De la statuia lui Dimitrie Cantemir la Milano  la strada „Vasile Alecsandri” din Torino

Recuperarea memoriei legate de istoria prezenței românești în Italia este astăzi o necesitate firească. Această restituire a trecutului – care privește momente și acțiuni importante ale istoriei culturale românești – ne readuce în dialog cu partea italiană și ne oferă bucuria de a redescoperi valori și inițiative comune. Un exemplu semnificativ îl reprezintă activitatea profesorului și omului de cultură Ovidiu Drimba (1919-2025), care, într-o perioadă politică dificilă – anii ’70 –, a avut curajul și viziunea de a propune două inițiative de mare valoare simbolică pe teritoriul Italiei: amplasarea unei statui a cărturarului Dimitrie Cantemir la prestigioasa Bibliotecă Ambrosiana din centrul istroiuc al orașului Milano, pe 9 iulie 1975, și atribuirea unei străzi din Torino cu numele poetului și diplomatului Vasile Alecsandri, pe 1 februarie 1977.

Astăzi, la mai bine de cinci decenii de la aceste evenimente, demersul de a le readuce în atenția publicului este unul firesc și necesar, întrucât cele două momente de diplomație culturală româno-italiană au rămas, din păcate, puțin cunoscute atât în România, cât și în rândul comunității românești din Italia. Importante mărturii despre aceste inițiative culturale ale profesorului Ovidiu Drimba la Milano, au fost păstrate de pr. Traian Valdman, parohul primei biserici ortodoxe românești din Italia, și de profesorul și istoricul Cesare Alzati din Milano care au fost prezenți pe 9 iulie 1975 la inaugurarea statuii lui Cantemir la Milano, opera a marelui artist Ion Irimescu. La Torino, informații legate de atribuirea numelui străzii „Vasile Alecsandri” și de eforturile depuse de profesorul Drimba, au fost menționate de scriitorul Francesco Altieri, care avea să participe, pe 1 februarie 1977, la evenimentul oficial de inaugurare a străzii dedicate marelui poet și diplomat român.

Cele două inițiative culturale ale profesorului Ovidiu Drimba s-au concretizat în perioada în care acesta activa în Italia ca profesor universitar. Între 1968 și 1979, Ovidiu Drimba a fost detașat ca profesor  de limbă și literatură română la Universitatea din Torino și a predat, totodată, și la Universitatea „Sacro Cuore” Catolica din Milano. În acei ani, a promovat cultura românească prin numeroase conferințe și expoziții organizate la Milano și Torino, oferind României o vizibilitate rară în Italia acelor vremuri, dincolo de granițele impuse de Cortina de Fier.

Despre contextul amplasării statuii savantului Dimitrie Cantemir la Milano în anii ‘70, profesorul Ovidiu Drimba avea să povestească în cadrul unui interviu: în curtea Bibliotecii – erau nouă statui de bronz de mărime naturală ale unor personalități de primă mărime în istoria europeană. Frontal erau așezați Dante Alighieri și Toma d’Aquino. În momentul în care s-a anunțat că trebuie găsită încă o personalitate europenă care să fie plasată în acel loc liber al curții, eu am făcut propunerea ca Dimitrie Cantemir să fie ales” (…).

În anul 2022, Consulatul General al României la Torino a finalizat un proiect important început în 1976 de către prof. Ovidiu Drimba,  si a inaugurat două plăci comemorative în memoria lui Vasile Alecsandri, care se află pe clădirea care l-a găzduit în timpul șederii sale în Torino,  Via San Francesco da Paola 4, pe atunci se numea Hotel Trombetta.

La Torino, demersurile pentru atribuirea unei străzi poetului și diplomatului Vasile Alecsandri erau, desigur, firești pentru profesorul Ovidiu Drimba. Această inițiativă se înscrie într-un context istoric de tradiție a relațiilor diplomatice româno-piemontese: după 1859, Alecsandri a desfășurat o intensă activitate diplomatică, fiind trimis de mai multe ori la Torino, ca ministru de externe în misiuni diplomatice, de către regele Vittorio Emanuele II și de către șeful guvernului, Camillo Benso di Cavour, câștigându-le încrederea și sprijinul. De-a lungul timpului, Alecsandri a construit și menținut relații excelente cu personalități marcante ale Piemontului, precum Cavalerul Annibale Strambio, consul și funcționar al diplomației regionale, Giovenale Vegezzi Ruscalla, politician și om de cultură pasionat susținător al cauzei române, Costantino Nigra, statalist european de marcă, și generalul Alfonso Lamarmora, dedicând Italiei, Piemontului și marilor lor figuri poezii și pagini de proză pline de entuziasm și admirație.

Este de menționat și faptul că prestigioasa Biblioteca Ambrosiana din Milano — unul dintre cele mai importante centre de cultură ale Italiei, care reunește Accademia și Pinacoteca Ambrosiana — păstrează în fondul său documentar opera lui Dimitrie Cantemir, Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman, în versiunea franceză Histoire de l’empire Othoman, où se voyent les causes de son agrandissement et de sa décadence (Paris, 1743). Este prima lucrare monumentală a unui autor român dedicată evoluției politice și militare a Porții Otomane, o analiză critică amplă a istoriei turco-osmane, de la începuturi până în secolul al XVIII-lea.

Ovidiu Drimba – istoric literar, scriitor, profesor universitar, eminent cărturar și un remarcabil spirit enciclopedic

Ovidiu Drimba s-a născut la 3 septembrie 1919, în satul Mărgine, județul Bihor. Tatăl său, Eugen Drimba, a fost învățător și delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1918. A urmat Liceul „Emanoil Gojdu” din Oradea și apoi Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, unde, în 1948, și-a obținut doctoratul cu teza Primele influențe ale simbolismului francez asupra poeziei române.Istoric literar, scriitor și profesor universitar, a fost asistentul lui Lucian Blaga, căruia i-a dedicat lucrarea Filosofia lui Blaga (1944). A publicat aproximativ 30 de volume, dintre care cea mai amplă este Istoria culturii și civilizației (13 volume, 1998–2003), o lucrare de referință în cultura română. A fost profesor la universitățile din Cluj și București, dar și la Universitatea din Torino și Universitatea Catolica Sacro Cuore din Milano, contribuind la promovarea culturii române în spațiul italian. Din anul 1974, a fost vicepreşedinte al Academiei Internaţionale „Leonardo da Vinci”, iar începând cu anul 1978, este preşedinte al Centrului interuniversitar pentru studierea raporturilor dintre Italia şi alte ţări. Printre volumele sale se numără Pagini despre cultura europeană, Incursiuni în civilizația omenirii și monografiile Leonardo da Vinci, Ovidiu, poetul Romei și al Tomisului și Rabelais. Spre finalul vieții, și-a donat biblioteca și arhiva personală — circa 7000 de volume — Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din București. A încetat din viață la 29 aprilie 2015, rămânând în memoria culturală ca un mare dascăl și promotor al dialogului între culturile română și europeană.

Violeta Popescu, Milano

Centrul Cultural Italo Român

Ca la fiecare ediție, organizatorii au pregătit peste o sută de standuri amenajate  de editurile,  librăriile și bibliotecile din întreaga zonă. Pe parcursul celor două zile, arcadele centrale ale orașului Via Roma, Piazza San Carlo și Piazza Carlo Felice, se vor transforma într-o librărie lungă de doi kilometri.

În cadrul festivalului organizatorii au prevăzut un bogat program cultural care va cuprinde întâlniri, dialoguri, prezentări de carte, laboratoare ș.a.

Centrul Intercultural din Torino, Federația Asociațiilor românești și moldovenești din Piemont partenere ale evenimentului, în colaborare cu Editura Rediviva (www.rediviva.it), au propus în cadrul manifestării o serie de întâlniri interculturale, în prezența unor autori și traducători, care se vor desfășura în Piazza San Carlo pe întreg parcursul zilei de duminică 9 octombrie 2022. Între invitați: scriitorii Younis Tawfik;  Abi Darè; Rahma Nur, Karim Metref; Anilda Ibrahimi;

Editura Rediviva este reprezentată de scriitoarea și traducătoarea Irina Francesconi Țurcanu, care va prezenta recentele apariții ale  colecției Quaderni romeni.

În urmă cu zece ani, pe 24 noiembrie 2012, la Milane, se deschidea prima editură românească din Italia – Rediviva, în prezența grupului editorial, format din scriitori, poeți, profesori, traducători români și italieni. În cei zece ani de la fondare editura, care nu este o inițiativă instituțională, a publicat în jur de 100 de titluri (literatura, istorie, artă, memorialistică, poezie, eseistică), ediții în italiană, română sau bilingve, aducând în atenția publicului cititor din Peninsulă autori clasici români, poeți, volume de istorie, memorialistică etc. În decursul anilor, Rediviva a făcut numeroase donații de carte bibliotecilor italiene, la cererea unor fundații, școli sau universități. Volumele Rediviva sunt în interesul publicului larg, dar și în interesul studenților din Universitățile italiene.  La invitația bibliotecilor, a unor școli, fundații sau universități, Rediviva organizează întâlniri de prezentare a proiectelor sale editoriale.  

În cei zece ani de activitate au fost organizate peste 100 de întâlniri cu publicul larg în mari orașe din Italia, dar și România sau Elveția.

Colecția “Culturi și civilizații” a editurii Rediviva din Milano își îmbogățește catalogul cu o nouă publicație de excepție: “De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate” [Dai romani ai romeni. Elogio della latinità] de Ioan Aurel Pop, istoric, profesor și președinte al Academiei Române, menită să contribuie la cunoașterea istoriei și culturii românești în Italia. 

Traducerea volumului este realizată de Ida Garzonio și Violeta Popescu și apare în cadrul colecției Culture e civiltà, care cuprinde alte două lucrări ale istoricului Ioan Aurel Pop: L’identità romena”, 2019 [Identitatea românească] și Storia della Transilvania, 2018 [Istoria Transilvaniei], coautor împreună cu istoricul Ioan Bolovan. Prezentul proiect editorial apare cu sprijinul Centrului Cultural Italo Român din Milano și va fi prezentat la cea de a XXXIV-a ediție a Târgului Internațional de Carte de la Torino, pe 21 mai, ore 12 00, la standul României organizat de Institutul Cultural Român, Institutul de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția împreună cu Accademia di Romania in Roma.  Cu o prefață semnată de prof. Bruno Mazzoni, un nume reprezentativ al românisticii italiene, traducerea volumului de față reprezintă prima ediție publicată în anul 2019 la editura Litera, București-Chișinău.

Prin tematică și conținut, publicația de față care va ajunge acum și în rândul cititorilor italieni, se adaugă pe linia altor importante volume publicate de Adolf Armbruster sau Eugenio Coșeriu, propunându-și să explice problema identității etnice și lingvistice a românilor, într-un context universal, cu intenția de a o face accesibilă și publicului larg. Academicianul Ioan-Aurel Pop continuă prin studiile și publicațiile sale, tradiția cercetărilor promovate de istoricii români care s-au ocupat de istoria poporului român, asemenea lui Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan, Nicolae Iorga, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Alexandru Lapedatu, Gheorghe. I. Brătianu sau David Prodan etc., care au slujit cu onestitate și profesionalism meseria de istoric. Istoricul și profesorul Ioan Aurel Pop ne îndeamnă și în volumul de față la o analiză profundă, critică și onestă a trecutului. Trecutul românilor trebuie în mod obligatoriu judecat în contextul vremii, potrivit cu ceea ce scria Nicolae Iorga, istoria românilor trebuie să fie analizată în contextul european al vremii și printr-o analiză comparativă cu realitățile și evoluția națiunilor din Occident.

