Camilian Demetrescu (1924–2012) o personalitate a exilului românesc din Italia

Camilian Demetrescu (1924–2012) o personalitate a exilului românesc din Italia

 

Se vine în lume cu dorinţa de a spune ceva, de a se exprima. Artele, în diversitatea lor nu sunt decât diferite limbaje expresive pentru a comunica împreună cu alţii şi cu lumea“.

 

În ziua când aproape puneam punct acestui material (luna mai 2012) dedicat maestrului Camilian Demetrescu și mă pregăteam să il caut la telefon, să îl aud și să îi cer anumite detalii legate mai ales de implicarea Domniei sale la Memorialul de la Sighet, mi-a sosit vestea fulgelătoare și tristă a plecării maestrului dintre noi. Mărturisesc regretul că nu am reușit să îl cunosc personal, ani la rând l-am citit și i-am urmărit materialele în limba italiană apărute în diferite reviste și ziare, l-am văzut prezent în spațiul public cu nenumărate expoziții, apoi invitat la Vatican unde își are expuse tapițeriile în Palatul Potifical, apreciat și lăudat, deopotrivă ca artist, dar și ca filosof, gânditor profund al existenței umane.

În urma publicării unui interviu preluat din revista Memoria și preluat pe site-ul www.culturaromena.it, am primit un telefon din partea Domniei Sale, a fost puținul răgaz de a avea bucuria să îl ascult și să împărtășesc sentimentul unei comuniuni de gânduri și idei. Vorbea cu bucurie de aparițiile ultimelor sale volume, de bucuria primirii în România; degaja, așa cum foarte mulți dintre cei care l-au cunoscut au observat, un entuziasm specific marilor intelectuali a căror viață se ghidează după idealuri și proiecte menite să îi îmbogățească cultural și sufletește pe cei din jurul lor.

Față de toate aparițiile în presă sau reviste, fie despre activitatea sa artistică, sau scrise și publicate de însuși Camilian Demetrescu, încerc sentimentul profund al mirării și considerației față de intensa activitate artistică pe care a desfășurat-o decenii întregi în România și apoi în Italia. Artist român, italian prin adopţie de mai mult de patruzeci de ani, celebru pentru mozaicurile sale dedicate temei epifaniei Divinului în istorie, maestrul Camilian Demetrescu rămâne unul dintre reprezentanții de seamă ai exilului românesc din Italia.

Prin eforturile sale publicistice de demascare a regimului comunist din România în presa italiană, în anii de dinaintea căderii regimului comunist, a fost și rămâne o voce autentică în susținerea și apărarea valorilor culturale și morale ale poporului român. Pus în urmărire de Nicolae Ceaușescu pentru pamfletele sale acide transmise de Radio Europa Liberă şi fiindu-i interzis pe toată perioada de viaţă să se întoarcă în țară, maestrul s-a întors de mai multe ori în România după 1989, încercând, pe calea artei şi a conferințelor sale, să contribuie la reabilitarea moral-spirituală a ţării. Activitatea artistică coroborată cu cea publicistică îl definesc ca o personalitate complexă, profund implicată în viața cetății sale, cu un mesaj artistic menit să adâncească parcă rosturile lumii în raport cu Divinitatea. Volumul autobiografic intitulat „Exil. Încercările labirintului“, apărut în 1997 la Editura Albatros, conferinţele de la Şcoala de la Sighet sau cele de la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, un documentar monografic TVR semnat de Marilena Rotaru şi mai ales Expoziţia retrospectivă organizată la Bucureşti în 2000, din iniţiativa Ministerului Culturii şi Cultelor, l-au readus pe maestrul Camilian Demetrescu și în atenția publicului din România, care decenii întregi a fost lipsit de informațiile legate de marile personalități de origine română aflate în exil.

