ESEU
MI-AU FURAT CADAVRUL, DAR NU SI SPIRITUL…
In anul 2016 am avut dorinţa şi ocazia să vizitez Muzeul Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (funcţionează ca ansamblu de interes naţional conform Legii nr. 95/1997), o fostă închisoare
politică a regimului comunist, localizată în Sighetu Marmaţiei, la 80 de km de oraşul meu natal, Borşa. Memorialul are drept principal scop reconstruirea şi păstrarea memoriei poporului român; devine, astfel, un
muzeu comemorativ care aminteşte generaţiilor viitoare de cruzimea cu care au fost suprimaţi şi chinuiţi cei
care au refuzat cu fermitate şi curaj comunismul în România. In aceste locuri şi-au găsit sfârşitul nenumăraţi oameni de cultură ai ţării noastre: scriitori, profesori,
istorici, politicieni, elevi, studenţi şi oameni ai bisericii. Am rămas impresionată, iar acele imagini au avut un efect emoţional pătrunzător asupra mea; am fost îmbrăţişată de fiori, de aceea am încercat să mă
identific, după ani şi ani, cu unul din personajele torturate în această închisoare. Mi-am imaginat, pur şi simplu, că eram un preot închis în 1950 în penitenciarul politic din Sighet. Părintele, slujitor al Bisericii Greco-Catolice, a petrecut în chin şi umilinţă nouă ani din existenţa sa
devotată bisericii. In ciuda cruzimii aplicate, torturat şi înfometat zilnic, niciodată nu şi-a pierdut credinţa, dimpotrivă, acestea l-au întărit, amplificându-i propriile idei despre Dumnezeu. Acest episcop a încercat să
scrie un soi de jurnal, dar, din cauza suferinţelor fizice, a trecut la odihna de veci. Iar eu, aici, cu multă sfială şi, în acelaşi timp, cu revoltă, încerc să-i sorb cuvintele, să le aştern pe hârtie, aşa cum el nua mai reuşit să
facă: Sunt aici, în genunchi, neputincios, infirm…privind cu ochii la cer, căutând un răspuns, o mărturie la suferinţa care îmi cade ca o piatră pe mine, pe trupul pârlit de obscuritate.
Cu o mână pe inimă şi cu una pe ochi mă înclin, mă rog la Creatorul, Stăpânul inimii mele, să ierte poporul român capabil de atâta duşmănie, perfidie şi imoralitate. Sunt aici izolat, întunecat în camera
neagră, îngrădit între patru pereţ; nu respir. Gâtul e ofilit ca o floare fără lumină, căci nu mă hrănesc şi nu beau apă de trei zile; doar aerul îmi alimentează cadavrul vătămat.
De prunc, mi-am dorit să fiu preot, aproape de biserică, de Atotputernicul, cu mult drag m-am devotat,
fără reserve, acestora. Dar parcă acum mi se pare o vinovăţie, o eroare. Si pentru asta am fost
condamnat.Acum plătesc în mod injust. Biserica noastră greco-catolică a fost interzisă din decembrie 1948. Regimul comunist a făcut, în
repetate rânduri, “invitaţii” ierarhilor noştri de a trece la sânul Bisericii Ortodoxe, dar majoritatea
preoţilor şi credincioşilor au refuzat, cauzându-le închisoarea. De ce, Doamne? Cred că, pentru regimul comunist, existenţa Bisericii Catolice reprezintă un mare impediment, prin supunerea faţă de Papă. Chinuit
din zori, cu tălpile înţepenite şi genunchii prăpădiţi, în gândul meu cel mai adânc, neatins de nimeni şi de
nimic, reuşesc, cu vitalitate, să-mi creez o dimensiune, ireală pentru cei de “afară”, unde putem să fim doar
EU şi PROVIDENTA. Simt că mă îndrumă spre Sfânta Treime.
Zilele trec, fără să le mai pot număra. Incerc să scriu câte un rând, două, trei, fiindcă nu ştiu niciodată
care e ultimul. Acest personaj a existat în realitate, ca mulţi alţii, din păcate.Am dorit să nu precizez numele lui, fiindcă,
pur şi simplu, sfinţii rămân importanţi pentru ceea ce pătimesc, nu pentru un nume pe care nici măcar nu şi
l-au ales ei. Să nu uităm nicio clipă că România e minunată nu numai pentru frumuseţile ei, ci şi pentru cei care s-au
sacrificat să i le apere.
Eleva Carmen Mihali, Institutul “E. Montale” din Cinisello Balsamo (Mi);
a câştigat locul I cu votul publicului (Facebook) la concursul de creaţie
literară organizat de Institutul Limbii Române din Bucureşti , martie 2017
Coordonator: prof. dr. Dumitrică Elena-Delia