(…) Este o carte care s-ar cuveni să devină lectură de căpătâi în toate școlile românești – scrie Irina  Petraș – Recurgând la o bibliografie mai mult decât impresionantă, reformulând pe înțeles adevăruri pe care publicul larg întârzie să le asimileze (…) Rod al unei prelungi și pasionate cercetări, cartea e mai mult decât necesară în vremurile de primejdioasă dezorientare pe care le trăim. Deși „romanitatea lumii și, implicit, romanitatea românilor sunt realități verificate de generații întregi de savanți” și ele nu pot fi „schimbate, negate, acceptate, minimalizate sau exagerate după bunul plac al cuiva sau după gustul unor epoci”, căci „originea unui popor nu se perimează, nu se adaptează și nu se schimbă în funcție de vremuri, de guvernanți sau de mode”, latinitatea, constantă a istoriei noastre, e periodic contestată de „ignoranți, răuvoitori sau inamici ai românilor”. Latinitatea ocupă şi astăzi un loc foarte important în lume, romanii au fost „mari cuceritori, dar şi mai buni organizatori, iar mai presus de ambele au fost legislatori”. Vasile Pârvan scria: „Îi slăvim pe daci pentru vitejia lor şi îi binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”. Academicianul Ioan Aurel Pop arată că termenul miracol nu se referă „atât la modul de formare a românilor ca popor, cât la modul de dăinuire aici, «în calea năvălitorilor».

Apartenența românilor la latinitate – afirmă istoricul Ioan Aurel Pop  – calitatea lor de membri ai marii familii a popoarelor romanice incumbă o anumită zestre istorică și indică o formă de evoluție. Aceste realități nu reprezintă un merit al românilor, dar îi așază pe români în rând cu lumea, le stabilește convergențe și explică multe realizări ale lor. Latinitatea românilor nu este un lucru de laudă și nici unul de rușine, ci este o simplă realitate, aceea de a fi înrudiți, lingvistic și cultural, cu italienii, cu spaniolii, cu francezii, cu portughezii etc. (…) Românii sunt urmașii romanității orientale și singurii reprezentanți actuali ai acesteia, iar mărturia supremă a acestui fapt este chiar limba lor, din care face parte și numele lor, purtător în sine al amintirii Romei. Românii sunt romanii de la Dunăre și de la Carpați, așa cum francezii sunt romanii dintre Alpi, Atlantic și Pirinei, doar că românii au păstrat nu numai limba latină (transformată, firește), ci și numele romanilor“.

Ioan-Aurel Pop este un istoric român, profesor universitar și președinte al Academiei Române. Director al Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, a condus şi Institutul Cultural Român din New York (S.U.A.), precum și Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția (Italia). Din martie 2012, este Rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Din 2015, este președintele Comitetului Național al Istoricilor din România și reprezentantul României în Comitetul Internațional de Științe Istorice. Membru în diverse academii și organizații științifice naționale și internaționale, visiting professor al unor universităţi din S.U.A., Franţa şi Italia, acad. prof.  Ioan-Aurel Pop este, de asemenea, autor a peste cincizeci (50) de cărți, tratate și manuale, și a peste trei sute (300) de studii și articole, publicate la edituri de prestigiu și în periodice din peste 20 de țări din Europa, America și Asia. Temele predilecte de cercetare fac parte din domeniul istoriei medievale și moderne timpurii: instituții ale Transilvaniei, relații între Țările Române, națiunea medievală, raporturi româno-maghiare, paleografia latină și limba latină ca limbă a izvoarelor.

REDIVIVA – este prima editură românească fondată în Italia (2012), un proiect al Centrului Cultural Italo Român (constituit în anul 2008), asociație de voluntariat cultural, rodul inițiativei unui mic grup de intelectuali români și italieni. Este un proiect care își propune să contribuie la cunoașterea istoriei si culturii românești în Peninsulă, prin publicarea de volume în traducere în limba italiană, română sau bilingve (româno-italiene), de literatură, istorie, poezie, didactică, filosofie, eseu, cataloage de artă.  In cei câțiva ani de la fondarea sa, Rediviva numără circa 80 de titluri, în cele opt colecții propuse de grupul editorial. Editura participă la importante târguri de carte din Italia, fiind invitată pentru prezentări in biblioteci, universități, institute italiene sau în cadrul unor manifestări cu profil intercultural, organizate în diferite orașe ale Italiei, dată fiind deschiderea editurii înspre publicarea nu doar a unor autori români, italieni, cât și unor autori străini care trăiesc în Italia (brazilieni, algerieni, s.a.)

Autor: Ioan Aurel Pop
Titlul în italiană: Dai romani ai romeni. Elogio della latinità

Traducere: Ida Garzonio; Violeta Popescu

Anul: 2022
Colecția: «Culture e civiltà»
N. pagini: 340
Limba: italiană

Prețul: euro 17,00
Prima ediție în limba română: București, Editura Litera, 2019

Prefață: Bruno Mazzoni

Tehnoredactare și grafică copertă: Gabriel Popescu ISBN: 978-88-97908-50-0

Biroul Editurii Rediviva, 13 mai 2022

            www.culturaromena.it

            www.rediviva.it

 Cu ocazia Zilei Limbii Române, Centrul Cultural Italo Român cu sprijinul Primăriei din Arcore [MB], a Departamentului de cultură, având colaborarea Asociației GRASP – Global Romanian Society of Young Professionals din Milano și a comunității ortodoxe române din oraș,  va organiza o serată culturală și muzicală, eveniment la care sunt invitați deopotrivă români și italieni.

 Manifestarea care este inclusă în programul de evenimente ale orașului în stagiunea de toamnă, va avea loc la prestigioasa Villa Borromeo D’Adda din Arcore, marți 31 august 2021, începând cu ora 19 45.  Ziua Limbii Române înscrie în acest an și o importantă aniversare care va fi marcată în cadrul acestei manifestări: 500 de ani de la cel mai vechi document atestat, scris în limba română cu caractere chirilice: „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung” (1521).

Documentul a fost găsit de arhivarul Friedrich Wilhelm Stenner, în 1894, în arhivele oraşului Braşov, fiind apoi valorificat de marele istoric Nicolae Iorga.

Profesoara Ida Garzonio din Milano invitată la acest eveniment, va evoca începuturile legăturilor ei cu România în anii’60, apropierea de limba română pe care a studiat-o la Universitatea degli Studi din Milano, traducerile din autori și poeți români pe care le-a publicat în revistele italiene, personalități ale lumii culturale pe care le-a cunoscut la acea vreme, dar și o serie de fotografii inedite, realizate în timpul studiilor în România. Cristina ȘERBAN care reprezintă asociația GRASP Milano, va anunța câștigătorii concursului de desen și eseuri adresat copiiilor și tinerilor români născuți în Italia, concurs lansat în luna iunie și sprijinit de Digi Mobil Italia. Câștigătorii vor fi premiați cu cărți, rechizite și vouchere la ateliere de creație literară și artistică.

Serata se va încheia cu un recital la nai susținut de Mariana PREDA, în care  figurează piese din compozitori români și italieni (George Enescu, Ennio Morricone, Paolo Miccio, Grigoraș Dinicu/Bela Bartok].

Mariana Preda a început studiul naiului la vârsta de şase ani, continuând apoi la Liceul „Doamna Bălaşa” din Târgovişte, la clasa de nai. De-a lungul carierei, i-a avut ca profesori pe Gheorghe Zamfir şi Damian Drăghici, alături de care şi-a perfecţionat studiile. Mariana Preda a câştigat numeroase premii la concursuri de specialitate, printre care premiul „Maria Tănase”, premiul I în cadrul Festivalului muzical Mamaia, dar şi marele premiu la Competiţia de nai din Olanda. În anul 2019 a terminat Conservatorul din Amsterdam, secția nai clasic-contemporan.

Centrul Cultural Italo Român

24 august 2021

www.culturaromena.it

Cu bucurie mă alătur acestui proiect editorial “Profesioniștii noștri” dedicat istoricului și arhivistului Vasile Lechințan, prieten și om deosebit în tot ceea ce a întreprins în bogata activitate științifică de-a lungul anilor. A evoca acum momente și aspecte care m-au legat de Domnia sa, înseamnă o frumoasă întoarcere în timp, perioada anilor 1998-2004, și cu precădere perioada asiduă a unui șantier de lucru extraordinar care a însemnat editarea volumului: Românii din Covasna și Harghita, apărută la editura Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei și Harghitei în anul 2002. Dacă această monografie de aproape 1000 de pagini a văzut lumina tiparului, în mare parte i se datorează arhivistului Vasile Lechințan care cu o implicare demnă de răbdarea “certosină” (o virtute legată de răbdarea și munca minuțioasă a călugărilor ordinului  monastic certosin)  a scos la lumină din colbul istoriei, acei români neștiuți și regăsiți în diferite documente ale vremii. Nu pot să nu readuc în aceste pagini amintirea acelor ani de șantier la această monografie, care în mod special m-a pus în legătură cu două persoane de la care am învațat enorm atunci: Ioan Lăcătușu si Vasile Lechințan. E greu să rup din tabloul acelei perioade, acești doi mari prieteni, pe care îi leagă o lungă și veche colaborare, și îi leagă în fapt o muncă  continuă, caracterizată de ceva care în mod excepțional mai întâlnești: un profesionalism dublat de un entuziasm cu totul special.

Acei ani, și mă opresc la anul 2004 când am încetat activitatea mea la Centru, au însemnat multe întâlniri, dezbateri cu dl. Vasile Lechințan, în mare parte desfășurate până la miezul nopții, legate de conținutul acestei monografii. Îmi aduc bine aminte atenția pe care o acorda fiecărui detaliu legat de acest proiect editorial, de care era foarte fericit că se poate realiza, chiar înfruntând obstacole, de la lipsa de timp la sacrificiile materiale făcute, întrucât acesta era un proiect care se împlinea într-un deplin voluntariat, făcut cu timp și mai ales fără de timp, ca mai toate activitățile care se derulau în cadrul Centrului Mitropolit Nicolae Colan.  Fiecare comunitate și localitate unde apăreau românii menționați se integrau ca într-un  mare puzzel, la care fișele de lucru ale arhivistului Vasile Lechințan erau foarte prețioase.  Aceste fișe soseau uneori săptămânal de la Cluj, și cu ele multe măturii românești găsite in arhive, adică nume de români uitați, dar care însemnau o viață românească neîntreruptă pe mealgurile Covasnei, Harghitei și Mureș. Poate cel mai măreț, cel mai original proiect la care am luat parte, a fost acestă monografie, alături de oameni minunați și dăruiți, cum este și Vasile Lechințan, de care ne unea truda inerentă, dar și  bucuria și entuziasmul. Fiecare an care trecea ne adâncea într-un studiu tot mai intens la acest volum, și deși părea ca reușim să punem capăt, adică punct final, lucrurile evoluau în direcții pe care nu ni le imaginasem la început; De la ideea unei monografii care să însumeze 200-300 de pagini, s-a ajuns la aproape o mie, și poate am fi și continuat, dacă “celebrele fișe de lucru” ale dl. Vasile Lechințan continuau să sosească de la Cluj!

Ce a însemnat prezența dl. Vasile Lechințan la întocmirea aceastei monografii și în fapt multe alte implicări și participări la diferite manifestări? Enorm de mult, o responsbilitate pe care și-a asumat-o necondiționat, dincolo de vitregiile și lipsurile inerente din viața unui modest cercetător. Doar dacă ar fi să menționez citata monografie a românilor din Covasna și Haghita și ar fi suficient să creionez rolul major avut în ceea ce înseamnă apărarea identității românești din această zonă a Sud-Estului Transilvaniei! O muncă pe care în Occident cu greu ar fi dus-o nu în cinci, ci în zece ani, o echipă editorială concentrată doar pe munca la această publicație!  An de an era nelipsit de la tradiționala Sesiune națională de comunicări știinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, ajunsă acum în 2019 la împlinirea a unui sfert de veac, și care încă din primele ediții la care mă număram printre organizatori și realtori, a însemnat și înseamnă unul dintre punctele de referință din activitatea Centrului Eclesiastic de Documentare Mitropolit Nicolae Colan, sesiune organizată sub egida Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei și Harghitei. Așa cum nelipsit este și în paginile prestigioasei publicații: Angvstia, care reunește studii și articole, rodul cercetărilor de ordin istoric, sociologici, etnografic al zonei.