Născut în anul 1924, Camilian Demetrescu a fost diplomat al Academiei de Bellearte din Bucuresti, dar a urmat și cursuri paralele de medicină și de filosofie. Membru fondator al UAP, participă, între 1950–1969, la diverse expoziții de stat în țară și în străinătate. Între anii 1964–1969 se implică mult în presa scrisă, dar și la radio și televiziune, publicând articole în calitate de critic de artă și nu numai. În anul 1966, la Editura Meridiane, îi apare volumul de estetică intitulat „Culoarea – suflet și retină“, ca apoi în 1968 să i se confere ordinul „Meritul cultural“, decorație pe care o refuză, ca protest față de politica culturală oficială. Astfel, în 1969 se pregătește să iasă din țara unde nu mai vedea nicio alternativă de a trăi liber ca artist. „Când am înțeles cum stau lucrurile, după ce am epuizat toate trucurile pentru a mă eschiva, nu mai aveam de ales. În asemenea cazuri nu ai decît trei alternative: ori accepți jocul, ori te sinucizi, ori fugi. Cum nu aveam nici o vocație pentru primele două, am ales fuga. Profitând de „stima“ și „aprecierea“ ministrului culturii, cu stratagema unei expoziții (fictive) la Roma, am smuls pașaportul și, împreună cu Mihaela, nevasta mea, am aterizat la Fiumicino.

Nimeni din familia noastră nu ne-a însoțit la aeroport, ca lacrimile lor să nu ne trădeze“. Rădăcinile artistului Camilian Demetrescu sunt legate de Bușteni, locul nașterii și copilăriei. Botezat la Biserica Domnească din Bușteni, acolo unde se cununaseră părinții săi, primește numele de Constantin după bunicul său, și Paul, numele nașului. Tatăl său, Camil Demetrescu, moare la 36 de ani. În amintirea lui semnează primele lucrări la Academia de Bellearte cu numele tatălui său Camil „nu ca un pseudonim, ci un pios omagiu pe care i-l aduc de-o viață“. Bunicul meu dinspre tată, constănțean, a fost timp de patruzeci de ani dirijorul corului catedralei. Era prieten cu pictorul Marius Bunescu și cu Zambaccian care cânta la vioară. Făceau muzică de cameră de două ori pe săptămână, bunica mea la pian, și alți doi la violă și violoncel. După moartea tatălui urmează Liceul Militar „Mihai Viteazul“ din Tîrgu Mureș, apoi continuă să urmeze cursuri de medicină, filosofie și bellearte. Faptul că tatăl său murise înainte de războiul împotriva sovieticilor i-a fost de ajutor pentru continuarea studiilor, care la vremea respectivă atârnau mult de originea sănătoasă, adică nu cea burgheză. „Prin anii ’60, în scurta perioadă de așa-zisă liberalizare, am început să scriu în presa culturală a vremii pe teme de artă, rotunjindu-mi puțin venitul. Am supraviețuit, ca majoritatea colegilor mei, la limita sărăciei“.

