Scriitorului nostru de suflet, La Mulți Ani
E duminică după-amiază, și soarele pătrunde pe fereastra dinspre vale și se așază cuminte pe cărțile din bibliotecă, unele așezate ordonat la locul lor, altele împrăștiate dezordonat pe rafturi, în funcție de cât de aproape sunt de degetele sau de sufletul celor care le dețin și mânuiesc. O carte de suflet pe un colț de măsuță, cu un semn de carte grațios, așteptând, răbdătoare așa cum doar cărțile și câinii pot fi, să reiau lectura de unde am lăsat-o, semn că nu m-am îndepărtat, că n-am uitat-o și că n-am abandonat-o.
O bijuterie literară: ”Dimineața unui miracol”, de Bujor Nedelcovici. Din ea, Maria, personajul acesta atât de grațios și delicat, o voce feminină care iese din carte ca un abur magic. De data aceasta e rândul ei să-i împrumute vocea autorului, să vorbească pentru el.
Și dintr-odată îmi dau seama că Maria este Bujor, va fi întotdeauna Bujor. Flaubert mărturisise, cu eleganță, ”Madame Bovary c’est moi”. Ar putea fi Maria o față tainică și miraculoasă a sufletului creatorului ei? Eu așa îndrăznesc să cred. Și asta nu doar pentru că zugrăvește atât de frumos valențe ale unui suflet nobil, chinuit de căutări și așteptări, în permanentă febrilă aspirație către divinitate, către un sens mai înalt și mai nobil, de care are nevoie ca de aer, ci și pentru că ea, la un moment dat, întruchipează imaginea universală a marelui artist care își măsoară timpul în bătăile inimii, filtrate de o singurătate interioară fără leac.
Povestește Maria: ”Eu însă stăteam în pat cu pătura pe cap, de cele mai multe ori eram trează, auzeam tot ce se petrecea în casă, aveam nevoie de întuneric pentru a mă scufunda în bezna din mine în care speram să aflu ceva, să mă agăț de marginile de lumină pentru a nu aluneca în vertijul care mă pândea. Și mă rugam! Țineam mâinile în semn de rugă și așteptam un semn, un glas, un miracol…”
Așa mi-l imaginez eu astăzi pe scriitorul Bujor Nedelcovici, omul acesta de o noblețe fără cusur, care s-a născut cu pecetea neiertătoare a adevărului pe limbă, pentru care a plătit mereu un preț îndoit, care nu știe și nu vrea să mintă, scrie cu sudoare și cu sânge dar mai ales cu amărăciunea și conștiința că nu va fi niciodată cu adevărat înțeles.
Undeva, acolo , în liniștea din sufletul lui, în care s-a refugiat ca într-o chilie sacră, el încă mai așteaptă ”un semn, un glas, un miracol…”
Și care bucurie mai mare și mai sacră pentru o ființă care și-a ars întreaga viață pe altarul literaturii și al adevărului, decât să știe, să afle, să descopere că cineva, în cine știe care colț din cine știe care lume, un cititor îi deschide o carte și cartea aceea îi luminează viața, și plânge și râde și cade și se ridică odată cu el, și uite miracolul continuă să se întâmple. Miracolul iubirii din carte, care se însuflețește la fiecare lectură și pleacă prin lume și se cere trăită. Miracolul oamenilor care nu te-au uitat, oricât de mult crezi că te-ai îndepărtat, că mesagerii tăi prin lume, cărțile tale și cuvintele tale și mărturiile tale continuă să frământe conștiințe, să le întoarcă așa cum întoarce plugul pământul ca să prindă mai bine semințele aruncate în urma lui.
Mărturisesc aici profundul respect și admirația mea pentru scriitorul acesta impunător de profund și de prolific, în fața căruia nu poți decât să te închini, dincolo de care am descoperit cu surpriză și bucurie un om de o modestie pe care doar marile suflete o pot avea, din care nu a mușcat niciodată vanitatea, chiar dacă a fost întotdeauna conștient de propria valoare.
L-am admirat în zilele interviului de la Paris, unde am avut bucuria să-l întâlnesc pentru întâia oară: un om așezat, de o eleganță fără timp, pe care-l puteai cu ușurință confunda cu o elită intelectuală pariziană, dacă Parisul încă se mai poate lăuda cu așa ceva. L-am ascultat cu bucurie și recunoștință narând curiozități despre monumentele pariziene, pe care le vedeam pentru întâia oară, amestecate cu amintiri despre istoria țării noastre, mici anecdote ale drumului său literar, povești despre oameni și despre locuri. Nu te mai săturai să-l asculți. Atunci mi-am dat seama întâia oară cât de mult avea nevoie să fie ascultat. Iar când îi vorbeai despre cărțile și personajele lui, i se aprindea o scânteie în ochi, de parcă i-ai fi adus acolo, la masă lângă el, ființe dragi rămase în urmă.