Dl. Vasile Lechințan s-a transformat în acei ani la Centru în colegul nostru “la distanță” cum astăzi este mai modern spus, la distanță chiar dacă drumul de la Cluj la Sf. Gheorghe nu beneficia de un mijloc de transport de viteză. Dacă nu era prezent fizic, cu siguranță îl auzeam la telefon, participa cu sufletul la orice activitate care se contura în acel spațiu vital românesc, care a supraviețuit și va supraviețui pe seama doar a solidarității, a curajului și a demnității celor care simt asta. În tot acest parcurs, Vasile Lechințan era colegul, prietenul și susținătorul nostru. Tenacitatea și bunul simț sunt calități pe care le-am apreciat și recunoscut îndeosebi în situații de cumpănă.

Munca de cercetare în spiritul adevărului, dezvăluie și latura activă a istoricului Vasile Lechintan în a face cunoscute erori de ordin istoric la adresa și în defavoarea românilor, erori perpetuate în spațiul public, pe care doar cei cunoscători le pot sesiza prin apelul la o justiție necesară. Astfel, dl. Vasile Lechințan cu forța condeiului care îl caracterizează și înarmat cu dovezi istorice, cu documente, aduce la cunoștința opiniei publice cazuri grave din Transilvania unde s-au perpetuat false idei. După anul 2005 am cunoscut mai puțin activitatea de cercetare, lucru pe care am reușit să îl recuperez în momentul intrării si “întâlnirii” noastre pe rețele de socializare, și astfel să am acces din nou, la articolele sale publicate în diferite reviste, ziare, cum sunt cele din Condeiul Ardelean, publicație bilunară de cultură și istorie din Sf. Gheorghe.

În anul Centenarului României Mari, dl. Vasile Lechințan și-a adus contribuția cu multe participări la simpozioane, lansări de carte, articole precum: (1100 de ani de excludere a românilor de la decizia politică a Ţării lor se încheie la Alba-Iulia în 1918 etc. ) și îndeosebi în sesizarea și apelul făcut autorităților instituțiilor Statului Român, care au operat retrocedări fară nicio bază juridică. Un exemplu este tocmai memoriul din 2018 adresat Președintelui României, Instituțiilor administrative și juridice ale statului român care  au „retrocedat” imobile de o valoare inestimabilă Arhiepisopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, deși aceasta din urmă nu era în drept, cum scrie istoricul Vasile Lechințan, fiind bunuri pe care Arhiepiscopia nu a fost niciodată proprietar și fiind doar administrate o perioadă de către aceasta (palate, internate ale unor gimnazii și școli, clădiri, etc). Tot la acest capitol, dl. Vasile Lechințan are o atenție vigilentă de cum spațiul în românesc se petrec fapte contrare istoriei românilor, cum de exemplu a fost dezvelirea unui „Monument al libertăţii religioase” la Turda. O “regizare reuşită a UDMR contra Centenarului – scrie dl. Vasile Lechințan făcută cu concursul autorităţilor române inconştiente, care nu s-au consultat cu istoricii români, cu Universitatea din Cluj, cu Academia Română”. Am amintit doar două exemple recente din zecile de apeluri, sesizări pe care cu responsabilitate le-a adus mereu la adresa opiniei publice, la adresa autorităților Statului Român.

Dl Vasile Lechințan continuă și acum să fie prezent pe baricade, să prezinte volume de istorie, să stea în mijlocul celor truditori pentru adevăr, să însuflețească publicul doritor să îl asculte, să scrie în continuare și mai ales să îi inspire pe cei din jur cu entuziasmul caracteristic unui adevărat iubitor al valorilor culturale românești.

Arhivistul Vasile Lechințan nu este orginar din județele Covasna și Hahrgita, nu a crescut și nu a trăit pe aceste meleaguri, dar a locuit și locuiește mereu cu sufletul în acea zonă, i-a fost aproape, a sprijinit-o, i-a perceput durerea și a simțit când să îi aline suferințele cu ceea ce a putut face cel mai bine: să scrie în spiritul adevărului.

Violeta P. Popescu

 26 septembrie 2019

Material publicat în volumul “Profesioniștii nosștri: Vasile Lechințan”, n. 27, editura Eurocarpatica 

«Și noi am pus o piatră la temelia României Mari.» Simion Mândrescu

de Violeta POPESCU

Când vorbim despre Marea Unire de la 1918, se cuvine pe drept cuvânt un deplin omagiu profesorului, patriotului și omului de cul­tură, Simion Mândrescu, a cărui activitate pentru realizarea unității naționale, nu s-a desfășurat doar pe meleagurile românești ci și în afară, mai ales în Italia, unde numele lui se leagă de formarea Legiunii voluntarilor Români din vara anului 1918. La acea vreme profesorul Mândrescu a parcurs fără odih­nă și cu mult zel drumurile Europei pentru a mobiliza opinia publică în folosul luptei pentru unitate a românilor. Șefi de guverne, oameni de cultură și știință, personalități ale vremii au fost informați cu toții prin scrisori, vizite, articole în presă, de sentimentele și lupta românilor.

Despre cine a fost Simion Mândrescu, de la a cărui moarte se împlinesc 81 de ani, con­textul în care a acționat și faptele lui, ne vom opri în cele ce urmează. Cu precădere intere­sul lui față de românii care trăiau în Italia la acea vreme, de demersurile lui din primăvara și vara anului 1918 atât pentru a sensibiliza autoritățile timpului despre cauza românească cât și pentru constituirea unei unități militare formată din prizonierii de război, merită pe deplin atenția noastră a contemporanilor. Despre viața și activitatea deosebită a lui Simion C. Mândrescu, pe lângă studii și articole consemnate în presa vremii, ori în publicații şi cărți apărute după moartea sa, există două cărți scrise publicate în timpul vieții acestuia. Una care privește misiunea sa în Franţa şi Italia, întâlnirile şi conferințele avute, a co­respondenței sale oficiale, demersurile întreprinse pentru cauza românilor din Ardeal şi Bucovina, dar și a consemnărilor din ziarele şi publicațiile vremii: ”Simion C. Mândrescu – În Franţa şi Italia pentru cauza noastră, 27 Septemvrie 1917-1 Ianuarie 1919”, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice, 1919. Celălalt volum este un călduros omagiu adus în 1928 marelui om de către “Frăţia Românească”, societate a studenților români de peste hotare “în cadrul comemorărilor unui deceniu de la proclamarea unirii pe vecie la Patria Mamă a provinciilor surori eliberate de sub jugul asupririlor îndelungate”: “Fraţia Românească – Frăţilia, SIMION C. MÂNDRESCU în serviciul unității noastre naționale – OMAGIU din partea Societăţii Frăţia Românească- Frăţilia, Președintelui ei de onoare”, Institutul de Arte Grafice “Bucovina”, București, 1928.

Simion Mândrescu a făcut parte dintr-o strălucită pleiadă de intelectuali ardeleni, mi­litanți pentru cauza românească, precum Iuliu Maniu, Octavian Goga, Onisifor Ghibu, Alexandru Vaida Voevod, s.a. Asupra formarii sale intelectuale și-a pus amprenta și școala germană, urmând și obținând doctoratul la Universitatea din Berlin.

Fiu al unei familii de țărani mureșeni, Simion Mândrescu s-a născut la 18 iulie 1868; vi­itorul profesor universitar și om politic a urmat clasele primare la Râpa de Jos, gimnaziul la Sibiu, iar apoi s-a înscris la Liceul grăniceresc din Năsăud. Studiile liceale le-a terminat însă la București, unde a urmat și cursurile Facultății de Litere și Filozofie, avându-i ca profesori pe Al. Odobescu, B. P. Hașdeu, V. A. Urechia, Grigore Tocilescu și Titu Maio­rescu. La Năsăud, viitorul mare intelectual și patriot român avea să dobândească o bază temeinică și o conștiință națională: Aici mi-a fost dat să învăț a-mi iubi cu pasiune neamul, aici mi-a fost dat să învăț a iubi cu aceiași pasiune învățătura. Simion C. Mândrescu ca și mulți alți intelectuali ardeleni au ales în contextul oprimării austro-ungare să se împli­nească intelectual în vechiul Regat al României, cu el formându-se o adevărată generație dedicată Unirii de la 1918. După terminarea studiilor, scurt timp a funcționat ca profesor la Liceul Codreanu din Bârlad, urmând ca în anul 1899 să primească o bursă pentru a urma un doctorat în filozofie la Universitatea din Berlin. Întors în țară a activat ca profe­sor la Liceul Național din Iași, dar în 1904 s-a reîntors la București, fiind numit titular al primei catedre universitare de limba si literatura germană, care se înființase chiar în acel an. Atât la Bârlad, cât și la Iași sau mai târziu la București, Simion Mândrescu a pregatit și publicat o serie de lucrări de valoare, precum: “Elemente ungurești în limba româ­na” (1892), “Doina” (1893), “Literatura și obiceiuri poporane din comuna Râpa de Jos” (1894), “Gramatica limbei latine”, pentru clasele I-a si a II-a secundara (1898), “Strigături sau chiuituri poporane” (1898), “Influența limbii germane asupra limbii noastre” (1904), “Influența culturii germane asupra noastra” (1904) ș.a. Simion Mândrescu va fi titularul acestei catedre între anii 1904-1937.

Cu perseverenţa sa tipic ardelenească, a militat pentru înfăptuirea idealului de veacuri al românilor, de a fi uniţi într-un singur stat –mărturie dată prin întreaga sa activitate şi acţiunile întreprinse atât în țară cât şi în afara ei. În Vechiul Regat, pe lângă cariera pro­fesională remarcabilă, se afirmă ca lider al mişcării naţionale având ca scop Unirea Tran­silvaniei, Banatului şi Bucovinei cu România. S-a implicat activ și total în lupta românilor ardeleni din tara, dar și în Italia, Franța, acolo unde erau români și putea să îi sensibilezezepentru realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Împreună cu alţi intelectuali cu viziuni şi ten­dinţe progresiste şi unioniste, a în­fiinţat mai multe asociaţii a caror activitate a fost subscrisă determi­nării intrării României în războiul împotriva Austro-Ungariei (Liga pentru Unitatea Culturală a tutu­ror Românilor; Federaţia Unionis­tă, Congresul românilor de peste hotare aflători în ţară, etc.).

Care este contextul în care Si­mion Mândrescu dar și G.G. Mi­ronescu, ajunge să își desfășoare activitatea în Italia și Franța în anii premergători Marii Uniri? Cum ajunge să fie artizanul Legiunii vo­luntarilor români din Italia consti­tuită în vara anului 1918?

În condițiile grele în care se afla România, în vara anului 1917, cu aproape două treimi din teritoriul național ocupat, era nevoie de susținerea cauzei românești în străinătate.

În această situație, românismul avea nevoie de un organ care să poată să răspundă ne­cesităţilor vremii. Se pun astfel bazele Consiliului Național al Unității Române, care își propunea: „organizarea propagandei, organizarea corpurilor voluntare romanești din Austro-Ungaria, şi chiar cea a Regatului României, care se află în străinătate, în Italia, în Franţa, în America, Siberia; edificarea opiniei publice mondiale cu privire la veritabila conștiință românească”. În mai multe capitale aliate au fost trimise delegaţii formate din politicieni, oameni de cultură, personalități din teritoriile ocupate de Austro-Ungaria. Un rol important în propaganda pentru întregirea României l-au avut profesorii români, care au propus în ședința din iulie 1917, premierului I. I. C. Brătianu trimiterea unei misiuni universitare în Franţa, care să susțină mai ferm interesele românilor. În acest context Si­mion Mândrescu este ales ca delegat din partea „Asociației profesorilor universitari din România” și a „Societății Românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, „ca reprezen­tant al țării în străinătate pentru propagandă”. „În Franța și Italia pentru cauza noastră. 27 septembrie 1917- 1 ianuarie 1919”, „unde lucrează politic și diplomatic pentru întregirea României”. O misiune grea și responsabilă, pe care Simion Mândrescu a împlinit-o în mod excepțional.