Cum majoritatea artișilor români alegeau ca țară a exilului Franța, Camilian Demetrescu a optat pentru Italia în acel moment. „Aici era posibilă o instalare provizorie. Atât de provizorie, încât – cum spune proverbul – durează de treizeci de ani. Limba o învățasem oarecum în liceu, cu profesorul de italiană. O limbă aparent ușoară, dar cu o gramatică destul de complicată“ (Revista „Memoria“, anul 1999). În materialul publicat de revista Memoria referitor la aspectele privind perioada exilului, artistul dezvăluie lucruri mai puțin cunoscute astăzi despre atmosfera politică întâlnită, și desigur despre cum un exilat provenit dintr-un regim comunist din Est era primit în această țară. Abia sosit în Italia, m-am izbit de zidul stângii, o stângă ce acaparase cultura și dicta legea. Nimerisem din lac în puț, cu deosebirea că puteam să spun în gura mare ce gândesc, fără teamă de a fi arestat, dar și fără a avea acces la concursuri, comenzi și alte privilegii rezervate artiștilor „progresiști“. Așadar, am rămas un „reacționar“, cum fusesem în țară. Italia își trăia ’68-ul ei politic, contestatar. Pier Paolo Pasolini era de partea tânărului polițist cu capul spart de o piatră rebelă în Valle Giulia, pe scările Facultății de arhitectură din Roma, unde avusese loc o ciocnire violentă între studenți și poliție. În curtea Academiei Române, peste drum, o pereche de tineri, refugiați din încăierare pentru a-și spăla rănile, ne-au explicat că de fapt ei nu voiau altceva decât nota politică la examene, adică să fie toți promovați în mod „democratic“. Pentru noi asta era de neconceput. Nu puteam înțelege „marxismul“ burghez din Occident, considerat de „șaizecioptiști“ drept „adevăratul marxism“. A fost primul șoc în Italia, consemna Camilian Demetrescu. Fuga noastră în Occident, cu ipotetica „alegere a libertății“, nu schimbase în nici un fel raportul cu puterea. Și aici, ca înainte în România, trebuia să înfruntăm rigorile unui echilibru politic ostil oricărei dizidențe: tot ceea ce nu era la stânga partidului comunist era considerat fascist. Toate celelalte partide politice, minus Democrația Creștină care, deși „coruptă“, „arogantă“ și „clientelară“, nu putea să fie pe deasupra și fascistă, dat fiind că era partenerul inevitabil al comuniștilor în strategia „compromisului istoric“, destinat să-i aducă într-o zi la guvern, erau socotite ca fiind fasciste (Revista „Memoria“, 1999).

Reacția autorităților de la București față de exprimările negative în presă sau la radio, la adresa regimului comunist din România, ale artistului Camilian Demetrescu, au fost dure și imediate. „Când fiul nostru cel mare, Camil (botezat cu numele tatălui meu), născut în Italia, avea trei ani, securitatea mi-a trimis un mesaj precis: dacă nu încetam atacurile contra Bucureștiului în presa occidentală, îl răpeau pe băiat, obligându-mă să mă întorc în țară. Evident, am înțetit atacurile, aceasta fiind singura tactică eficace. De atunci, „brațul lung al revoluției“ a încercat în fel și chip să mă lovească. Revoluția am trăit-o, ca toți românii din țară și din exil, încleștați zi și noapte de Europa Liberă. În după-amiaza zilei de 22 decembrie, mă aflam la Milano, în Piazza Cadorno, la o mare manifestație împotriva lui Ceaușescu. Când a sosit vestea că Ceaușescu a fugit, manifestația de protest s-a transformat în sărbătoare. Presa de stânga, în ediții speciale, a salutat „victoria comuniștilor români împotriva regimului fascist al lui Ceaușescu“. Vorbind de la tribună, am spus că nu Ceaușescu a creat regimul, ci regimul l-a creat pe Ceaușescu (în articolul: Sanda Anghelescu, Cine spune că exilul românesc a luat sfârșit se înșeală).

Perioada venirii artistului Camilian Demetrescu la Roma coincide cu perioada de activitate a singurei instituții culturale românești a exilului, e vorba de Societatea Academică Română, al cărei promotor și sprijinitor era Mircea Popescu, societate prezentă cu filiale în mai multe țări occidentale. Înființată în 1957, S.A.R. a reunit importante personalități ale exilului românesc, de la președintele forului, Monseniorul Octavian Barlea, sau italienistul Mircea Popescu, „motorul exilului românesc“, cum îl caracteriza Virgil Ierunca, la membri iluștri, precum Mircea Eliade, Alexandru Mircea, Monica Lovinescu, Eugen Lozovan și Vintilă Horia.