M-am întors acasă cu o lecție de viață care până în ziua de astăzi ține cald sufletului meu, dar și cu o dorință înverșunată de a pune o cărămidă, oricât de mică, la temelia unui templu atât de meritat, dedicat operei acestui scriitor.
Așa s-a născut hotărârea de a traduce în italiană romanul ”Dimineața unui miracol”, de care mă bucur ca de o binecuvântare, pentru că am învățat atât de multe lucrând la această traducere. A fost, pentru mine, o lecție de literatură din cele fără timp și fără moarte, care nu se pleacă la meschinăriile modelor și canoanelor, clasică prin excelență, dacă prin clasic încă mai înțelegem valoare universală dincolo de timpuri, așezată pe drept în rafturile ideale ale celor care au contribuit la formarea sufletului nostru ca națiune.
Ce a urmat apoi a fost consecința naturală care aproape că s-a scris de la sine: un scriitor restituit cititorilor din Italia, prin efortul și dăruirea Editurii Rediviva din Milano, în colaborare cu Editura ALL (ALLALFA), care a înțeles importanța muncii noastre de voluntariat și ne-a cedat drepturile de traducere fără nici o pretenție. Nu voi putea uita niciodată bucuria cititorilor români din diasporă când au putut să-l întâlnească, pentru prima oară, pe autorul sufletului lor, care uite venise de departe și stătea acolo, printre cărți și întrebări, în carne și oase, ca o zeitate din alte timpuri, și nu numai că răspundea la întrebări cu aceeași foame cu care îi erau puse, la fel de dornic să răspundă, să dezvăluie, pe cât erau cititorii dornici să întrebe, să afle, dar se lăsa îmbrățișat, felicitat, înconjurat de admirație sinceră și de căldură umană. Căpăta atunci o aură, o lumină aparte de care nici măcar nu era conștient: lumina pe care ți-o dă bucuria dăruirii, a conștiinței că nu ai suferit în zadar, că penița ta este cu adevărat o armă a destinului, care poate mângâia ca o pană de înger venită pe o adiere de vânt, dar poate și să taie în carne vie atunci când este nevoie, și, Doamne, câtă nevoie ar mai fi de asta!
Arma Cuvântului, a Adevărului care nu iartă, care nu se lasă îmblânzit și măsluit.
De dragul momentelor unice pe care cititorii din diasporă cu siguranță nu le-au uitat, împărtășesc aici câteva imagini di parcursul literar al scriitorului Bujor Nedelcovici pe tărâmuri italiene, în locuri de prestigiu în care se integra atât de frumos, și numai Dumnezeu știe cât de mândră m-am simțit să pot spune: Domnul acela este Bujor Nedelcovici, român, scriitorul nostru de suflet! Evenimente în cadrul Festivalului Bookcity, editia 2014: Biblioteca Sormani din Milano; Castello Sforzesco; Consulatul General al României din Milano; ediția Salonul Internațional de carte de la Torino.
Și nu am inclus întâlnirile informale cu cititorii, printre mesele de cărți de la Târg sau pe culoarele marilor clădiri istorice, pentru că nu toate momentele se pot imortala pe cameră, ci unele sunt destinate să rămână pe veci întipărite pe pânza delicată și complexaă a memoriei sufletești.