Aşa numita „misiune universitară”, destinată să susţină propaganda în străinătate a fost formată din personalităţi de prestigiu ale lumii universitare româneşti: Orest Tafrali, I. Găvănescu şi I. Ursu de la Universitatea din Iaşi; Em. Pangrati, Charles Drouhet, Dr. Hur­muzescu, Traian Lalescu, Simion C. Mândrescu, George Murnu de la Universitatea din Bucureşti şi Ion Nistor de la Universitatea din Cernăuţi. Din septembrie 1917 și până la începutul lunii aprilie 1918, profesorul Mândrescu s-a aflat în Franța, împreună cu o delegație de profesori. Aici se întâlnește cu oameni politici francezi, acordă interviuri și publică articole în diferite ziare franceze, precum: “Le Temps”, “La petite Republique”, “La Roumanie” si “L’Eveil”, atrăgând atenția internațională asupra situației grele în care se afla statul român amenințat cu dispariția si a situației românilor ardeleni din imperiul aus­tro-ungar siliți să lupte pentru o cauză care nu era a lor. Din Franţa pleacă în Italia, unde desfășoară o activitate intensă atât pentru susținerea cauzei unirii Transilvaniei, Bucovi­nei și Banatului cu România, cât şi pentru constituirea unei legiuni formate din voluntari români proveniți din rândurile prizonierilor de război ardeleni, prizonieri luați de armata italiană în luptele duse cu armata austro-ungară.

În aprilie 1918, S. Mândrescu împreună cu dr. N. Lupu, D. Drăghicescu, Benedetto Luca și Gh. Mironescu, s-a aflat în Italia, unde a participat la lucrările Congresului naționali­tăților oprimate din monarhie, congres care a proclamat dreptul acestor nationalități la autodeterminare. În 1918, s-a constituit și un organism care să coordoneze aceste miș­cări: „Comitetul de acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina”, cu sediul la Roma, al cărui președinte era Simion Mândrescu şi care avea strânse legături cu alte orga­nisme similare ale românilor, care se înființaseră la Paris, Londra şi Washington. Acest co­mitet a început să acționeze ca organism unic al tuturor românilor. Un rol conimportant l-au jucat Simion Mândrescu, G.G. Mironescu, precum şi V. Lucaciu, care şi-au împărțit activitatea în folosul românilor între Italia, Franţa şi Statele Unite. Relevantă este în acest sens, scrisoarea datată la 9 mai 1918, adresată de prietenul Benedetto de Luca lui Simion Mândrescu, unde i se solicită în cadrul propagandei printre soldații și ofițerii români, și nu numai, articole și știri legate de schimbările produse în urma Congresului naționa­lităților de la Roma și posibilitatea formării de unități militare care să se alăture Italiei, Puterilor Antantei.

Benedetto De Luca către Simion Mândrescu, Roma, 9 mai 1918:

“Bun și dragă prieten. De abia întors pe 1 mai de la Padova la Roma, m-am grăbit să vin să te salut la hotelul unde te găsești împreună cu doamna Mândrescu, dar aflai de la portar că erați plecați deja de o zi la Cittaducale. Aș fi dorit să mă pui la curent cu ceea ce în prin­cipiu s-a decis în materie de propagandă în rândurile naționalităților oprimate de armata dușmană. Idei bune și proiecte pe care voi căuta să le obțin puțin câte puțin cu dragoste și înțelegere între delegații diferitelor naționalități. De la Roma am plecat la Padova sâmbătă 4 mai. Aici am așteptat sosirea delegatului boem (din Boemia), care doar el lipsea; de ieri suntem cu toții. Peste câteva zeci de zile se va scrie o foaie săptămânală, publicată în boemă, sârbo-croată, română și poloneză (cu câteva știri, în slovenă și ruteană) care să foloseas­că ca organ al propagandei noastre între trupele diferitelor naționalități oprimate aflate în

armata austro-ungară. Un anumit număr de exemplare ale acestui ziar vor fi distribuite pentru propaganda internă în rândul soldaților și ofițerilor români și boemi din Italia. Vom continua să îl difuzăm în rândurile inamice, chiar și prin intermediul unor manifeste o dată sau de două ori pe săptămână. Ne adresăm Dvs. cu rugămintea de a ne înlesni atât pentru ziar cât și pentru manifeste, tot ceea ce credeți, cu luminata experiență, cu autoritatea și înțelepciunea care o aveți, ce este oportun pentru publicare: scurte articole, sau note, ca știri și informații, Dorim ca aceste articole să fie semnate de Dvs., pentru a le oferi cea mai mare importanță și eficiență. Materialul care urmează să fie publicat vă rugăm să îl trimiteți la următoarea adresă: Commissione Interalleato di Propaganda, Ufficio del Delegato Romeno, Padova. În al doilea rând, facem apel la competența și bunătatea Dvs. în a alege dintre ofițe­rii noștri români, pe cineva care se potrivește cel mai bine, inițiat dacă se poate în jurnalism, care să scrie în afară de limba română și în maghiară și ruteană. Dacă nu este posibil să găsești o singură persoană care să răspundă acestor exigențe lingvistice, atunci trebuie să te folosești de amabilitatea alegerii a doi ofițeri. În acest caz, cine scrie în ruteană ar trebui să cunoască un pic de poloneză sau de sârbească. Fiind vorba de o situație foarte delicată ne încredințăm patriotismului dvs. luminat”. Scrisoarea dincolo de importanța momentului, denotă autoritatea și prestigiul de care se bucura profesorul Simion Mândrescu, prieten, colaborator al italienilor în acel moment, care cu toții erau animați de misiunea pe care o aveau în acel moment. La 4 iulie 1918, Simion Mândrescu, care se afla la Roma, scria lui Vasile Stoica, atașat la Legaţia Română din Washington: “Sunt de trei luni în Italia, unde mă ocup de formarea unei legiuni române din cei 18. 000 de prizonieri români din Aus­tro-Ungaria. O parte dintre ofițeri au şi fost eliberați şi trimiși pe front ca informatori, iar altă parte, în număr de 15 au fost eliberați pentru a alcătui împreună cu mine Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina. Scopul comitetului este de a se ocupa de organizarea legiunii, de a atrage într-un singur mănunchi pe românii transil­văneni, bănăţeni şi bucovineni din țările aliate şi a face propaganda necesară pentru cauza noastră. Sediul comitetului va fi la Roma. Trei membri vor fi trimiși la Paris, trei la Londra și trei la Washington”.

Dar poate cel mai emoționant mesaj adresat de Simion Mândrescu românilor în acel moment, este cel din octombrie 1918, când se afla din nou la Roma și lansa Apelul “Către românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina, aflători în Italia: “Frați Români, Puterile Aliate au hotărât desființarea Austro-Ungariei și liberarea naționalităților (…). Noi, Românii, liberi pe pământul nostru, vom fi uniți cu România și vom forma acea țară mândră și tare, cum se cuvine să fie țara pe care a întemeiat-o străbunul nostru Traian, de aproape 2000 de ani. Întregul neam românesc va fi mândru de noi și va binecuvânta fapta noastră, iar noi vom putea spune cu mulțumire în suflet: «Și noi am pus o piatră la temelia României Mari»”.

După Unire, Simion Mândrescu a continuat activitatea sa de profesor, punându-se o pe­rioadă și în slujba diplomației românești în Albania (1925-1926), fiind cel dintâi diplomat român care a prezentat scrisorile de acreditare în această țară.

De asemenea a fost fondator al mai multor societăți și publicații precum: Liga națională a femeilor române, 1921; Societatea „Graiul Românesc”, 1923; Societatea Germaniştilor Români, 1931 – Preşedinte; Revista Germaniştilor Români, 1932 – Director; Institutul ro­mâno-german, 1935; Industria casnică românească; Hora; Joc şi cântec românesc, etc.

În 1940, a asistat ca mulți alți patrioți ai făuriri României Mari la destrămarea Țării pentru care luptase cu atâta elan în anii tinereții sale, fiind martor la norii negrii care s-au abătut asupra destinului poporului român. Oameni care își puseseră în slujba Țării tot ce era mai de preț, asistau in nici douăzeci de ani de la marea Unire, la o serie de tragedii care aveau să curme în cel mai brutal mod, destinul românesc.

A fost legat până la sfârșitul vieții de locurile natale. Dovada este faptul ca în 1933 a do­nat suma de 40.000 de lei pentru ridicarea unei școli în localitate, asistând chiar la inau­gurarea ei, iar mai târziu a făcut o importantă donație prin testament. “Am hotărât să las școalei din comuna Râpa de Jos o casă situată în București, Strada Grigore Alexandrescu, nr. 44 și care poate aduce un venit curat de 24-25.000 de lei, cu cari s-ar putea trimite câte doi copii mai buni la școli mai înalte”, erau cuvintele înscrise în cuprinsul testamentului sau, încheiat în 1937.

S-a stins din viața la 30 septembrie 1947, în Bușteni, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din București.

Bibliografie:

Alina-Cătălina Ibănescu, teză de doctorat; Propagandă și război. Misiunea intelectualilor români la Paris. (1917-1920)

Ziarul “Ardealul”, 22 martie 1915

Nicolae Balint, Un mureșean în slujba Unirii, săptămânalul Clipa; Statele Unite, Ediția: 872 – 13 Decembrie, 2008 – Anul XVIII »

Simion Mândrescu – Omul din umbra istoriei Marii Uniri. Asociaţia SIMION C. MÂNDRESCU.

Raluca Tomi, Italienii în slujba Marii Uniri, Revista istorică”, tom XXI, 2010, nr. 3–4, p. 279–292

Dr. Alexandru Uiuiu: Duhul istoriei îl readuce pe Simion C. Mândrescu în locurile natale, în co­tidianul Răsunetul.

Prof. univ. dr. Simion C. Mîndrescu și contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri, Unirea, anul 2012

Interviu realizat în anul 2007, Reggio Emilia

În anul 1978 în Reggio Emilia, artiștii Marinel Ștefănescu și Liliana Cosi, în acel timp cele mai mari și cunoscute nume de balerini ai momentului, dau naștere companiei de balet care le poartă și astăzi numele „Compagnia Balletto Classico Cosi-Stefanescu“. O companie și o școală, devenite repere importante în lumea baletului italian. Marinel Ștefănescu nu este doar numele unui mare artist român care trăiește în Italia de aproape patru decenii, înainte de a se stabili aici în 1977, având deja contracte la Scala din Milano, este numele care a răsunat cu succes pe cele mai mari scene de balet ale lumii, unde a fost prezent ca balerin și coregraf, este artistul român care a purtat cu mândrie numele țării sale, în zeci de locuri ale lumii. Este de asemenea numele artistului, care pentru prima oară a pus în scenă la Vatican, un spectacol de balet cu temă biblică, care a colindat lumea cu mesajul baletului clasic, pe care l-a purtat pe cele mai importante scene ale lumii, un mesaj pe care îl iubește, îl cultivă și îl menține viu prin generațiile de balerini pe care îi instruiește. Și acum, cu săli arhipline, numele artistului român și al balerinei Liliana Cosi, sunt o emblemă a nobleții și a artei pure, cum se exprimă deseori maestrul Marinel Ștefănescu. În anii ’80, în plină dictatură comunistă, zeci de balerini luau drumul Occidentului și poate cel mai mult al Italiei, pentru că aici gazdă și sprijinitor le era Marinel Ștefănescu, care a ajutat pe mulți dintre ei să se integreze mai întâi în cadrul companiei sale, ca apoi fiecare să reușească să se stabilească în Italia. Nu i-a uitat niciodată pe cei de acasă, pe artiștii care i-au fost alături la Opera Națională. În seri târzii, îi sună și acum la București și stă îndelung de vorbă cu fiecare, ca și cum nu s-ar fi despărțit niciodată de ei. Am găsit impresionantă această cultivare a prieteniilor, această solidaritate pe care o exprimă în mod unic cu fiecare dintre cei apropiați Domniei sale.