„Cunoscându-i, am intrat prin ei în contact cu Parisul – Monica Lovinescu și Virgil Ierunca – și am început colaborarea în presa exilului. Contrar a ceea ce se crede, exilul politic era puțin numeros. Marea majoritate a emigranților erau exilați economic, veniți în Occident pentru a trăi mai bine, păstrând relații utile cu ambasadele și cu regimul din țară. Doar 5-6 la sută erau cu adevărat exilați politic activi, înfruntînd toate riscurile unei astfel de alegeri. Exista un cod moral al exilului, care separa net diaspora politică, de stînga comunistă din țară și din Occident, pe care trebuia să o combată prin orice mijloc. Puțin timp după venirea mea la Roma, l-am cunoscut pe Vintilă Horia, prietenie ce a durat până la moartea sa. În nenumăratele lui scrisori, i-am urmărit drama exilului trăit cu dorul țării timp de o jumătate de secol. De la el am înțeles că dreapta cultură nu are nimic comun cu dreapta politică. Există un materialism de dreapta, la fel de antispiritual și de nociv ca cel de stânga. În 2002, la zece ani de la plecarea la cele veșnice a lui Vintilă Horia, artistul Camilian Demetrescu afirma: „În contextul demoniac al realităţii postbelice al unei Românii alienate de ideologia calomniei şi a delaţiunii, o conştiinţă ca aceea a lui Vintilă Horia avea datoria să plece în lume pentru a spune adevărul. Să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă nu pleca. L-ar fi înghiţit întunericul Gherlei ori al Sighetului, lagărul de exterminare de la Canal sau pustiul Bărăganului. Şi n-ar fi existat pentru noi nici „Dumnezeu s-a născut în exil“, nici „Cavalerul resemnării“, nici „Pérsécutez Bočce“, nici „Mai sus de miazănoapte“, nici una din toate celelalte cărţi pe care le-a dăruit literaturii române şi universale. Cui i-ar fi folosit cadavrul fără nume al unui deţinut azvârlit în gropile comune ale gulagului român (…).

Întâlnirea maestrului Demetrescu apoi cu Mircea Eliade, avea să îl marcheze profund, iar gândirea marelui om de cultură român avea să îi fie o adevărată busolă.

Camilian Demetrescu a fost înainte de toate un artist, un artist dedicat frumosului, un artist care prin excelență și-a pus întrebări despre cui trasmite un mesaj, un mesaj care să dea repere în ochiul cui privește, despre sensul și rostul vieții noastre aici pe pământ. În anul 1977, la aproape un deceniu de la stabilirea în Italia, artistul Camilian Demetrescu renunță la abstracticism, în favoarea unui artei figurative, de inspirație religioasă. Momentul cheie care l-a marcat a fost legat de restaurarea, la Gallese, localitatea unde s-a mutat după câțiva ani de locuit la Roma, a unei biserici romanice din anul o mie. Întâlnirea la Paris cu Mircea Eliade pare să fi fost de bun augur și în consens cu gândurile artistului Demetrescu.

„L-am cunoscut la Paris, în 1979, pe Mircea Eliade, cu care am vorbit îndelung. Îi datorez în bună parte hotărârea mea de a renunța la abstracticism (la care aderasem după fuga din țară, pentru a mă „vindeca“ de coșmarul realismului socialist) și a mă dedica unei arte cu caracter spiritual. Cu doi ani înainte, restaurasem la Gallese, unde locuiam, o biserică romanică din anul o mie, pentru a-mi face doar un atelier. Dar n-a fost așa: locul m-a însemnat profund, mi-a schimbat viața și arta; am început să fac lucrări compatibile cu o biserică medievală, devenită după restaurare monument istoric. Am mers singur pe acest drum, e adevărat că am avut norocul să întâlnesc mai repede decât speram un public şi un grup cultural care să înţeleagă ce vreau să spun, care m-a încurajat şi mi-a dat un suport chiar material ca să fac acest lucru. (Dan Stanca: Camilian Demetrescu, Întoarcerea la simbol, România liberă, 2010.) Fascinat îndeosebi de iconografia Evului Mediu, artistul Camilian Demetrescu își începe călătoriile în Europa cu „foaia și creionul pentru a mă alfabetiza în limbajul simbolurilor.