Cu mare drag citez aici o replică din interviul pe care mi l-a acordat in anul 2013, ”Un om, un destin”, pentru că îl consider o adevărată mărturie de credință a autorului, atât de dureros de actuală:
”Am fost întotdeauna alături de cei « umiliţi şi obidiţi », de cel persecutat, de cel asuprit şi contra asupritorului. Împotriva impostorului, mincinosului, manipulatorului, a mistificării, a minciunii prin omisiune, a corupătorului, a traficantului de idei, a confuziei voite de valori… Am preferat să mă revolt şi să nu tac resemnat. Rău am făcut! Da-da! Este bine să fii cuminte, să stai la locul tău, să nu îţi asumi niciun risc, să foloseşti duplicitatea şi ambiguitatea în gândire şi în viaţa de fiecare zi. Da-da! Ştiu prea bine, dar…nu am fost înţelept. Ca urmare a articolelor pe care le-am scris şi a polemicilor pe care le-am provocat, am fost acuzat că sunt un justiţiar, un maniheist, un răzbunător dispus să mă «răfuiesc cu toţi şi cu toate » şi chiar un masochist. Insultat, denigrat, marginalizat, mai ales când am îndrăznit să scriu o carte despre Dosarul de Securitate. Un zâmbet pentru foştii mei prieteni! Noi avem o cultură a impunităţii, orice este posibil şi nimeni nu este răspunzător şi vinovat. Nu avem o cultură a trecutului, a memoriei, a locurilor de amintiri, a memorialelor. Vrem să uităm cât mai repede… Acceptare, tăcere, supunere voluntară… (La Boétie, « Discours de la servirtude volontaire»), amnezie entuziastă. În schimb, avem umorul, ironia, deriziunea, zeflemeaua, sarcasmul, frivolitatea, parodia, comedia, superficialitatea, hazul de necaz… Un carnaval cu personaje îmbrăcate în travesti, dar care dansează nu la Veneţia, ci… la Bucureşti. Ar fi banal să repet : «O ţară tristă şi plină de umor». Nu-nu! S-a depăşit de mult timp această afirmaţie. Să vorbim astăzi de Justiţia din România? Ar fi o pierdere de timp pentru că poate nu există decât ca nume înscrise pe unele palate în ruină…”
S-a calculat că este necesar un copac pentru producerea unei cărți. Bujor Nedelcovici face parte din categoria acelor scriitori pentru care merită să răpui un copac ca să tipărești o carte, fără să-i sacrifici viața în zadar.
Mi-aș dori ca ziua de 16 martie să fie ”Dimineața unui miracol”, și să mă trezesc cu numele lui pe buzele jurnaliștilor, prezentatorilor, realizatorilor de emisiuni culturale, istorice, sau pur și simplu oameni cu dragoste de țară și dor de adevăr în suflet.
Și poate, cine știe, să aud vocea inconfundabilă, fermă și revoltată a scriitorului spunând din nou: ”Aș vrea să declar război minciunii și în special imposturii, impostorilor, ipocriților, disimulării, simulării, instrumentalizării, simulacrului și șarlatanilor care trăiesc în travesti și care pretind că este chipul lor adevărat.” (”Cine sunteți, Bujor Nedelcovici?”, în dialog cu Sergiu Grigore).
Pentru o dată, printre multitudinea de apariții mediatice de care avem mai mult sau mai puțin nevoie, fără har și noimă, printre bârfe de mahala, încăierări mai mult sau mai puțin politice, vești proaste și previziuni sumbre, de care uneori oamenii pur și simplu nu mai știu cum să se apere, să se ridice un vânt tăios și curat care să traverseze hârtia, ecranele sau undele radio, să ne treacă prin oase și suflete și să ne aducă aminte cine sunt oamenii cu adevărat valoroși care au făcut istoria acestui popor, care și-au împletit viețile și sângele în pânza complicată și misterioasă a sufletului nostru și care, prin dăruirea și fermitatea lor, au făcut să nu ne fie rușine că ne bate inima sub același drapel. Că roșul de pe tricolor a fost uneori chiar desenat cu sânge și albastrul este într-adevăr simbolul unei libertăți după care am tânjit încă înainte de a ne naște, prin simplul fapt că bunii și nebunii noștri strămoși, cei care încă mai aveau în ei nebunia de a muri pentru un ideal, ni l-au lăsat moștenire.
Invit cititorii români din oricare parte a lumii să ridice simbolic un pahar pe 16 martie și să-i spună La Mulți Ani, fiecare în felul și posibilitățile lui. Să-i cumpere o carte și s-o dăruiască unei ființe dragi. Să-i spunem că e citit și că locuiește de drept in bibliotecile și sufletele noastre, unde a venit ca să rămână. Să nu repetăm iar și iar istoria națiunii care-și uită oamenii de valoare, ca să-și aducă aminte de ei când timpul deja s-a frânt și e mult prea târziu.
De aici, din Iașul frumos prin care poate într-o zi își va purta pașii, spre bucuria cititorilor ieșeni, la rândul meu îi spun acestui mare scriitor, prieten drag și Om cu literă mare: La Mulți Ani, Bujor Nedelcovici! Să-ți dea Dumnezeu ani mulți, sănătate, aceeași privire lucidă și înțeleaptă către lume și mai ales vânt binecuvântat în peniță, să nu te oprești niciodată și să continui să ne bucuri cu scrisul tău înmuiat în cerneala lui Dumnezeu…
Ingrid Beatrice Coman-Prodan
