotografii din regiunea Maramureș, îndeosebi legate de Cimitirul vesel din Săpânța sau alte locuri. Conținutul revistei este însoțit de mai multe reportaje legate de România de ieri și de astăzi, așa cum o văd turiștii, porniți să descopere ceva din misterul care transpare din locurile și tradiția tării nostre.
În fapt, România este și titlul festivalului organizate de Asociația culturală La Taiga, care se desfășoară pe tot parcursul lunii octombrie la Milano, intitulat în limba română Oglindă, și cuprinde evenimente literare, spectacole de teatru, muzică și o expoziție cu locuri din Maramureș, reflectate în actualul număr al revistei. La morte che ride (Moartea care râde) poartă titlul primului reportaj din cadrul revistei, realizat în urma unei călătorii întreprinse în această vară, de o schipă de fotografi și jurnaliști italieni și semnat de Greta Valentina Galimberti.
Sunt locuri în lume unde persoanele au o lumină în ochii lor, o lumină care le reflectă interiorul lor și se revarsă și asupra realității în care trăiesc într-o formă specială, schimbând-o în ceva la care nu te aștepți. Aceste locuri pline de frumusețe și prospețime, reprezintă bagajul lor cultural, în asemenea măsură că viața pare mai plină. România este unul dintre aceste locuri… Ceea ce am descoperit o dată ajunși la destinație – relatează autorii reportajelor – a fost cu totul diferit de percepția noastră: nu ne gândisem la lumea pe care o întâlnim, persoane minunate, ospitaliere, vesele și bucuroase care ne-au primit cu multă căldură și ne-au dezvăluit secretele lor”
L’abbondanza – Bunăstarea, Bogăția este tematica revistei, care aduce în prim plan o problemă actuală a societății moderne, un argument care în extrem înseamnă și exces, surplus material etc. Dincolo însă de acest aspect, atenția merge însă înspre spre bogăția culturală, spirituală, bogăția ca și cunoaștere, informare, raport cu semenii.
“În decursul călătoriei noastre am întâlnit o bogăție incredibilă, de povești, de lumi, de frumusețe, de oameni, de dragostea acestor oameni de a povesti și împărtăși și celorlalți.
Ce este moarte care râde? Decât percepția pe care în comunitățile vechi creștine oamenii o poartă ca o pecete a ceea ce înseamnă viața și sfârșitul vieții din punct de vedere creștin. Moartea este un prag spre dincolo în tradiția noastră creștină și tocmai acest lucru este surprins de călătorul străin, care descoperă și surprinde o viziune și o trăire pe care nu o întâlnește des.
Ceea ce am înțeles – scrie autoarea articolului – este că, chiar și când e vorba de moarte, oamenii fac diferența.. cine rămâne în lumea celor vii, poate fie să aleagă calea durerii care face să fie lugubră și dificilă amintirea celui mort, fie calea bucuriei și a păcii, care o întâlnești în cimitirele românești (…) Modul în care persoanele văd aici moartea este tulburător și fascinant în același timp” .
România. Viaggio nel pozzo delle storie. O scurtă incursiune în istoria României întregește această prezentare realizată de Luca Bernardi și Ilaria Iannuzi, care aduce în atenția cititorului italian crâmpeie din istoria românească de la perioada dacică până la epoca Ceaușescu, o istorie frământată, cu un regim totalitar, din care a învins „spiritul puternic” al românilor. Dacă orașele Timișoara si Hunedoara pe care autorii le văd cu însemnele istoriei recente, în schimb zona Maramureșului „ne duce înapoi cu timpul cel puțin o sută de ani. Aici nu avem impresia că s-ar fi întâmplat o paralizie după un eveniment tragic, totul e verde, necontaminat (…) doar aici simți ca timpul curge încet (…) Maramureș este țara din lemn, totul se învârte în jurul lemnului. De lemn sculptat sunt porțile înalte ale caselor, vechile fânării, bisericile de lemn, lunga și albastra înșiruire de cruci din Cimitirul vesel din Săpânța. (…) este un loc în care simți pământul chiar dacă te-ai născut în oraș, continuitatea și legătura între pământ și oameni (…).
O călătorie apoi în orașele din Transilvania, castelul Bran, conclude călătoria dar și extraordinara afinitate pe care autorii o resimt în fața unor locuri, descoperite cu ochiul dar mai ales cu inima.
„Bucură-te” se cântă la infinit în cadrul liturghiei oriunde și în orice biserică. Ascultăm hipnotizați acest cuvânt misterios (…) care se referă la ceva foarte important, ceva care cuprinde toate sentimentele de credință profunde ale românilor, care se leagă până și de numele capitalei (Bucura, bucurie, București). Poate România ne emoționează pentru inocența pe care noi am pierdut-o, consideră autorii reportajelor, aflați în fața unor realități, și mai mult, a trăirii unor sentimente cu o lume care încă vibrează cu locul și istoria comunității.
Violeta Popescu
3 octombrie 2017