Am avut privilegiul acestei învecinări cu maestrul Marinel Ștefănescu, în momente minunate, participând la mai multe spectacole ale Companiei de balet, sau în frumoase sărbători, când în cerdacul boieresc al casei sale, nenumărați oaspeți îi trec pragul și sunt primiți cu o ospitalitate și generozitate cum rar le mai întâlnești astăzi. Trăiește în Reggio Emilia, acolo unde este nu doar casa sa, ci și casa Asociației de balet, unde cu ochi atent și plin de exigență, urmărește generațiile de tineri veniți din toate colțurile Italiei să urmeze și să învețe baletul. În liniștea casei, aș spune mai degrabă a conacului său boieresc, o veche cascina, transformată după gustul și stilul maestrului Ștefănescu, regăsești amintiri, fotografii și chiar un loc de meditație și rugăciune în intima capelă aflată chiar în interiorul casei. A avut și are în cadrul companiei și mulți colaboratori români. În ceea ce privește scenografia, e de amintit numele Hristofeniei Cazacu de la Iași. A avut de asemenea o strânsă colaborare cu compozitorii Cornel Trăilescu și Adrian Enescu. Compania de balet Cosi-Ștefănescu a fost invitată să evolueze la sediul ONU de la Geneva, la Los Angeles, la Vatican, la Kyoto, într-un templu budhist, la Graz, pentru o mare întâlnire ecumenică, la Roma, în onoarea Maicii Tereza de Calcutta, la San Jose și în Costa Rica, în cadrul Festivalului Artelor. Premii naționale și internaționale au răsplătit valoarea, armonia şi frumusețea acestei companii. În 1990, Marinel Ștefănescu a venit în țară cu numeroase ajutoare umanitare, organizând câteva turnee ale „Companiei de Balet Clasic“ la București, Cluj, Iași și Lugoj, cu „Retrezirea umanității“, „Rădăcini“ și „Triptic“. Ca recunoaștere a valorii și geniului său creativ, a fost răsplătit, în 2002, cu „Steaua de Aura României“ și cu titlul de „Cavaler“, din partea președintelui României.

Mai amintim că Marinel Ștefănescu este și un talentat pictor, exprimându-și prin culori, având numeroase expoziții atât la București, cât și la Roma, Edmonton, Gallarate, Livorno, Parma, Milano, Reggio Emilia. Unul dintre tablourile sale, se află expus în colecția Vaticanului, fiind un cadou dăruit Papei Ioan Paul al II-lea.

Cele peste 2 000 de spectacole avute în întreaga lume, mai mult de 25 de coregrafii create, zecile de diplome de excelență și recunoașteri internaționale primite în lunga sa carieră sau faptul că a dansat pe scenă până spre 50 de ani, lucru rar întâlnit în lumea baletului, sunt doar câteva mărturii ale unui artist pentru care baletul înseamnă frumos, înseamnă cultivare a sufletului și a minții.

Despre călătoria sa prin dans, timp şi spaţiu am vorbit cu maestrul Marinel Ștefănescu, interviu conturat în câteva dintre întâlnirile avute.

Balerin, coregraf, scenograf, pictor… în același timp. O carieră lungă și plină de succese pe care o desfășurați de peste 40 de ani, o carieră începută în România și apoi continuată în Italia. De unde ați găsit timpul necesar să vă împliniți pe atâtea planuri? Vine oare această energie din faptul că în toți acești ani ați căutat mereu armonia și frumusețea dăruită cu atâta dragoste publicului?

A te dedica artei înseamnă a te pune în slujba ei cu tot ce ai mai bun în tine, este mereu o exigență interioară pe care o simți și vrei să o definești; eu am urcat pe scenă prima oară la cinci ani – și acela a fost firul vieții mele, nu am mai cunoscut altceva; viața mea s-a desfășurat pe aceste coordonate. Nu am ținut seama în munca mea de ceea ce este la modă, nu m-a interesat această latură legată de ceea ce îți creează o strălucire de moment, m-a interesat ceea ce poate transmite munca mea artistică oriunde aș purta mesajul ei, un mesaj al artei adevărate, pure cum o văd eu, care nu trebuie să se supună unui context. Afirm mereu că pesajul artei este unul etern. Rolul artei, așa cum o văd eu, și care în viața mea a însemnat baletul, coregrafiile, și în cele din urmă picturile mele – toate au în vedere elevarea spiritului omului, înălțarea lui.

Faceți parte dintr-o generație strălucită a baletului romanesc, nume mari care s-au făcutcunoscute în România și apoi în străinătate. Credeți că ați fost o generație aparte? Că ațibeneficiat de ceva în plus care a dat forță mesajului dvs. artistic?

Datorez acest fapt străluciților maeștrii pe care i-am avut și pe care îi evoc mereu: Anton Romanovschi, Floria Capsali, Liciu Penescu, Nicolae Iacobescu,Trixi Checais, Oleg Danovschi, Bela Balogh, Ion Grama – mare profesor de caracter și dans românesc, Gelu și Ida Matei. Au fost talente care s-au impus până la crearea unui statut distinct al corpului de balet național. Să ne gândim că Floria Capsali venise cu o pregătire temeinică artistică din Occident. La școala ei particulară de balet s-au format printre alții Marie Jean Livezeanu, Mimi Tutunaru și mulți alții, cărora li se adaugă mai târziu Gabriel Negri (cunoscutul teoretician și dansator), Oleg Danovschi, Gabriel Popescu, Trixi Checais, Gelu Matei, Petre Bodeuț, Mitiță Dumitrescu, Bela Balogh –cei care trebuie să spunem că au înfăptuit baletul românesc în anii’50.

Amintiți de marele nostru balerin Gabriel Popescu, artist de talie internațională. O parte a opiniei publice cunoștea că era unchiul dvs. Se poate spune că ați făcut primi pași de dans sub ochii exigenți ai artistului?

Când m-am născut eu, în decembrie 1946, balerinul Gabriel Popescu, care era fratele mamei mele, era deja în plină afirmare artistică. Desigur, când ai în familie un artist ești asociat cu această imagine. Aș spune că în familia mea nu lipsea simțul artistic, mama mea, bunicii mei erau persoane sensibile la ceea ce e frumos, la artă în general, și o menționez aici pe bunica mea care stia să cânte la pian. M-am născut în acei ani grei de după război, a doua zi de Crăciun. Rădăcinile familiei mele se regăsesc în Oltenia. Tatăl meu era morar. Ca multe alte familii în acea perioadă procesul colectivizării, al naționalizării ne adusese multă sărăcie, multă tristețe.

Și primii pași…

Am fost fascinat încă de la cinci ani de această lume artistică, de ceea ce insemna lumea spectacolului, luminile, muzica. Gabriel Popescu nu m-a îndrumat spre balet, în sensul unei instrucții care să mi-o dea în mod special, mi-a văzut însă talentul și m-a încurajat; îmi aduc aminte în acel timp al copilăriei cum veneau în casă la noi artiști, balerini, oaspeți din străinătate și el mă punea să dansez în fața lor și țin minte că era tare bucuros de mine.

Perioada adolescenței dvs. se caracterizează și prin multe și grele încercări datorate contextului politic al vremii: părinții arestați, tentative de a fi exclus din școală etc. Pe fondul revoluției din Ungaria din 1956, s-a produs și în România un val de arestare a multor intelectuali și artiști români între care și unchiul dvs. Gabriel Popescu, arestare care a generat multe consecințe negative. Ce vă aduceți aminte de acele împrejurări?

A fost un complot politic căruia îi căzuse victimă și unchiul meu, precum și alți artiști, era cred o directivă internă a partidului comunist. Episodul a avut pentru familia noastră consecințe negative imediate, dar și de lungă durată. A fost arestat și tatăl meu care a avut o altercație cu unul dintre polițiști. La scurt timp a urmat arestarea mamei mele, iar eu am fost dat afară din școală; imaginează-ți doi copii rămași singuri acasă, eu aveam 12 ani și sora mea șapte ani; părinții au fost închiși o jumătate de an, timp în care noi rămași acasă trebuia să ne putem câștiga existența. După ceva timp, în urma intervenției venite de la ruși, unchiul meu a fost grațiat și la puțin timp, plecat în turneu la Paris a și rămas acolo, continuându-și cariera în Occident, ca balerin, coregraf și profesor.

Cu toate aceste dificultăți întâmpinate, extraordinarul talent și instrucția foarte bună v-au propulsat repede. La prima confruntare de nivel internațional – Concursul de la Varna din 1968 ați câștigat medalia de aur pe aceeași poziție cu balerinul rus Mihail Barishnikov, a fost o mare victorie a dvs. și a școlii românești de balet.

…și aș continua, un concurs cu mari emoții unde nu am fost sigur că particip până în ultima zi. M-am pregătit în spatele ușilor cu complicitatea directoarei liceului, Ester Magiar. Emoțiile legate de participarea mea la acest concurs erau datorate acestei probleme de familie. Cât privește medalia de aur, noaptea după concurs organizatorii au trebuit să o taie în două și s-o împartă fiecăruia dintre noi. Rușii nu erau obișnuiți să mai câștige și alți concurenți veniți din alte țări.

Prim balerin al Operei Române între 1968–1971. Publicul român vă cunoaște în acea perioadă ca un strălucit cuplu artistic pe care l-ați făcut cu Ileana Iliescu, un nume importantal baletului românesc. Ce repertoriu ați avut?

Ca prim dansator am avut un repertoriu vast: am evoluat pe scenele teatrelor din București, Iași, Cluj Napoca, în Giselle, Lacul Lebedelor, Micul vrăjitor. Anii aceia au fost foarte prolifici din punct de vedere artistic, nu doar în ceea mă privea, cât în general privind spectacolele de balet ale Operei Române. Am fost distribuit în roluri clasice: Frumoasa din Pădurea adormită, Tricornul, Mandarinul lui Oleg Danovschi, Coppelia etc. Am avut-o mult ca parteneră de balet pe Ilieana Iliescu – Luli – cum o alintam noi prietenii, o artistă care a strălucit nu doar în Romania, ci și în străinătate.

Ca să reușiti să ieșiți din țară cu o bursă chiar și în fosta URSS, sau să mergeți în turnee unde erați solicitat, ați cerut audiență chiar la Ceaușescu. Să înțeleg că era ultima alternativă la care puteați apela să aveți libertate?

Inevitabil se întâmplau aceste propuneri de a ieși cu spectacolele în afara țării, apoi ideea de a te perfecționa era foarte importantă. Dupa Varna, în 1969 am primit premiul pentru cea mai bună interpretare la primul concurs Internațional de balet de la Moscova. De 47 de ori mi-am făcut bagajele ca să ies la concursuri și tot de atâtea ori m-am întors cu ele acasă. Abia a 48-a oarăam reușit să plec. Un impresar cunoscut al vremii mă văzuse în spectacole și ceruse să particip în Croația la un balet. Acesta își exprimase direct hotărârea: ori vine Marinel Ștefănescu, ori nu vine nimeni de la București! atunci singura soluție a fost să merg la Ceaușescu în audiență și să-i spun să îmi dea voiesa ies din țară ca să pot studia.

