ESEU
MI-AU FURAT CADAVRUL, DAR NU ȘI SPIRITUL…
În anul 2016 am avut dorința și ocazia să vizitez Muzeul Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (funcționează ca ansamblu de interes național conform Legii nr. 95/1997), o fostă închisoare politică a regimului comunist, localizată în Sighetu Marmației, la 80 de km de orașul meu natal, Borșa. Memorialul are drept principal scop reconstruirea și păstrarea memoriei poporului român; devine, astfel, un muzeu comemorativ care amintește generațiilor viitoare de cruzimea cu care au fost suprimați și chinuiți cei care au refuzat cu fermitate și curaj comunismul în România. În aceste locuri și-au găsit sfârșitul nenumărați oameni de cultură ai țării noastre: scriitori, profesori, istorici, politicieni, elevi, studenți și oameni ai bisericii. Am rămas impresionată, iar acele imagini au avut un efect emoțional pătrunzător asupra mea; am fost îmbrățișată de fiori, de aceea am încercat să mă identific, după ani și ani, cu unul din personajele torturate în această închisoare. Mi-am imaginat, pur și simplu, că eram un preot închis în 1950 în penitenciarul politic din Sighet. Părintele, slujitor al Bisericii Greco-Catolice, a petrecut în chin și umilință nouă ani din existența sa devotată bisericii. În ciuda cruzimii aplicate, torturat și înfometat zilnic, niciodată nu și-a pierdut credința, dimpotrivă, acestea l-au întărit, amplificându-i propriile idei despre Dumnezeu. Acest episcop a încercat să scrie un soi de jurnal, dar, din cauza suferințelor fizice, a trecut la odihna de veci. Iar eu, aici, cu multă sfială și, în același timp, cu revoltă, încerc să-i sorb cuvintele, să le aștern pe hârtie, așa cum el nu a mai reușit să facă: Sunt aici, în genunchi, neputincios, infirm… privind cu ochii la cer, căutând un răspuns, o mărturie la suferința care îmi cade ca o piatră pe mine, pe trupul pârlit de obscuritate.
Cu o mână pe inimă și cu una pe ochi mă înclin, mă rog la Creatorul, Stăpânul inimii mele, să ierte poporul român capabil de atâta dușmănie, perfidie și imoralitate. Sunt aici izolat, întunecat în camera neagră, îngrădit între patru pereț; nu respir. Gâtul e ofilit ca o floare fără lumină, căci nu mă hrănesc și nu beau apă de trei zile; doar aerul îmi alimentează cadavrul vătămat.
De prunc, mi-am dorit să fiu preot, aproape de biserică, de Atotputernicul, cu mult drag m-am devotat, fără reserve, acestora. Dar parcă acum mi se pare o vinovăție, o eroare. Și pentru asta am fost condamnat. Acum plătesc în mod injust. Biserica noastră greco-catolică a fost interzisă din decembrie 1948. Regimul comunist a făcut, în repetate rânduri, “invitații” ierarhilor noștri de a trece la sânul Bisericii Ortodoxe, dar majoritatea preoților și credincioșilor au refuzat, cauzându-le închisoarea. De ce, Doamne? Cred că, pentru regimul comunist, existența Bisericii Catolice reprezintă un mare impediment, prin supunerea față de Papă. Chinuit din zori, cu tălpile înțepenite și genunchii prăpădiți, în gândul meu cel mai adânc, neatins de nimeni și de nimic, reușesc, cu vitalitate, să-mi creez o dimensiune, ireală pentru cei de “afară”, unde putem să fim doar EU și PROVIDENTA. Simt că mă îndrumă spre Sfânta Treime.
Zilele trec, fără să le mai pot număra. Încerc să scriu câte un rând, două, trei, fiindcă nu știu niciodată care e ultimul. Acest personaj a existat în realitate, ca mulți alții, din păcate. Am dorit să nu precizez numele lui, fiindcă, pur și simplu, sfinții rămân importanți pentru ceea ce pătimesc, nu pentru un nume pe care nici măcar nu și l-au ales ei. Să nu uităm nicio clipă că România e minunată nu numai pentru frumusețile ei, ci și pentru cei care s-au sacrificat să i le apere.
Eleva Carmen Mihali, Institutul “E. Montale” din Cinisello Balsamo (Mi);
a câștigat locul I cu votul publicului (Facebook) la concursul de creație
literară organizat de Institutul Limbii Române din București, martie 2017
Coordonator: prof. dr. Dumitrică Elena-Delia