Creștinismul este fondat pe Întruparea lui Dumnezeu, din acest motiv arta nu poate fi decât figurativă“. (interviu ziarul Tempi, 17/2011.) Revelația credinței Restaurarea bisericii romanice din Gallese ecvhivalează în viața artistului cu întoarcerea lui Saul pe drumul Damascului, momentul în care artistul se reîntâlnește din nou cu credința: „rămasă ascunsă, în aşteptarea de a o redescoperi (…). Voiam să-mi fac un atelier și, în mod providențial, am retrăit emoția noului botez. Am făcut semnul crucii şi am îmbrăcat în viaţa mea şi în arta mea cămaşa creştină“. Astăzi în mica biserica Santi Filippo e Giacomo din Gallese restaurată cu mâinile sale, maestrul își doarme somnul de veci, așa cum a fost dorința sa. Perioada picturii abstracte a artistului în Italia, după cum mărturisea Camilian Demetrescu s-a definit prin: sculpturi, serigrafii, lucruri abstracte, plăcute, care decorau în general vilele bogătaşilor de pe lacurile din nordul Italiei sau din Elveţia. În momentul în care am schimbat publicul, am descoperit mişcarea „Communione e liberazione“ şi am început să fac expoziţii programatice pe teme ca „Dragonul şi utopia“, „Imposibilul paradis“, „Drumul crucii atomice“; publicul meu nu mai era public de oameni bogaţi, erau studenţi, oameni modeşti, care n-ar fi putut să-mi cumpere o lucrare, poate nici catalogul, dar ei au avut un efect extraordinar asupra mea. Datorită lor continuam să lucrez, ei m-au inspirat“. Arta lui Camilian Demetrescu se bazează pe acest adevăr pe care l-a slujit toată viața. Rostul nostru de ființe muritoare, purtătoare de un sâmbure de nemurire, este tocmai acesta: înțelegerea simbolului și chiar de-a fi Bunavestire noi înșine prin ceea ce facem simboluri.

Nu obosea niciodată în a repeta în diferite feluri, faptul că arta este purtătoare de lucruri bune și frumoase pentru om. În cuvântul scris sau în materialele publicate, artistul iși expune cu sinceritate profesiunea de credință: Nu există artişti specifici. De când eram student, nu puteam să concep o artă care să fie complet lipsită de aderenţă la idei, la problematica vieţii. Niciodată nu m-a tentat o pictură narcisistă, o pictură care să fie frumoasă şi atâta tot. Mă atrăgea cu deosebire drama existenţială a omului modern, pe care aş fi vrut s-o exprim cumva în desenele mele (…) Nu este un har cu care te naşti, nu poţi spune că ăsta s-a născut pictor, iar alţii sunt absolut invalizi. Dovada este că, în popor, mai toţi ţăranii ştiau să facă ceva, să cioplească lucruri frumoase cu mâna lor; sigur că existau şi meşteri, dar în general ţăranul îşi făcea casa, el n-avea nevoie de decorator de interior. El făcea o laviţă fiindcă avea nevoie de ea şi ştia că laviţa trebuie să fie frumoasă, pentru că exista raportul dintre frumos şi sacru. În Maramureş, înainte de a construi casa, ţăranul ridica poarta, pentru că poarta era un fel de intrare în spaţiul sacru, în care apoi se zidea casa. Eu nu văd arta ca o meserie, o văd ca un mod de exprimare printr-un limbaj. Dacă limbajul e bogat şi artistul reuşeşte să exprime cu claritate ce vrea, atunci publicul îl înţelege, căci publicul are nevoie de a fi fecundat de o fantezie care să îi spună ce are înăuntrul lui. În acest sens, pot spune că arta nu a murit, dar s-a alterat puternic“. (Elena Dulgheru, Dialog cu pictorul Camilian Demetrescu, ziarul „Lumina“, 2010).