Și așa aveați deschisă calea spre Teatrul Balșoi…

Nu am ales să merg la Teatrul Balșoi cum se obișnuia, ci la Teatrul Pușkin, căci mă interesa linia baletului clasic. După două luni la Leningrad, m-au introdus în foarte multe spectacole, rușii nu aveau în acel moment balerini nobili, au urmat multe turnee. Eram foarte bine plătiți pentru toate spectacolele, plus că publicul rus în entuziasmul lui față de artiști, făcea acestora multe cadouri costisitoare și din cele mai variate – blănuri, televizoare, frigidere!!! Pe vremea aceea primeai 300 de ruble la un spectacol! Ulanova, artistă a poporului, câștiga 580 de ruble!! Sigur că se câștiga mult! În baza contractului pe care îl aveam, o mare parte trebuia să îi restitui la ARIA, Asociația de Impresariat Artistic. Singura țară din lagărul sovietic cu această invenție ARIA – a fost România; Desigur că ARIA își ținea partea ei, vorbesc de banii neți. În urma spectacolului Giselle, în 1971, dintr-un milion de lire am rămas cu 200 000, restul i-am dat înapoi. După ce m-am stabilit în străinătate mi s-a cerut să returnez până și banii de la bursa de studii avută în Rusia!

Cerință absurdă pe care am auzit-o de altfel și la alți mulți artiști stabiliți în acei ani în Occident. O traiectorie plină de glorie care pleacă de la București, Moscova și apoi în Elveția, la Zurich unde ați fost prim balerin. Cum a fost din punct de vedere artistic perioada trăită în Elveția?

A fost o perioada bună, cu multe spectacole, continuam mult cu recitalul clasic. Practic, eram în Elveția, dar erau multe turnee în Italia, apoi, iar mă întorceam în Rusia. Am avut ca partenere de dans în acei ani pe: Alicia Alonso, Tessa Beaumont, Magdalena Popa, Iliana Iliescu, Natalia Makarova, Liane Daydé, Ekaterina Maximova. Pot spune că începuse pentru mine o carieră internațională în balet. În acei ani a venit și ideea de a mă stabili în Occident.

Ajungem la un punct important al carierei dvs. viitoare, venirea în Italia și întâlnirea cu marea balerină de la Scala, Liliana Cosi. Ați format un parteneriat artistic longeviv de peste trei decenii și o adevarată pagină de istorie a baletului clasic. Cum a început această longevivă colaborare?

Cu balerina Liliana Cosi mă întâlnisem în cadrul mai multor spectacole de balet. La Scala la începutul anilor ’70 am evoluat în Giselle, Excelsior, Spărgătorul de nuci, Romeo și Julieta. De altfel, această longevivă colaborare a însemnat multă muncă, multe responsabilități și desigur multă satisfacție profesională. Lucrurile s-au întâmplat firesc pe făgașul lor, această cunoaștere a generat idei și valori comune în direcția baletului, a idealurilor pe care ni le propuneam împreună în acel timp. Atât eu, cât și Liliana Cosi ne-am întâlnit într-un moment de vârf al carierelor noastre, eram deja la o maturitate artistică pe care în acel moment am căutat să o fructificăm, să punem toată această experiență a noastră în practică. Așa s-a născut Asociația noastră de balet.

La Festivalul Vale d’Itria din 1975 de fapt ați debutat cu prima mare realizare coregrafică unde v-ați definit concepția artistică, ați conceput și costumele de scenă…

E adevarat! Un punct important pentru începutul colaborării noastre a fost primul festival de la Valle D’Itria în Martina Franca la care am participat în 1975. A fost anul când am debutat, fără a fi însă înființată legal Asociația de Balet Clasic. O ocazie cu care ne-am reunit forțele într-un spectacol foarte important. A fost un repertoriu vast, destul de greu pe care l-am ales. Cu acea ocazie am realizat primele mele coreografii vorbesc de Patetica și de al doilea act din Lacul lebedelor. Am prezentat „Patetica“! Nimeni nu mai pusese în scenă acea frumoasă parte muzicală. Patetica a și rămas unul din spectacolele foarte iubite de public și a avut în jur de 350 de spectacole. Numele personajelor alese erau Dragostea, Viața și Destinul.

După aceste prime producții, în 1977, în mod legal Asociația de Balet Clasic din Reggio Emilia a luat ființă. Cum a decurs organizarea, vorbesc de această impunătoare clădire unde își desfășoară și acum activitatea Compania, școala de balet…ma refer și la partea administrativă adeseori anevoioasă? Locuiați deja în mod stabil în Italia?

După multe căutari am găsit acest spațiu în afara orașului Reggio Emilia, în care ne găsim și acum, o clădire spațioasă pe trei etaje, cu peste 1000 de metri, adaptată unei activități artistice de acest fel. Desigur, clădirea a fost restructurată și adaptată la exigențele unei școli de balet. O dată găsit sediul, lucru care a fost cel mai important și pentru care de fapt avusesem cel mai mult de gândit și căutat, mulți prieteni ai Lilianei Cosi ne-au dat o mână de ajutor. La început aveam balerini de 12 naționalități diferite, cu școli diferite și era dificil să aromonizezi grupul.

A fost un început de forță, dacă este să vedem cum v-a receptat presa de specialitate. Un început marcat de multe spectacole de balet, de multe turnee. Care era noutatea pe care o aduceați în peisajul artistic italian din aceast punct de vedere?

Noutatea? nu era nici o noutate, continuam ceea ce consideram fundamental în baletul clasic. Noutatea era dată poate de un alt factor: lumea nu era obișnuită să faci spectacole de balet oriunde, mă refer nu doar la sălilele clasice de teatru, ci vorbesc de spațiile deschise din orașe, amifiteatre, piețe, săli de cinema, săli de sport etc., făceam ceea ce ne propusesem în statutul Asociației: a purta mesajul artei la toată lumea de la elite până la publicul obișnuit. Era un efort mare și din partea noastră să ne adaptăm spațiului în care prezentam un spectacol; în plus noi duceam totul din Reggio Emilia, încărcam în două camioane mari toată aparatura până la costume și recuzita unui spectacol.

Până la formarea primei generații din școala dvs. într-un procent de 80% compania de dans „italiană“ din cadrul Asociației era de fapt românescă! Balerinii români ca Petre Ciortea, Valentina Massini, Ileana Iliescu, Gheorghe Iancu evoluau în producțiile dvs. coregrafice. Mulți dintre ei s-au stabilit în Italia dat fiind contextul tot mai restrictiv din România impus de regim.

Așa a fost începutul! Mulți ani am adus în companie balerini români cu precădere de la București, dar și de la școala de coregrafie și balet din Cluj Napoca. Profesorii din școală erau tot de la București, plecau acasă doar în vacanță. Cât privește spectacolele în care evoluau au fost multe, cred nenumărate turnee, cu Ileana Iliescu, Gheorghe Iancu, Valentina Massini etc., făceam câte 22 de spectacole pe lună!! Erau spectacole care se desfășurau în arenă vara, la 40 grade Celsius. Special îmi aduc aminte de spectacolul ținut la Termele din Caracalla, ceva extraodinar: peste 3000 de spectatori; și atunci am evoluat tot cu Iancu și Luli (Ileana Iliescu). Au fost apoi în companie Petre Ciortea, Gheorghe Cotovelea, Loreta Alexandrescu si mulți, mulți alții.

Aș afirma ca ați avut un rol providențial în viața lor artistică. Din cei enumerați de dvs. mulți au rămas în Italia și-au continuat carierele și s-au salvat de la un regim care îngrădea tot mai mult libertatea…

Degradarea din punct de vedere artistic în Romania era din ce în ce mai mare, artiștii erau obligați să aducă osanale regimului, conducătorului. A fost și deceniul când începea să se fugă din țară cu toate mijloacele. Obținerea actelor de ședere în Italia era condiționată de locul de muncă, și una desigur legală, nu la negru. Povestisem câte dificultăți întâmpinasem eu din cauza documentelor. Pentru a pune în legalitate acești artiști pe care îi chemasem din România, deschisesem la Poliția din Reggio Emilia în jur de 70 de dosare! În momentul în care Compania s-a deschis, a început seria turneelor, a realizărilor coregrafice, am apelat la acești artiști din România, de altfel mulți prieteni de ai mei, pe care care i-am integrat proiectelor mele coregrafice.De-a lungul anilor nume românești precum maestrul Trăilescu, compozitorul Adrian Enescu, scenografa Hristofenia Cazacu v-au fost aici în Italia colaboratori, deși făceau drumul din România In 1977 am fost la festivalul de la Sanremo cu spectacolul a cărui coregrafie o realizasem la „Don Chisciotte“ unde am avut orchestra în direct a maestrului Trăilescu. O amintire plăcută legată de aceste turnee cu spectacolul „Don Chisciotte“ a fost la Milano, în fața Domu-ului, o piață cu 15 000 de oameni prezenți care au apaludat și ovaționat timp îndelungat. Am avut muzica lui Gheorghe Zamfir – Doina – într-un spectacol de balet care prezenta durerea unei mame la pierderea fiului, durerea Maicii Domnului și jertfa pe cruce a lui Iisus Hristos. Și tot o temă religioasă a fost Anafura, un spectacol a cărui temă mi s-a revelat într-un vis și pe care l-am realizat pe muzica lui Adrian Enescu. Scenografa, care a devenit apoi o colaboratoare permanentă a Companiei, este Hristofenia Cazacu de la Iași.

Alături de companie, școala de balet a fost o altă coordonată intensă și prolifică a activității artistice a asociației. Ce principii ați imprimat școlii de balet, ce mesaj ați căutat să dați atâtor generații cărora le-ați fost profesor?

Sunt multe valori strâns legate între ele când e vorba despre studiul dansului clasic, ideea cu care am întâmpinat pe toți cei care au deschis porțile școlii noastre, nu a fost doar cea de instrucție propriu-zisă, cât și de a le transmite sentimentul de armonie și dragoste față de ceea ce au ales să facă. Au fost și timpuri mai puțin bune pentru evoluția școlii, dar faptul că am avut această formă de instrucție organizată a fost în beneficiul nostru. În anul 1983 am avut prima generație de balerini; unii dintre ei au devenit profesori, alții au intrat în companie.

Maestre, ați imprimat, în toate aceste lungi decenii de existență a Asociației, concepția dvs. coregrafică în producțiile și spectacolele realizate. A fost o exigență exprimată în a nu vă abate de la baletul clasic, în ciuda tuturor provocărilor moderne care au început să fie acceptate și în zona baletului.

După mine clasicul înseamnă ceva ce ține de perfecțiune. Dacă spun neoclasic intenționez a spune un nou mod de a tinde spre perfecțiune, spre armonie. În istoria culturii marii artiști care au rămas, pictori, sculptori, compozitori etc. sunt din zona clasicului, vezi Michelangelo și alții. Astăzi aș spune suntem într-o situație critică, deoarece nereușind să mai atingem asemenea perfecțiune, falșii autori și creatori se ascund în spatele unor diferite clasificări. Important este nivelul și nu stilul. Am convingerea că există doar o sursă unică pe acest pământ din care izvorăște și apar manifestările adevărate artistice ale omului: Divinitatea, Dumnezeu ca și creator al Universulului, al frumuseții, al echilibrului și al frumosului.

Impresionează mult în concepția dvs. artistică o profundă transparență a valorilor umane și universale. Aveți o intuiție extraordinară asupra unui semnificat profund al existenței umane – viața ca un mare dar dat de Dumnezeu…

Pe acest raport om – Dumnezeu se fundamentează existența umană. Nu cred în destin și nici într-o distrugere finală a ceea ce este omul, sufletul lui Cred că știm și intuim foarte puțin din ceea ce se petrece în jurul nostru. Cu atât mai mult cred că folosim puțin din creierul nostru. Cred că e nevoie să medităm mai mult la unele lucruri: să ne gândim că în urmă cu sute de ani în urmă erau puține instrumente, dar câtă intuiție pentru multe lucruri, doar observându-le! Dacă ne gâmdim doar la materie, la ceea ce vedem, ar fi un dezastru! Trebuie să gândim la toate lucrurile în eternitatea lor. Artistul cu munca sa, cu intepretarea sa personală, umană, diferită și unică, are obligația ca înaintea Creatorului acestui univers să manifeste o reîntoarcere la El și trebuie să recunoască în opera sa, în mesajul și armonia pe care le transmite o modalitate de a-I mulțumi acestui Creator. Când într-o operă se percepe această stare de reîntoarcere, când o operă are această pecete a armoniei și echilibrului generată de multe ori de sacrificii, atunci este Artă. Arta în definiția ei este ceva mereu din zona sacră, pentru că este un dar pe care artistul îl face publicului când se adresează sufletului și minții acestuia.

Asociația de balet în toate aceste decenii de existență v-a multiplicat rolurile, ați fost în același timp balerin, coregraf, scenograf, costumist… Cum ați reușit să conciliați toate aceste responsabilități artistice?

În spatele atâtor sute de spectacole pe care le-am avut fie în Italia, în Europa, Asia, America stă în primul rând foarte multă muncă, eu însumi, aș spune, modificam totul când ceva nu mergea, multe lucruri erau de ultim moment. În cadrul companiei noastre era nevoie de toate aceste laturi, de la concepția artistică la ultimul detaliu, că era vorba de costume, de scenografie sau de altceva. Am dansat mult ca balerin în companie, în coregrafiile mele… rar când un dansator evoluează pe scenă până la vârsta de 50 de ani! Aceasta implică o anumită condiție fizică, un antrenament continuu, din punct de vedere al sănătații ai de suferit.

În coregrafiile dvs. spectacolul „Anafura“ a fost unul special, mesajul religios transmis publicului a impresionat multă lume. L-ați prezentat și la Vatican de două ori în Sala Nervi, Aula Paulo al VI-lea… ce amintiri aveți de la întâlnirea cu papa Ioan Paul al II-lea?

Spectacolul a fost filmat și la Rai, unde am interpretat atât rolul lui Iisus cât și cel al lui Ioan Botezătorul. Apoi, în 1984, am prezentat doar o parte din acest spectacol în fața Papei Ioan Paul al II-lea, spectacol care privea scenele mai importante din viața Mântuitorului Iisus Hristos, referitoare la momentul Nașterii, al Învierii. După spectacol, îmi amintesc că papa Ioan Paul al II-lea m-a privit lung și mi-a spus „Voi să asculați de Maica Domnului și de Iisus al vostru“. După ce am început să pictez i-am dăruit două dintre tablourile mele. Unul dintre el îl avea expus chiar în biroul de lucru.

Cum a întâmpinat presa și în general massmedia, spectacolele cu care ați fost în toată Italia?

A fost o receptare foarte bună! Până în anii ’82–’83 nu au fost multe filmări desigur datorate și faptului că nu exista tot acest progres din ultimii ani. Totuși sunt multe materiale televiziunile Rai 1, Rai 2, Rai 3; am avut si spectacole de televiziune, participam la emisiunile realizate de Pipo Baldo… și ca o completare la ce m-ai întrebat, faptul că am primit de două ori în anii ’80 premiul din partea presei, care se dădea funcție de câte apariții aveai în massmedia. Ca un bilanț amintesc că această receptare din partea presei față de noi, a avut ca rezultat aproape 8000 de articole în ziare, reviste, cărți etc. în Italia și în străinatate.

Vă mulțumesc!

Noiembrie, 2008

Reggio Emilia

Interviu realizat de Violeta P. Popescu

– Bujor Nedelcovici, un mare deschizător de drumuri în literatura română. Aşa te ţinem cu toţii minte, încă de pe vremea când aproape că nu se putea pronunţa numele tău în ţară. Te recunoşti în această definiţie?

Orice artist este produsul spaţiului şi timpului istoric în care a apărut. Nu putem să scriem în prezent aşa cum s-a scris în Evul Mediu, dar ar fi bine să cunoaştem o Renaştere spirituală şi morală. Când am început să scriu, din instincutul de a refuza canoanele artistice ale epocii, dar şi deliberat, am respins ideea de a urma modelele literare. În acea epocă (1970) era la modă nuvela sau proza scurtă. Mi-am propus să debutez cu un roman. Aşa am scris romanul « Ultimii », care a fost bine primit de critica de specialitate. Un istoric literar a anunţat că am «o remarcabilă vocaţie de romancier », iar altul m-a comparat cu Hermann Hesse. După un timp, mi-am propus să scriu o proză de lungi dimensiuni şi nu-mi amitesc dacă în acea epocă (1980) un alt scriitor a scris o trilogie. « Somnul vameşului » a fost considerat un Bildüngsroman, o cronică de familie şi « un desen în mişcare ». În Prefaţa romanului care a fost reeditat în 2007 (Editura ALLFA), spuneam : « Scriitorul se neagă în dorinţa unei afirmaţii : cunoaştere şi memorie – sensul existenţei ». Aşa s-a întâmplat şi cu celelalte romane. « Al doilea mesager » a fost o utopie negativă şi comparat cu « 1984 », dar în acea epocă nu-l citisem pe Orwell. În cronicile publicate în Occident romanul a fost inclus pe linia romanelor scrise de Kafka, Huxley, Zamiatin, Platonov.

În romanele scrise la Paris am folosit alte surse de inspiraţie şi alte strategii ale naraţiunii. Am fost preocupat – cum era firesc – de problema exilului, care este una dintre cele mai dure probe inţiatice şi de conştiintă. Exilul poate fi comparat cu boala, agonia, nebunia şi moartea. Am ţinut mai multe conferinţe cu acest subiect în Statele Unite, Canada şi România. În « Dimineaţa unui miracol » am prezentat ideea imposibilităţii de a rămâne în exil în absenţa iubirii şi de aceea Maria a preferat să se întoarcă în ţară. În « Cartea lui Ian Înţeleptul » am sugerat « mitul Cristic ». Un despot vrea ca prin violenţa prin care îşi exercită puterea să-i determine pe supuşi să se revolte, să-şi recapete libertatea, chiar cu preţul vieţii lui. În « Îmblânzitorul de lupi » am tratat ideea că şi « gândul poate ucide». Romanele au fost bine primite de critica literară din Franta, Statele Unite, Belgia, iar dosarul de presă de aici este mai voluminos decât cel din ţară.

Ce pot să răspund la afirmaţia : « deschizàtor de drumuri » ?

Scriem de aproape două mii de ani şi chiar mai mult. Nu putem să fim absolut putem să ne întoarcem până la utopia lui Platon din « Republica ». Importat este să evităm drumurile deja deschise şi bătătorite de alţi scriitori şi să venim cu partea noastră de originalitate (viziune personală, construcţie artistică, intuiţie, sensibilitate, imagiarul individual şi colectiv, subconştientul grăitor, introspecţie, « la simplicité de la forme » şi în special un stil şi o voce inconfundabile…

– Am simţit întotdeauna, fie în scrierile tale, fie în iniţiativele publice care te-au avut ca protagonist, un profund simt al justiţiei. Cât atârnă în această formulă pregătirea ta de avocat? Se poate spune că avocatul care erai la început a continuat să existe şi să lucreze pe alte căi, cum ar fi cea a literaturii?

Cred că studiile de drept m-au ajutat să înţeleg şi să dobândesc o cunoaştere raţională şi lucidă a noţiunilor de adevăr, vinovăţie, nevinovăţie, responsabilitate, culpabilitate. Dar eticul şi morala se află dincolo de articolele din codurile penale sau civile. Este o poziţie afectivă şi de sensibilitate la suferinţa celuilalt : « alteritatea ». Am fost întotdeauna alături de cei « umiliţi şi obidiţi », de cel persecutat, de cel asuprit şi contra asupritorului. Împotriva impostorului, mincinosului, manipulatorului, a mistificării, a minciunii prin omisiune, a corupătorului, a traficantului de idei, a confuziei voite de valori…Am preferat să mă revolt şi să nu tac resemnat. Rău am făcut! Da-da! Este bine să fii cuminte, să stai la locul tău, să nu îţi asumi niciun risc, să foloseşti duplicitatea şi ambiguitatea în gândire şi în viaţa de fiecare zi. Da-da! Ştiu prea bine, dar…nu am fost înţelept. Ca urmare a articolelor pe care le-am scris şi a polemicilor pe care le-am provocat, am fost acuzat că sunt un justiţiar, un maniheist, un răzbunător dispus să mă « răfuiesc cu toţi şi cu toate » şi chiar un masochist. Insultat, denigrat, marginalizat, mai ales când am îndrăznit să scriu o carte despre Dosarul de Securitate. Un zâmbet pentru foştii mei prieteni ! Noi avem o cultură a impunităţii, orice este posibil şi nimeni nu este răspunzător şi vinovat. Nu avem o cultură a trecutului, a memoriei, a locurilor de amintiri, a memorialelor. Vrem să uităm cât mai repede…Acceptare, tăcere, supunere voluntară…( La Boétie, « Discours de la servirtude volontaire »), amnezie entuziastă. În schimb, avem umorul, ironia, deriziunea, zeflemeaua, sarcasmul, frivolitatea, parodia, comedia, superficialitatea, hazul de necaz…Un carnaval cu personaje îmbrăcate în travesti, dar care dansează nu la Veneţia, ci…la Bucureşti. Ar fi banal să repet : « O ţară tristă şi plină de umor ». Nu-nu! S-a depăşit de mult timp această afirmaţie. Să vorbim astăzi de Justiţia din România? Ar fi o pierdere de timp pentru că poate nu există decât ca nume înscrise pe unele palate în ruină…

– Ştim că Parisul te-a adoptat întru totul şi, văzându-te mergând pe străzile capitalei franceze, pot să spun că te confunzi perfect în eleganţa unei oarecare elite intelectuale care încă se mai poate distinge în anumite zone pariziene.

Adaptarea şi integrarea au fost destul de dificile. La început s-au pus problemele de existenţă: să ai un acoperiş şi să poţi mânca o baghetă. După ce am făcut mai multe « meserii manuale », am avut şansa să fiu primit în Comitetul de redacţie al revistei Esprit, revistă de prestigiu înfiinţată în 1932 de Emmanuel Mounier. Am cunoscut profesori, scriitori, artişti şi chiar pe George Steiner, pe Derrida, pe Paul Ricoeur (l-am invitat în ţară şi a ţinut o conferinţă la ICR : « Justiţie şi răzbunare ») şi pe mulţi alţii. La Esprit am putut să găsesc cărţile pe care le doream şi pe care nu le citisem în România. Am publicat mai multe articole, eseuri şi cronici literare. De la o vreme nu mă mai simt un exilat. « Je suis chez moi » la Paris, în această dublă apartenenţă care devine prin trecerea anilor un motiv de satisfacţie, de seninătate, de bucurie şi uneori chiar de fericire. Nu am făcut o alegere greşită…

– Cât din sufletul tău a prins rădăcini în Franţa şi cu ce sentiment te întorci,

astăzi, în România?

Când am sosit în Franţa (1987), am fost invitat de INALCO să ţin o conferinţă. Am vorbit despre: « De ce sunt ceea ce sunt ? », adică « Cum poţi să fii român ? ». De atunci şi chiar cu mult timp înainte, am încercat să aflu ce rol au jucat în viaţa mea istoria şi trecerea prin evenimentele care mi-au marcat copilăria, adolescenţa, munca pe şantiere şi uzine, debutul ca scriitor, refuzul de a accepta cenzura, strădania de a rămâne liber şi voinţa de a părăsi ţara, adică: familia, casa, biblioteca, prietenii, trecutul, amintirile…De mulţi ani încerc să-mi înţeleg destinul şi ce rost am pe lumea aceasta. Dar mai laes în ultimii 25 de ani de când am rămas în exil. Trebuie să recunosc că am obosit. Refuz să mai înţeleg…neînţelesul care s-a petrecut acolo timp de 45 de ani şi absurdul din prezent…Nu este absurd deoarece şi absurdul are logica lui! Nu a fost o ruptură în raport cu vechiul regim (poate nici nu era posibilă), nici măcar o detaşare, ci a fost o continuitate, o restaurare cu aproape aceiaşi actori care nu şi-au schimbat nici cel puţin şapca sau vesta. S-a instaurat o oligarhie politică şi financiară, o mafie ocultă, sfidătoare, arogantă şi rapace. Avem o cultură a amneziei voluntare în raport cu istoria, trecutul şi o lipsă de responsabilitate pentru evenimentele din prezent.

Mă întorc în România de două ori pe an, cu ocazia Târgurilor de Carte. Am o mare satisfacţie că am publicat la Editura ALFFA « Opere complete », 7 volume, însumând 5500 de pagini. Acum privesc pe fereastră cerul senin şi ascult o simfonie de Mozart! Mai înainte am ascultat muzică de jazz. De curând am terminat romanul « Jurnalul unui cântăreţ de jazz »… Mă refugiez în muzică şi mă ascund în literatură.

– Adesea se intuieşte, în scrierile şi conferinţele tale, o undă de amarăciune. Este oare preţul plătit pentru a avea curajul adevărului? Sau oare ţine de speranţa eşuată vis à vis de fiinţele care te-au dezamăgit deseori de-a lungul anilor?

O amărăciune?! Recunosc că am comis o gravă eroare de a lua anumite evenimente şi oameni prea în serios. Dar tristeţea şi suferinţa sunt doar un drum sinuos şi plin de obstacole pentru a dobândi seninătatea, dreapta şi egala măsură a lucrurilor şi chiar speranţa şi bucuria de a trăi în fiecare zi. « Iubeşte şi fă ce vrei ! », spunea Sfântul Augustin. Lângă masa de lucru am o pagină pe care am scris mai multe cuvinte-devize şi pe care le citesc înainte de a începe să lucrez : « Detaşare, Desprindere, Deşertăciune, Tăcere, Seninătate, Iubire, Credinţă, Lumină, Bucurie, Un zâmbet în fiecare zi ». Traseul a fost destul de dificil, nici acum nu pot să mă laud că am câştigat frivolitatea şi superficialitatea despre care vorbea un prieten, dar am văzut cu ochii deschişi « spectacolul, comedia, carnavalul », care se ascund în spatele fiecărui eveniment şi care ne ajută să ne salvăm şi uneori chiar să zâmbim.

– Ştim cu toţii că ai luat hotărârea dureroasă de a părăsi România tocmai pentru că nu îţi mai permitea să fii tu însuţi, scriitorul, şi devenise ca o capcană în care spiritul tău se sufoca. Ce poţi să spui despre România de astăzi?

O să-ţi spun o poveste…În martie se va ţine la Paris « Salon du livre » şi după 23 de ani România este invitată de onoare. Eu…nu am fost invitat. Nu m-a suprins, dar nu am tăcut şi am amintit organizatorilor de câţiva dintre scriitorii români care trăiesc la Paris şi care nu ar fi trebuit să fie uitaţi. Eu sunt aici de 25 de ani, parcă aş fi totuşi scriitor şi nu ar cheltui cu mine nici cel puţin preţul unui bilet de metrou. În cele din urmă am primit o invitaţie şi poate mi se va propune să iau cuvântul. Nu ştiu sigur…De curând am avut un vis care m-a amuzat. Eram într-o sală şi mi s-a dat cuvântul. Am spus că am renunţat la cetăţenia română şi am dobândit cetăţenia Australiei. Am fost la Canberra şi am primit un paşaport de cetăţean al acestei ţări. Între timp, am făcut o « Asociaţie pentru apărarea drepturilor aborigenilor din Australia ». În paralel, mă ocup de doi struţi şi de doi canguri care se află la Grădina Zoologică din Bois de Vincennes. Mă înţeleg foare bine cu ei, mă recunosc, îmi cer să-i mângâi, le dau mâncare şi sunt foarte mulţumit că mă pot ocupa de aceste două…fiinţe.

Iată ! În vis am dobândit capacitatea de a răspunde indirect la o chestiune care m-a preocupat (obsedat) zeci de ani, iar acum nu mai reprezintă o problemă …Vezi ! Dacă în realitate nu am prea mult umor, în vis am câştigat virtutea necesară de a suporta mai uşor viaţa…

-Se poate spune, la distanţă de atâţia ani, că exilul te-a salvat de la moartea intelectuală şi spirituală ?

Poate exilul a fost înscris în destinul meu.Grecii numeau destin coincidenţa a două forţe: voinţa din tine care se întâlneşte cu o voinţa superioară pentru care ai fost predestinat. Dacă nu aş fi cunoscut exilul poate aş fi fost mai sărac spiritual şi sufleteşte. Aici am avut cărţile care mi-au lipsit în ţară şi m-am întâlnit cu romancierii, filosofii şi teologii despre care nici măcar nu auzisem la şcolile şi facultăţile pe care le-am urmat. Dar a fost şi o probă de rezistenţă fizică şi morală ce m-a condus la sentimentul că nu-mi este teamă să privesc în urma pentru a-l vedea pe cel care mă urmăreşte, asa cum se întâmpla la Bucureşti. Frica de frică… Este nevoie să dobândeşti o libertate interioară, spirtuală şi de cunoaştere pentru a atinge un alt grad de evoluţie… Aici sunt un altul decât am fost acolo…şi încerc să-l uit pe cel care am fost cândva…Personajul din romanul pe care l-am terminat recent « Jurnalul unui cântăreţ de jazz » şi-a uiat chiar şi numele…

– Cunoaştem cu toţii memorabilele personaje feminine din cărţile tale. Şi eu am fost întotdeauna fascinată de capacitatea ta de a zugrăvi spiritul feminin cu atâta delicateţe şi măiestrie. Cum explici această afinitate? Ce te-a făcut să fii atât de apropiat de sufletul lor?

Păstrând o umbră de umor şi ironie, pot să amintesc că Victor Hugo a spus : « Dacă nu o să fiu Chateubriand, nu o să fiu nimic ! ». Eu mi-am spus : « Dacă a fost scris romanul Anna Karenina sau Madam Bovary, atunci de ce să nu încerc să explorez universul şi misterul feminin ?». Un amănunt amuzant ! În primele zile după ce am cerut azilul politic, am găsit pe capota unei maşini romanul « Madame Bovary ». Am privit acest semn ca pe un dar divin şi plin de semnificaţii. De atunci se află pe colţul mesei mele de lucru. Şi aşa s-a născut Doamna Rujinski din « Ultimii », Cristina din « Zile de nisip », Micheline din « Al doilea mesager », Ana din « Îmblânzitorul de lupi » şi în special Maria din « Dimineaţa unui miracol ». Se ştie că la origine am fost androgini şi fiecare dintre noi păstrează o parte feminină şi alta masculină. Depinde ce este prioritar pentru a determina sexul. A fost o ambiţie să aflu ce simte, ce gândeşte, cum reacţionează şi chiar cum se îmbracă sau cum se fardează o femeie. Şi, cum imaginarul şi imaginaţia nu îmi lipsesc, am reuşit – cred – să pătrund în sipritul, sufletul, contradicţiile şi afecţiunea unei femei. « Le deuxième sex », cum era titlul unei cărţi de Simone de Beauvoir. Nu a fost prea complicat şi acum le admir pe rând, iar ele parcă îmi adresează un zâmbet de iubire şi în special îmi aruncă o privire prin care îmi spun că misterul a fost parţial devoalat. Sufletul lor s-a deschis spre mine…

– Anul acesta va vedea lumina tiparului, pentru prima oară în cariera ta de scriitor, primul roman tradus în italiană. Este vorba despre « Dimineaţa unui miracol ». Cu ce sentiment ai primit această veste şi mai ales, ce mesaj ai vrea să transmiţi viitorilor tăi cititori italieni care vor începe să te cunoască?

Vestea că voi fi tradus în limba italiană a fost – cum era firesc – o surpriză plăcută şi neaşteptată. Am publicat cinci romane în limba franceză, şi, iată, acum Maria din « Dimineaţa unui miracol » va fi cunoscută şi de cititorii italieni. La toate aceste remarci, pot să adaug şi un amănunt important : traducătoarea, Ingrid Coman, a avut iniţiativa şi decizia de a se angaja la acestă lucrare în mod benevol şi care cere mult efort, sensiblitate, fidelitate şi în special pasiune. Recunoştinţă…

– Poti spune, cu mâna pe inimă, că literatura poate să dea sens întregii vieţi a unui scriitor? Sacrificiul acesta te-a adus, ca să spunem aşa, mai aproape de Dumnezeu?

A fi scriitor reprezintă mai întâi o vocaţie, un har… Nu este o carieră şi nici un sacrificiu. E o mare bucurie de fiecare zi când pleci dintr-un real şi o realitate uneori greu de suportat şi te îndrepţi, prin imaginar, într-o lume creată după alte criterii decât cele obişnuite. Te întâlneşti cu personajele care după un timp îşi dobândesc o autonomie pe care scriitorul trebuie să o respecte şi el nu devine (parţial) decât un « un scriptor » al deciziilor şi al libertăţilor pe care personajele şi le-au câştigat. Personajele vorbesc în mine ziua şi noaptea şi îmi cer să le aştern pe hârtie…Dacă am un singur personaj, am un roman şi nu-mi rămâne de făcut decât să mă aşez la masa de lucru şi să-i ascult glasul şi poruncile… Scriu cu mâna dreaptă, dar mâna stângă parcă este dirijată de altcineva şi uneori am simţit că sunt însoţit (inspirat, ocrotit ) şi când ajung la sfârşitul unui roman înţeleg că nu am fost singur nici o clipă…

Cum să ieşim din negativitate, deoarece este ştiut că Răul este o negaţie, o interdicţie? « Il faut imaginer Sisyphe heureux ». Oare este posibil ?

– Iţi mulţumesc din suflet personal, dar şi în numele cititorilor, pentru disponibilitate şi generozitate.

Interviu realizat de Ingrid Beatrice Coman

Artista Lumința Țăranu premiată la Internațional Limen Arte

FOTO.’Metafora gruppo centrale Y + particolare centrale + particolatre inferiore’, in tehnica picturii in serigrafie pe panza, stampata cu mana si in exemplar unic, de dim. 200x185cm.

La expozitia internationala Premio Lìmen Arte, editia anul 2012, organizata de Camera de Comert al orasului Vibo Valentia (Calabria / Italia), in Muzeul Primariei – Palazzo Gagliardi, participa artista romanca Luminita Taranu (www.luminitataranu.it) cu o instalatie la perete compusa din trei pinze intitulata: ‘Metafora gruppo centrale Y + particolare centrale + particolatre inferiore’, in tehnica picturii in serigrafie pe panza, stampata cu mana si in exemplar unic, de dim. 200x185cm.
Opera expusa a primit mentiunea speciala a juriului.

“Am avut onoarea sa fiu invitata de catre istoricul si criticul de arta moderna si contemporana, Prof. Giorgio Di Genova, Directorul Artistic, pe perioada tuturor celor patru editii, inclusiv cea care a inceput pe 15 decembrie 2012 si care se va incheia pe 27 ianuarie 2013”, ne spune Luminita Taranu, adaugand “Doresc sa multumesc pentru creditului artistic pe care Prof. Giorgio Di Genova mi l-a acordat in cei 25 e ani de cand traiesc si lucrez in Italia, ingrijind expozitii personale ale mele si invitandu-ma la multe expozitii colective de deschidere internationala, cat mai ales pentru reala importanta a expozitiei in curs.”

Expozitia este dotata de un catalog in culori si un catalog online.