Demetrescu 016

 

Contactul cu România. Memorialul Sighet Imediat după evenimentele din 1989 artistul Camilian Demetrescu se responsabilizează în a ajuta și a fi prezent în țara de unde plecase de atâtea decenii. În acei ani, Camilian Demetrescu constituie în Italia „Comitetul Pro România“, organizează transporturi de ajutoare (TIR) și publică în două ediţii Biblia tradusă de Gala Galaction, pe care o răspândeşte în ţară. Demnă și de neprețuit este atitudinea maestrului Camilian Demetrescu față de efortul de readucere în atenția opiniei publice românești a calvarului și suferințelor miilor de români care au sfârșit în închisorile comuniste, contribuția sa artistică regăsindu-se în spațiul Memorialului de la Sighet. E vorba despre Omagiul deținutului politic, două opere de mari dimensiuni care îi aparțin în curtea închisorii de la Sighet, unde străjuiește și grupul statuar din bronz Cortegiul Sacrificaţilor. Consacră Muzeului Memorialului de la Sighet un monument vizionar intitulat Învierea (Resurrezione), dedicat prizonierilor politici – o mare cochilie din care renaşte gândul liber pe care nici o închisoare nu-l poate înăbuşi. Apoi, în câteva rânduri participă cu mai multe conferințe menite să trezească și responsabilizeze pe contemporani de această dramă prin care a trecut poporul român și care nu trebuie uitată. Memorabile sunt cuvintele legate de ceea ce numea terapia împotriva uitării și amneziei istorice: „Maladia timpului nostru, cea mai gravă dintre toate, mai rea decât cancerul, decât infarctul, tuberculoza sau sida, este, fără îndoială, pierderea memoriei, a memoriei individuale şi colective, boală molipsitoare ca o epidemie de ciumă fără precedent în istoria omenirii, care loveşte mai ales tinerii. Mulţi dintre ei, ajunşi în faza galopantă a maladiei, nu mai vor să ştie nimic din ce a fost înaintea lor. Am participat anul trecut la terapia de grup a Şcolii de Vară de la Sighet. Şi pot confirma că dă rezultate uimitoare, funcţionează. Eu însumi m-am înrolat ca infirmier la secţia de depistare şi combatere a amneziei istorice şi religioase. Mă descurc chiar şi în sala de reanimare a celor mai vârstnici, care l-au uitat pe Dumnezu cel adevărat şi se închină unui „Dumnezeu al culturii“, inventat de ei. Dacă un tânăr, conştient de contaminare, m-ar întreba de unde să înceapă, i-aş spune: deschide o carte cu mituri şi una cu basme româneşti. De aici reîncepe totul“. (Sursa http:// destinatii.liternet.ro/articol/183/.html)

 

Tapiseriile Sale aflate Palatul Pontifical

Povestea capodoperelor românești din Palatul Pontifical a început în ianuarie 2005, în Bazilica romană Santa Maria degli Angeli, care găzduia o retrospectivă Camilian Demetrescu. Pe parcursul expoziției, mai mulți înalți prelați au ținut să-l cunoască și să-l felicite pentru creațiile sale. La încheierea retrospectivei, Prefectura Statului Vatican i-a propus artistului ca tapiseriile din ciclul Hierofanii să fie integrate în sălile de primire ale Papei pentru șefii de stat, ambasadorii diferitelor țări și lideri religioși, personalități ale culturii și politicii internationale. Acestea sunt situate în aripa stânga a Vaticanului, lângă Sala Nervi (sala pentru audiențele generale). Sălile respective erau în proces de restaurare, iar operele de artă ale artistului român erau considerate cele mai nimerite pentru a reda solemnitatea și semnificația locului

Violeta P. Popescu

Articol publicat in volumul Repere culturale romanesti in Peninsulă, ed. Rediviva, 2013

Please follow and like us: