Luni, 19 mai 2025, de la ora 18.00, prestigiosul amfiteatru Il Ridotto dei Palchi Arturo Toscanini – Teatro alla Scala din Milano a găzduit un eveniment omagial dedicat marii soprane Hariclea Darclée — o voce românească care a marcat istoria operei italiene și a teatrului milanez. 

Manifestarea a fost dedicată împlinirii a 125 de ani de la premiera mondială a operei Tosca de Giacomo Puccini, în care Hariclea Darclée a interpretat în premieră absolută rolul Floria Tosca, la Teatro Costanzi din Roma, la 14 ianuarie 1900 și a fost organizată cu sprijinul Primăriei din Milano, Departamentul de Cultură din cadrul instituàiei italiene, Fundația Teatro alla SCALA din Milano, Departamentul Milano E Memoria, si colaborarea Centrului Cultural Italo Român

Evenimentul a avut o puternică valoare simbolică: în decembrie 1890, Hariclea Darclée a debutat la Teatro alla Scala în opera Le Cid de Jules Massenet — un moment care i-a deschis drumul spre gloria internațională și marile scene lirice ale Europei. (…) „Era de mult timp – scria Gazzetta Musicale din Milano imediat după această reprezentație – de când pe scenele noastre nu mai apăruse o artistă care, deși la început de drum, să fie deja înzestrată cu calități de școală, de stil, de sensibilitate și de talent dramatic, demne de teatrul liric (…).” Debutul său remarcabil a fost elogiat de presa milaneză a vremii, care i-a subliniat calitățile excepționale de voce, expresivitate și talent dramatic. De-a lungul carierei, artista a urcat pe scena Teatrului alla Scala de 137 de ori, devenind o figură emblematică a acestei instituții și o voce de referință în istoria lirică universală.

Au luat cuvântul: Tommaso Sacchi – Consilier pentru Cultură, Primăria Milano; Diana De Marchi – Președinta Comisiei pentru egalitate de șanse; Maria Pia Ferraris – Archivio Storico Ricordi Milano; Vittoria Licari – Muzicolog; Adriano Bassi – Muzicolog, Societatea Dante Alighieri Milano; Ida Garzonio; Violeta Popescu – Centrul Cultural Italo-Român.Relatorii, muzicologi și cercetători de prestigiu, au adus o contribuție valoroasă la redescoperirea și aprofundarea operei și personalității sopranei Hariclea Darclée.

La 125 de ani de la premiera mondială a operei Tosca, evenimentul a constituit și un omagiu adus sopranei Hariclea Darclée, prima interpretă a rolului Floria Tosca, a cărei bravură artistică a fost elogiată de toate marile cotidiene italiene. La Gazzetta di Venezia, din 27 decembrie 1905, a readus în atenție succesul pe care opera Tosca îl avea la Teatrul La Fenice, cu aceleași elogii la adresa primei interprete a rolului, creatoare a acestuia, aplaudată îndelung de publicul prezent.

(…) Doamna Darclée a fost creatoarea rolului Tosca al lui Puccini. La Roma, la Milano, pretutindeni, și chiar aseară, în fața acelui public magnific care a umplut La Fenice de sus până jos, grațioasa artistă a disimulat dificultățile enorme ale teribilului rol al protagonistei – dificultăți scenice singulare pentru frământătoarea teroare a Floriei Tosca în actul uciderii lui Scarpia, pentru compasiunea și respectul față de cel mort, pentru sfâșierea inimii în momentul în care iubita realizează infama înșelăciune a lui Scarpia (…). (…) Doamna Darclée și-a etalat plenitudinea vocală cu măiestria celei care nu poate măsura și, de fapt, nu măsoară; a cântat aria „Vissi d’arte e di amore” în mijlocul aplauzelor insistente, la fel cum a accentuat energic duetul frământat cu Cavaradossi din actul III. (…) Evenimentul a inclus și prezentarea volumului Hariclea Darclée. La Diva della Lirica che incantò artisti e pubblico, semnat de Ida Garzonio și apărut la editura Rediviva.Volumul dedicat marii soprane a fost prezentat în 2024, anul centenarului Puccini, în numeroase orașe italiene și la Opera Națională din București, ca parte a inițiativelor culturale dedicate memoriei marelui compozitor.

Inițiativa a fost legată și de proiectul „Milano è Memoria”, promovat de municipalitatea din Milano. La 17 octombrie 2023, o placă comemorativă a fost dezvelită pe Via Cernaia 2, locul reședinței milaneze în care Darclée a locuit între 1890 și 1910, cu susținerea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. 

“Doamna Darclée se confirmă ca fiind o interpretă rafinată și excepțională”  Corriere della Sera, 1905

Este un fapt deja cunoscut pentru toată lumea, că marea noastră soprană Hariclea Darclee (1860-1939), de la a cărei naștere se împlinesc 165 de ani,  a fost prima interpretă a rolului Floria Tosca din istoria operei de Giacomo Puccini. Premiera a avut loc pe 14 ianuarie 1900 la Teatro Costanzi din Roma, unde Hariclea Darclée a urcat pe scenă alături de tenorul Emilio De Marchi și baritonul Eugenio Giraldoni. La acel moment, Hariclea Darclee, era deja o artistă consacrată în lumea liricii internaționale, și raportul ei artistic cu Giacomo Puccini, înregistrează debutul chiar în Opera Manon Lescaut, la reprezentația dată la Opera Teatro alla SCALA din Milano în februarie 1893 (în prima reprezentație de la Teatro Regio din Torino, protagonista rolului principal fusese soprana Cesira Ferrani). Interpretarea rolului principal i-a adus multe elogii în presa italiană, atât după premiera de la Roma, cât și în reprezentațiile de la Torino, Milano, Venezia, așa cum regăsim în cotidienele italiene precum: Corriere delle Sera, Gazzetta Musicale di Venezia, Il Messaggero, sau articolul de pe prima pagină a revistei muzicale L’Opera, cu titlul: “Cele mai mari glorii ale artei italiene, Hariclea DARCLEE”, o relatare plină de emoție legată de interpretarea rolului Floria Tosca, chiar la prima reprezentație de la Teatrul Costanzi din Roma. Premiera a avut loc la Roma, la Teatro Costanzi, la 14 ianuarie 1900 și a fost un mare succes, tulburat, la început, de zvonurile că în teatru ar fi fost amplasată o bombă, dar totul s-a terminat repede și opera s-a încheiat cu bine, așa cum amintește în presa vremii, opera înregistrând un mare succes. Iată cum relata Corriere della Sera din 16-17 ianuarie 1900: “În timpul interpretării primelor pagini ale operei, mulțimea înghesuită în atrium se agită atât de tare și se ciocnesc unii de alții, încât se aud șoapte și zgomote, care deranjează publicul. În curând se aud șușoteli și strigăte zgomotoase, astfel încât dirijorul Maestrul Mugnone suspendă reprezentația operei și trage cortina. Când a revenit calmul, a dat ordin ca cortina să fie ridicată din nou și spectacolul a fost reluat fără alte incidente“. În realitate – așa cum scrie Ida Garzonio în volumul dedicat marii noastre soprane: La diva della lirica che incanto artisti e il pubblico, ed. Rediviva, Milano, 2023 – se așteptau revolte, deoarece la sfârșitul secolului se produseseră tulburări politice și sociale legate de scandalul prăbușirii Băncii Naționale din Roma, după ascensiunea lui Crispi și reprimarea muncitorilor sicilieni și, în cele din urmă, după căderea acestuia, după revoltele din Milano din 1898 și represiunea feroce care a urmat. În seara premierei operei Tosca la Teatro Costanzi din Roma, în tribune au fost prezenți regina Margherita, președintele Consiliului General Pelloux, ministrul educației Baccelli și elita nobilimii romane. Așadar, alarma falsă a fost mai mult decât justificată. Reprezentației de la Roma, i-au urmat apoi cea de la Teatro Regio din Torino, și Teatro alla Scala din Milano, unde cum notează presa vremii, primirea nu a fost atât de entuziastă ca la Roma.

         Corriere della Sera din 17 martie 1900, într-un articol mai lung semnat de  criticul muzicale Alfredo Colombani, pe ultima coloană a primei pagini, care continuă pe pagina a doua, avea să consemneze: (…) Puccini a făcut minuni, căci în mai multe momente a găsit o cale de a lăsa să se reverse filonul inspirației sale, fără să se impotmoleasca în hățișul unor împrejurări tiranice. L-a făcut pe Cavaradossi să cânte ca un adevărat personaj liric, mereu – a găsit un final grandios în primul act, un efect delicat prin muzica din cel de-al doilea act, o descriere patetică a aurorei în al treilea – reușind să conceapă  un duet de dragoste puternic și fericit (…) A reușit să dea viață muzicală figurii protagonistei, care, după cele câteva fraze afectuoase de la început, este apoi învăluită de strigăte, suspine și gesturi mimice. Câte dificultăți prezintă această parte din Tosca pentru un interpret! Numai Doamna Darclée ar putea să ne spună – numai ea reușește, să le disimuleze, depășindu-le cu ușurință! (…)

(…) Doamna Darclée se confirmă ca fiind o interpretă rafinată și excepțională. Ei i se datorează cel mai emoționant moment al serii, când a trebuit să repete aria “Vissi d’arte, vissi d’amore…”aclamată cu însuflețire de toți pentru finețea minunată, cu care a reușit să interpreteze această pagină fermecătoare. A fost mereu admirată pe tot parcursul operei pentru vocea ei formidabilă, pentru mișcarea scenică și pentru siguranța de care a dat dovadă în această lungă și dificilă interpretare. Minunat Giraldoni, foarte bun în rolul lui Scarpia, redat de el cu o forță a plămânilor egală cu cea a spiritului. Rolurile secundare au fost bine interpretate (…) Se poate spune că spectacolul de la Milano a fost superior celor anterioare, prin armonia execuției.
Maestrul Toscanini a reușit să dea mai multă viață întregii partituri (…)

O amintire, este titlul de pe prima pagină a importantei reviste muzicale L’Opera care dedică prima pagină marii noastre artiste, cu o evocare extraordinară a interpretării marii noastre soprane, care a făcut publicul la premierea din 14 ianuarie 1900, să se ridice în picioare si să o  aplaude nesfârșit, întrucât “Vissi d’arte” produsese o minune, cum scrie autorul. (…)  Teatrul Costanzi strălucind de lumină și bijuterii, toată elita romană reunită pentru un botez al artei, un botez care a contribuit la renașterea faimei unuia dintre cei mai mari și mai iubiți muzicieni ai noștri: Giacomo Puccini. (…) TOSCA se prezenta pentru prima oară publicului în varianta lirică a lui Giacomo Puccini, și așteptările au fost enorme (…) Rămâne în amintirea fiecăruia dintre noi, care am asistat la minunata interpretare a acelui act și am auzit-o pe Hariclea Darclée, suspinând și plângând în aria “Vissi d’arte”, – cu o voce până atunci de neegalat, cu un supin care ne smulgea lacrimile, nu vom putea niciodată, niciodată, șterge din memoria noastră, acel strigăt care ne-a izbucnit din piept, acel vuiet al momentului, aplauzelor frenetice și nesfârșite. Cele mai frumoase mâini înmănușate se atingeau cu o agilitate aproape mecanică, iar mânecile sobre ale cămășilor albe ale bărbaților, păreau  că plutesc ca niște mici pânze albe în mijlocul unei furtuni.  Este adevărat, era prezentă Curtea [Familia regală], dar,  entuziasmul ne-a făcut să uităm eticheta regală. “Vissi d’arte” produsese o minune.

Hariclea Darclée are fără îndoială cea mai frumoasă voce de soprană, care a fost auzită vreodată. Vocea sa între toate sopranele care activează astăzi în teatrul internațional de operă, nu are egal, în caracter, culoare, în acel sunet de catifea; prezintă mângâieri și vibrații care coboară până în cele mai ascunse fibre, iar egalitatea în registre și extinderea sa sunt incomparabile. Niciodată nu s-a mai auzit o voce așa puternică, expresivă și emoționantă, dotată cu farmec și dulceață ca cea a Hariclèei Darclée.  Iar, “mezza voce” a marii cântărețe, a cărei bogăție și frumusețe a sunetului cucerește orice vastitate a teatrului, orice măreție a orchestrei; farmecul ei captivează, emoționează și exaltă, neavând comparație între artiștii care sunt și cei vechi, care au fost. Și, pentru toate aceste calități de neegalat, Hariclea Darclée a reușit să exceleze în tot repertoriul italian și internațional de operă. (…) 

 La Gazzetta di Venezia», din 27 dicembre 1905 aduce în atenție succesul pe care opera Tosca îl are la Teatrul La Fenice, cu aceleași elogii la adresa primei interprete a rolului Floria Tosca, creatoare a acestui rol, aplaudată îndelung  de publicul prezent. 

                    (….) Doamna Darclée a fost creatoarea rolului Tosca lui Puccini. La Roma, la Milano, pretutindeni, și chiar aseară, în fața acelui public magnific care a umplut La Fenice de sus până jos, grațioasa artistă a disimulat dificultățile enorme ale teribilului rol al protagonistei – dificultăți scenice singulare pentru frământătoarea teroare a Floriei Tosca în actul uciderii lui Scarpia, pentru compasiunea și respectul pe care le exprimă față de cel mort, pentru sfâșierea inimii în momentul în care iubita realizează infama înșelăciune a lui Scarpia (…) (…) Doamna Darclée și-a etalat plenitudinea vocală cu măiestria celei care nu poate măsura și, de fapt, nu măsoară; a cântat aria Vissi d’arte e di amore în mijlocul aplauzelor insistente, la fel cum a accentuat energic duetul frământat cu Cavaradossi din actul III. (…)

Sunt doar câteva articole și materiale apărute în presa italiană a vremii, care dezvăluie interpretarea extraordinară avută de marea noastră soprană a rolului Floria Tosca, atât la premierea de la Roma, cât și în zecile de reprezentații care au avut loc apoi, la Teatro Regio din Torino, La Fenice din Venezia, Teatro alla Scala din Milano, dar și pe marile scene ale lumii unde ea a fost. Pentru importanta ei contribuție în istoria liricii internaționale, Centrul Cultural Italo Român, a inițiat la Milano proiectul unei plăci memoriale, marea artistă fiind inclusă în panteonul marilor personalități ale Italiei, Milano e Memoria.

Violeta Popescu

Il Comune di Milano con la collaborazione del Centro Culturale Italo Romeno, il sostegno del Dipartimento per i Romeni all’Estero e il patrocinio dell’Ambasciata della Romania in Italia, vi invitano, martedì 17 ottobre 2023, ore 11 30, in Via Cernaia 2, Milano alla cerimonia di scoprimento della targa commemorativa in onore di Hariclea Darclée, soprano romeno, presso la residenza dove il famoso soprano romeno visse per quasi due decenni (1890-1910).  

Il Comune di Milano, nell’ambito del progetto “Milano è Memoria”, ha deciso di dedicare nel 2022, su proposta del Centro Culturale Italo-Romeno, una targa commemorativa a Hariclea Darclée, che fu considerata per tre decenni la Primadonna più prestigiosa del teatro lirico mondiale, prima interprete in assoluto dell’opera “Tosca” di Giacomo Puccini”, evento realizzato con il contributo finanziario del Dipartimento per i Romeni all’Estero, il Governo Romeno.

Alla cerimonia parteciperanno le autorità da parte del Comune di Milano, l’ambasciatrice Gabriela DANCAU, l’Ambasciata della Romania in Italia e la Consigliere Sandra PRALONG, il Capo del Dipartimento per i Romeni all’Estero, Amministrazione Presidenza della Repubblica.

La targa [con i loghi del Comune di Milano e di Milano è Memoria] riporta il testo seguente: 

Qui sorgeva la casa 

nella quale abitò fra il 1890 e il 1910

 Hariclea Darclée  (Brăila 1860 – Bucarest 1939) 

  Soprano che cantò al Teatro alla Scala dal 1890 

“L’artista geniale, la mia prima e splendida Tosca” (Giacomo Puccini) 

con la collaborazione del Centro Culturale Italo-Romeno 

Dopo la cerimonia, la manifestazione dedicata al soprano romeno prosegue al Palazzo Moriggia, in via Borgonuovo, 23 – ore 12 35, con i saluti istituzionali e i messaggi da parte di: Fondazione Giacomo Puccini, Associazione Amici della Scala, Archivio Storico Ricordi, Società Dante Alighieri, Casa Musicale Sonzogno. Segue (ore 13:00) la presentazione del libro: Hariclea Darclée. La Diva della Lirica che incantò artisti e pubblico. La sua fama internazionale – Il suo amore per Milano, di Ida GARZONIO, ed. Rediviva, 2023;

La manifestazione si chiuderà con un concerto di musica lirica con brani dei compositori: Giacomo Puccini, Giuseppe Verdi, Charles Gounod (Rodica Vica – soprano, Siniziana Mircea – pianoforte; Mariana Preda – Flauto di Pan).

Organizzatori:

COMUNE DI MILANO, Dipartimento Milano è Memoria,

Centro Culturale Italo Romeno con il sostegno finanziario del Dipartimento per i Romeni all’Estero – il Governo Romeno.

Patrocinio: Ambasciata di Romania nella Repubblica Italiana, Academia Romena-Bucarest; Opera Română din București, Opera Națională din Cluj Napoca;

Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia;

Fondazione Giacomo PUCCINI; Società Dante ALIGHIERI Milano, Associazione Amici della SCALA, Archivio Storico RICORDI, Casa Musicale SONZOGNO;

 Associazione Politeia, GRASP Milano, Liga Studenților din Italia;

Sponsor: DIGI MOBIL

Ingresso gratuito

Brevi cenni

Hariclea Darclée, nome d’arte di Hariclea Haricli (Brăila, 10 giugno 1860 – Bucarest, 10 gennaio 1939)

Hariclea nacque a Brăila nel 1860, in una famiglia con radici greche. Fu considerata dal 1890 al 1915, la “primadonna” più prestigiosa del teatro lirico mondiale. La sua carriera, il talento e la preparazione artistica segnano il passaggio dalla tradizione del “Belcanto” al moderno “Verismo”, gettando le basi di una scuola e di una dottrina vocale che hanno influenzato in maniera fondamentale la vocalità del Novecento. A trent’anni, alla Scala di Milano, debutta il 26 dicembre 1890, nel ruolo di Chimène nel” Cid” di Massenet, è un successo e anche la sua consacrazione mondiale: da quel momento le giungono contratti dai maggiori teatri in Italia e all’estero. Fra il 1890 e il 1910 conosce il successo sulle scene di tutto il mondo. E iniziano le prime esecuzioni di opere nuove: il “Condor” di Antonio Gomes il 21 febbraio 1891 al Teatro alla Scala di Milano; “Wally” di Alfredo Catalani 20 gennaio 1892, sempre al Teatro alla Scala; “I Rantzau” di Pietro Mascagni il 10 novembre 1892 al Teatro della Pergola di Firenze;  Durante la sua carriera artistica, Darclèe è stata interprete preferita di molti compositori ed ha interpretato più di 50 ruoli di cui moltissimi in prima assoluta (quali: “La Wally” di Alfredo Catalani (1892), “I Rantzau” (1892) ed “Iris” di Pietro Mascagni (1898), “Tosca” di Giacomo Puccini (1900), “Faust” di Charles Gounod. Oltre, il maestro Giacomo Puccini, con la “Tosca”, compone per la sua voce: Pietro Mascagni “Iris” e “I Rantzau”, Alfredo Catalani “La Wally”, Charles Gounod “Faust”.

Hariclea Darclée si è imposta come primadonna nei grandi teatri d’opera di Parigi, Berlino, Firenze, Milano, Roma, Buenos Aires, Lisbona, Barcellona, Madrid, Monte Carlo, Mosca e San Pietroburgo. Era al vertice del successo e dovunque era richiesta e festeggiata. E si arriva al successo che diventerà il suo emblema: la prima di Tosca di Giacomo Puccini il 14 gennaio 1900 al Teatro Costanzi di Roma, diretta da Leopoldo Mugnone.  G. Puccini compose l’aria “Vissi d’arte, vissi d’amore” appositamente per la cantante romena. La prima si svolse a Roma dove Hariclea Darclée cantò con il tenore Emilio di Marchi e il baritono Eugenio Giraldoni, il suo grande amore. Dopo un debutto così prestigioso porterà Tosca negli anni successivi dal 1900 al 1905 a Lisbona al Teatro San Carlos più volte, a Buenos Aires al Teatro dell’Opera più volte, a Bucarest al Teatro Nazionale più volte, a Montevideo al Teatro Solis, a Rio de Janeiro al Teatro Lirico, al Casinò di Montecarlo, a San Paolo al Teatro Santana, a Rio de Janeiro a Teatro Lírico e, ripetutamente, al Liceu di Barcellona. È stata sepolta nel cimitero Bellu. Hariclea Darclée ha avuto nel suo repertorio 58 ruoli in 56 opere composte da 31 compositori di cui 12 di grande tradizione e 19 giovani compositori di cui ha interpretato le opere in prime assoluta e prime locali di grandissima importanza. Tra le 56 opere interpretate, 32 sono di tradizione, 12 in prima assoluta e 16 in prima locale di grande successo.

Muore nel 1939 a Bucarest.

“IL LIBRO DEL WEEK-END”

UNA CAMPAGNA ONLINE PER PROMUOVERE LA LETTERATURA ROMENA IN ITALIA

Mossa dall’intento di avvicinare gli scrittori romeni al pubblico italiano e dall’idea che a partire dal 2022, il 15 febbraio, si celebra la Giornata nazionale della lettura, l’Accademia di Romania di Roma, in partenariato con l’ AIR – Associazione Italiana di Romenistica e le case editrici: Besa Muci Editore (Nardò), Castelvecchi Editore, Criterion Editore, Elliot Edizioni, Edizioni Mediterranee, Il Cerchio Edizioni, Sandro Tetti Editore e Voland Edizioni (Roma), FVE Editori, Il Saggiatore, Mimesis Edizioni e Rediviva Edizioni, (Milano), Spider & Fish (Firenze), La Scuola di Pitagora (Napoli), Gilgamesh Edizioni (Mantova) e Neo Edizioni (Castel di Sangro – Aquila), presenta il progetto „IL LIBRO DEL WEEK-END”, una campagna online per promuovere gli scrittori romeni tradotti e pubblicati presso le case editrici italiane nel periodo 2019-2022. Media Partner: TVR Internațional, Radio România Cultural, Radio Romania Internazionale, Observator Cultural, Bookhub, Literomania, Agenția de Carte, la rivista online Orizonti Culturali Italo-Romeni, Roma Multietnica e Più Culture.

Il libro del Week-end, progetto online pensato appositamente per gli appassionati di lettura, inviterà il pubblico a scoprire brani dai volumi inclusi nel progetto, brevi biografie degli autori, recensioni pubblicate su giornali italiani, nonché video testimonianze di editori, critici e traduttori italiani sulla loro motivazione a pubblicare e promuove autori romeni sul mercato letterario italiano. Lungo tutto l’anno 2022, ogni giovedì, dalle ore 16:00, i canali media dell’Accademia di Romania in Roma: pagina Facebook: https://www.facebook.com/AccademiaDiRomania e Instagram: https://www.instagram.com/accadromania/, vedranno sfilare classici della letteratura romena assieme agli scrittori contemporanei, con volumi di fiction, saggistica letteraria e filosofica, poesia, drammaturgia, ma anche di storiografia, memorialistica o storia dell’arte. Una rosa impressionante di nomi quali: Mircea Cărtărescu, Aura Christi, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Claudiu M. Florian, Valeriu Nicolae, Constantin Noica, Marta Petreu, Ion Pop, Ioan-Aurel Pop ed Eugen Uricariu (2019); Paul Celan, Emil Cioran, Mihail Dobre, Sidonia Drăgușanu, Benjamin Fondane, Matila Ghika Costiescu, Nae Ionescu, Mircea Ivănescu, Ioana Pârvulescu, Liviu Rebreanu e Ion Vartic (2020); Ana Blandiana, Ion Luca Caragiale, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Emil Cioran, Ana Danca, Alina Diaconu, Nicolae Iorga, Mihaela Mamali Demetrescu, Liliana Nechita, Tatiana Niculescu, Cezar Petrescu, Lucia Ileana Pop, Doina Ruști, Ioan Slavici, Dumitru Țepeneag, Eugen Uricariu, Gilda Vălcan e Matei Vișniec (2021); Cătălin Pavel e Duiliu Zamfirescu (2022). Inoltre, video montaggi dedicati a questo progetto letterario per la promozione della letteratura romena in Italia saranno presentati anche sul canale YouTube dell’Accademia di Romania in Roma: https://www.youtube.com/channel/UCx3mbQAqUyDulSr7-mO3NKw. L’elenco dei volumi di scrittori romeni pubblicati in Italia, nel periodo 2019-2022, è consultabile sul sito: https://www.icr.ro/roma/cartea-din-week-end/it.

ACCADEMIA DI ROMANIA IN ROMA

Tel. +39.06.3201594; e-mail: accadromania@accadromania.it

Rediviva edizioni annuncia l’uscita del secondo volume di versi di Lucia Ileana Pop: Umbre și lumini/Ombre e luci, edizione bilingue, collana Phoenix, 146 p, con la prefazione di Ingrid Beatrice Coman Prodan. Il volume è formato da 60 poesie in romeno e le loro rispettive traduzioni in italiano, precedute da una presentazione scritta dalla scrittrice Ingrid Beatrice Coman Prodan (nelle due lingue). Sono poesie su temi diversi, scritte la maggior parte al tempo della pandemia, avendo come sottofondo la preoccupazione per i diversi inconvenienti portati dalla situazione sanitaria, la ricerca delle cose positive che ci sono in ogni parte oscura della vita e la speranza in giorni migliori.

30 copie sono state personalizzate, 15 sono messe in vendita insieme con 15 disegni originali, tutti diversi, e altre 15 sono accompagnate da altrettanti segnalibri con disegni originali diversi creati dall’artista Daniela Strună, che ha realizzato anche il disegno della copertina del libro.

Lucia Ileana POP (Desești, 1977) ha conseguito una laurea in Lettere e un master in Etnologia e Antropologia sociale in Romania, quindi una laurea triennale in Scienze dell’Educazione e un corso di specializzazione in Didattica dell’italiano come L2 in Italia. Dal 2001 ha insegnato Lingua romena in Romania, mentre dal 2014 è docente di Lingua, Cultura e Civiltà Romena a Roma e nei dintorni. Collabora a pubblicazioni periodiche dei due Paesi con articoli, saggi, traduzioni e poesie, che scrive sia in romeno che in italiano e fa inoltre parte dei poeti inclusi nella Poetry Sound Library.

Ha pubblicato un volume di poesia in edizione bilingue, Scântei de suflet/Scintille dell’animo (Rediviva, Milano 2020), un Jurnal de departe în timp de pandemie (Eikon, București 2021) e ha tradotto in italiano due volumi di poesia, dei poeti romeni Darie Ducan e Daniela Marchetti.

       … Ombre e luci è un volume di poesie attraverso il quale l’Autrice pare abbia bussato alle porte di tutti noi, in un momento in cui nessuno bussava più alle porta di qualcuno, per raccogliere da ognuno di noi un barlume di pensiero, una paura, una disperazione, una speranza, metterle assieme e trasformarle in poesie da restituire a noi come lettori. “Esiste una musica della parola…” dice l’autrice in una delle poesie (C’è musica in tutto), e questo volume fa risuonare una canzone per ogni piega dell’animo umano in tempi difficili. (…) La Fenice vive e muore dentro ciascuno di noi, siamo noi, in realtà, e continua a morire e a rinascere ad ogni tragedia e ad ogni bivio del destino. E nonostante la nostra tendenza a trasformarci, a volte, in veri e propri portatori di morte, per via delle nostre azioni sconsiderate o semplicemente per via della nostra indifferenza, restiamo irrimediabilmente innamorati della vita: “Quando solo una goccia di nostalgia ha incontrato un canto alla fonte, ho capito che non si potrà fermare e che giammai potrà morire.” (Nostalgia) Non muore il desiderio in noi, ma tante volte ce ne dimentichiamo e allora occorre una penna delicata come quella dell’autrice Lucia Ileana Pop per risvegliare la memoria dormiente nel profondo del nostro essere.

Dalla prefazione di Ingrid B. Coman Prodan

Lucia Ileana Pop

Umbre și lumini

Ombre e luci

*

Edizione bilingue a cura dell’Autrice

Collana Phoenix

Pagine 146

Prezzo 15 euro

“O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.”

Nichita Stănescu

Dăm startul la concursul de creație literară și desen dedicat Limbii Române: organizatori GRASP Milano și Centro Culturale Italo Romeno în Parteneriat cu Digi Mobil Italia, câștigătorii vor fi premiați cu ocazia Zilei Limbii Române

 Concursul este dedicat copiilor și tinerilor români din Italia de la 0 -18 ani. Participanții  pot trimite creațiile lor în perioada 15 Iunie – 31 Iulie. Participarea este gratuită!

Cu ocazia Zilei Limbii Române care se sărbătorește în fiecare an pe 31 august (instituită prin Lege în anul 2013), GRASP Milano și Centro Culturale Italo -Romeno Milano în parteneriat cu Digi Mobil Italia lansează un concurs dedicat copiilor și tinerilor români din Italia în ideea conservării limbii române și menținerii legăturilor lor cu țara mamă dar și pentru a promova talentul și creativitatea acestora.

Participarea este gratuită și participanții pot trimite până pe 31 Iulie, un desen sau un eseu de maxim 300 de cuvinte în limba română, pe una dintre cele trei teme le alegere propuse de organizatori, “Dorul de bunici” tema care își propune să evidențieze emoțiile copiilor legate de relația cu bunici și rudele care sunt departe de ei, “Limba română -tezaur” tema legată de importanța limbii române în a transmite valorile și tradițiile românești și “Pandemia COVID19 tema propusă pentru a da oportunitatea copiilor să  își exprime sentimentele legate de acest moment istoric pe care  îl trăim cu toții.

Creațiile artistice și literare vor fi selectate și evaluate de către juriu pe parcursul lunii august, iar în data de 31 iulie, cu ocazia sărbătoririi Zilei Mondiale a Limbii Române vor fi anunțați câștigătorii: se vor acorda câte trei premii (I, II, III) pentru fiecare secțiune a concursului (eseu și desen) pentru fiecare grupă de vârstă (până la 10 ani, de la 10 la 14 ani și de la 14 la 18 ani) plus un premiu special de popularitate care va fi acordat desenului care va primi cele mai multe aprecieri pe canalele de socializare GRASP Milano.

Premiile vor consta în cărți, rechizite și voucher pentru participarea la cursuri de creație literară și artistică.

Dragos Chivu, Directorul General Digi Mobil Italia afirma: “Suntem foarte încântați de oportunitatea de a fi parteneri în această inițiativă împreună cu GRASP Milano și Centrul Cultural Italo-Român.

Acesta este un proiect menit să favorizeze dezvoltarea și creșterea culturală a tinerelor noastre talente care trăiesc în Italia, fără a uita țara de origine și valorile culturale ale acesteia, în acest moment istoric în care apropierea și apartenența la tradițiile românești a căpătat o semnificație deosebit de importantă, mai ales în rândul tinerei generații. Și toate acestea se potrivesc perfect cu viziunea Digi Italia, care a jucat întotdeauna un rol de promotor în acest context.”

Pentru mai multe informații despre concurs puteți vizita pagina:

https://mygrasp.org/our–projects/concurs-de-creatie-literara-si-desen/

E duminică după-amiază, și soarele pătrunde pe fereastra dinspre vale și se așază cuminte pe cărțile din bibliotecă, unele așezate ordonat la locul lor, altele împrăștiate dezordonat pe rafturi, în funcție de cât de aproape sunt de degetele sau de sufletul celor care le dețin și mânuiesc. O carte de suflet pe un colț de măsuță, cu un semn de carte grațios, așteptând, răbdătoare așa cum doar cărțile și câinii pot fi, să reiau lectura de unde am lăsat-o, semn că nu m-am îndepărtat, că n-am uitat-o și că n-am abandonat-o.

O bijuterie literară: ”Dimineața unui miracol”, de Bujor Nedelcovici. Din ea, Maria, personajul acesta atât de grațios și delicat, o voce feminină care iese din carte ca un abur magic. De data aceasta e rândul ei să-i împrumute vocea autorului, să vorbească pentru el.

Și dintr-odată îmi dau seama că Maria este Bujor, va fi întotdeauna Bujor. Flaubert mărturisise, cu eleganță, ”Madame Bovary c’est moi”. Ar putea fi Maria o față tainică și miraculoasă a sufletului creatorului ei? Eu așa îndrăznesc să cred. Și asta nu doar pentru că zugrăvește atât de frumos valențe ale unui suflet nobil, chinuit de căutări și așteptări, în permanentă febrilă aspirație către divinitate, către un sens mai înalt și mai nobil, de care are nevoie ca de aer, ci și pentru că ea, la un moment dat, întruchipează imaginea universală a marelui artist care își măsoară timpul în bătăile inimii, filtrate de o singurătate interioară fără leac.

Povestește Maria:  ”Eu însă stăteam în pat cu pătura pe cap, de cele mai multe ori eram trează, auzeam tot ce se petrecea în casă, aveam nevoie de întuneric pentru a mă scufunda în bezna din mine în care speram să aflu ceva, să mă agăț de marginile de lumină pentru a nu aluneca în vertijul care mă pândea. Și mă rugam! Țineam mâinile în semn de rugă și așteptam un semn, un glas, un miracol…”

Așa mi-l imaginez eu astăzi pe scriitorul Bujor Nedelcovici, omul acesta de o noblețe fără cusur, care s-a născut cu pecetea neiertătoare a adevărului pe limbă, pentru care a plătit mereu un preț îndoit, care nu știe și nu vrea să mintă, scrie cu sudoare și cu sânge dar mai ales cu amărăciunea și conștiința că nu va fi niciodată cu adevărat înțeles.

Undeva, acolo , în liniștea din sufletul lui, în care s-a refugiat ca într-o chilie sacră, el încă mai așteaptă ”un semn, un glas, un miracol…”

Și care bucurie mai mare și mai sacră pentru o ființă care și-a ars întreaga viață pe altarul literaturii și al adevărului, decât să știe, să afle, să descopere că cineva, în cine știe care colț din cine știe care lume, un cititor îi deschide o carte și cartea aceea îi luminează viața, și plânge și râde și cade și se ridică odată cu el, și uite miracolul continuă să se întâmple. Miracolul iubirii din carte, care se însuflețește la fiecare lectură și pleacă prin lume și se cere trăită. Miracolul oamenilor care nu te-au uitat, oricât de mult crezi că te-ai îndepărtat, că mesagerii tăi prin lume, cărțile tale și cuvintele tale și mărturiile tale continuă să frământe conștiințe, să le întoarcă așa cum întoarce plugul pământul ca să prindă mai bine semințele aruncate în urma lui.

Mărturisesc aici profundul respect și admirația mea pentru scriitorul acesta impunător de profund și de prolific, în fața căruia nu poți decât să te închini, dincolo de care am descoperit cu surpriză și bucurie un om de o modestie pe care doar marile suflete o pot avea, din care nu a mușcat niciodată vanitatea, chiar dacă a fost întotdeauna conștient de propria valoare.

L-am admirat în zilele interviului de la Paris, unde am avut bucuria să-l întâlnesc pentru întâia oară: un om așezat, de o eleganță fără timp, pe care-l puteai cu ușurință confunda cu o elită intelectuală pariziană, dacă Parisul încă se mai poate lăuda cu așa ceva. L-am ascultat cu bucurie și recunoștință narând curiozități despre monumentele pariziene, pe care le vedeam pentru întâia oară, amestecate cu amintiri despre istoria țării noastre, mici anecdote ale drumului său literar, povești despre oameni și despre locuri. Nu te mai săturai să-l asculți. Atunci mi-am dat seama întâia oară cât de mult avea nevoie să fie ascultat. Iar când îi vorbeai despre cărțile și personajele lui, i se aprindea o scânteie în ochi, de parcă i-ai fi adus acolo, la masă lângă el, ființe dragi rămase în urmă.

M-am întors acasă cu o lecție de viață care până în ziua de astăzi ține cald sufletului meu, dar și cu o dorință înverșunată de a pune o cărămidă, oricât de mică, la temelia unui templu atât de meritat, dedicat operei acestui scriitor.

Așa s-a născut hotărârea de a traduce în italiană romanul ”Dimineața unui miracol”, de care mă bucur ca de o binecuvântare, pentru că am învățat atât de multe lucrând la această traducere. A fost, pentru mine, o lecție de literatură din cele fără timp și fără moarte, care nu se pleacă la meschinăriile modelor și canoanelor, clasică prin excelență, dacă prin clasic încă mai înțelegem valoare universală dincolo de timpuri, așezată pe drept în rafturile ideale ale celor care au contribuit la formarea sufletului nostru ca națiune.

Ce a urmat apoi a fost consecința naturală care aproape că s-a scris de la sine: un scriitor restituit cititorilor din Italia, prin efortul și dăruirea Editurii Rediviva din Milano, în colaborare cu Editura ALL (ALLALFA), care a înțeles importanța muncii noastre de voluntariat și ne-a cedat drepturile de traducere fără nici o pretenție. Nu voi putea uita niciodată bucuria cititorilor români din diasporă când au putut să-l întâlnească, pentru prima oară, pe autorul sufletului lor, care uite venise de departe și stătea acolo, printre cărți și întrebări, în carne și oase, ca o zeitate din alte timpuri, și nu numai că răspundea la întrebări cu aceeași foame cu care îi erau puse, la fel de dornic să răspundă, să dezvăluie, pe cât erau cititorii dornici să întrebe, să afle, dar se lăsa îmbrățișat, felicitat, înconjurat de admirație sinceră și de căldură umană. Căpăta atunci o aură, o lumină aparte de care nici măcar nu era conștient: lumina pe care ți-o dă bucuria dăruirii, a conștiinței că nu ai suferit în zadar, că penița ta este cu adevărat o armă a destinului, care poate mângâia ca o pană de înger venită pe o adiere de vânt, dar poate și să taie în carne vie atunci când este nevoie, și, Doamne, câtă nevoie ar mai fi de asta!

Arma Cuvântului, a Adevărului care nu iartă, care nu se lasă îmblânzit și măsluit.

De dragul momentelor unice pe care cititorii din diasporă cu siguranță nu le-au uitat, împărtășesc aici câteva imagini di parcursul literar al scriitorului Bujor Nedelcovici pe tărâmuri italiene, în locuri de prestigiu în care se integra atât de frumos, și numai Dumnezeu știe cât de mândră m-am simțit să pot spune: Domnul acela este Bujor Nedelcovici, român, scriitorul nostru de suflet! Evenimente în cadrul Festivalului Bookcity, editia 2014:  Biblioteca Sormani din Milano;  Castello Sforzesco; Consulatul General al României din Milano;  ediția Salonul Internațional de carte de la Torino.

Și nu am inclus întâlnirile informale cu cititorii, printre mesele de cărți de la Târg sau pe culoarele marilor clădiri istorice, pentru că nu toate momentele se pot imortala pe cameră, ci unele sunt destinate să rămână pe veci întipărite pe pânza delicată și complexaă a memoriei sufletești.

Cu mare drag citez aici o replică din interviul pe care mi l-a acordat in anul 2013, ”Un om, un destin”, pentru că îl consider o adevărată mărturie de credință a autorului, atât de dureros de actuală:

”Am fost întotdeauna alături de cei « umiliţi şi obidiţi », de cel persecutat, de cel asuprit şi contra asupritorului. Împotriva impostorului, mincinosului, manipulatorului, a mistificării, a minciunii prin omisiune, a corupătorului, a traficantului de idei, a confuziei voite de valori… Am preferat să mă revolt şi să nu tac resemnat. Rău am făcut! Da-da! Este bine să fii cuminte, să stai la locul tău, să nu îţi asumi niciun risc, să foloseşti duplicitatea şi ambiguitatea în gândire şi în viaţa de fiecare zi. Da-da! Ştiu prea bine, dar…nu am fost înţelept. Ca urmare a articolelor pe care le-am scris şi a polemicilor pe care le-am provocat, am fost acuzat că sunt un justiţiar, un maniheist, un răzbunător dispus să mă «răfuiesc cu toţi şi cu toate » şi chiar un masochist. Insultat, denigrat, marginalizat, mai ales când am îndrăznit să scriu o carte despre Dosarul de Securitate. Un zâmbet pentru foştii mei prieteni! Noi avem o cultură a impunităţii, orice este posibil şi nimeni nu este răspunzător şi vinovat. Nu avem o cultură a trecutului, a memoriei, a locurilor de amintiri, a memorialelor. Vrem să uităm cât mai repede… Acceptare, tăcere, supunere voluntară… (La Boétie, « Discours de la servirtude volontaire»), amnezie entuziastă. În schimb, avem umorul, ironia, deriziunea, zeflemeaua, sarcasmul, frivolitatea, parodia, comedia, superficialitatea, hazul de necaz… Un carnaval cu personaje îmbrăcate în travesti, dar care dansează nu la Veneţia, ci… la Bucureşti. Ar fi banal să repet : «O ţară tristă şi plină de umor». Nu-nu! S-a depăşit de mult timp această afirmaţie. Să vorbim astăzi de Justiţia din România? Ar fi o pierdere de timp pentru că poate nu există decât ca nume înscrise pe unele palate în ruină…”

S-a calculat că este necesar un copac pentru producerea unei cărți. Bujor Nedelcovici face parte din categoria acelor scriitori pentru care merită să răpui un copac ca să tipărești o carte, fără să-i sacrifici viața în zadar.

Mi-aș dori ca ziua de 16 martie să fie ”Dimineața unui miracol”, și să mă trezesc cu numele lui pe buzele jurnaliștilor, prezentatorilor, realizatorilor de emisiuni culturale, istorice, sau pur și simplu oameni cu dragoste de țară și dor de adevăr în suflet.

Și poate, cine știe, să aud vocea inconfundabilă, fermă și revoltată a scriitorului spunând din nou:  ”Aș vrea să declar război minciunii și în special imposturii, impostorilor, ipocriților, disimulării, simulării, instrumentalizării, simulacrului și șarlatanilor care trăiesc în travesti și care pretind că este chipul lor adevărat.” (”Cine sunteți, Bujor Nedelcovici?”, în dialog cu Sergiu Grigore).

Pentru o dată, printre multitudinea de apariții mediatice de care avem mai mult sau mai puțin nevoie, fără har și noimă, printre bârfe de mahala, încăierări mai mult sau mai puțin politice, vești proaste și previziuni sumbre, de care uneori oamenii pur și simplu nu mai știu cum să se apere, să se ridice un vânt tăios și curat care să traverseze hârtia, ecranele sau undele radio, să ne treacă prin oase și suflete și să ne aducă aminte cine sunt oamenii cu adevărat valoroși care au făcut istoria acestui popor, care și-au împletit viețile și sângele în pânza complicată și misterioasă a sufletului nostru și care, prin dăruirea și fermitatea lor, au făcut să nu ne fie rușine că ne bate inima sub același drapel. Că roșul de pe tricolor a fost uneori chiar desenat cu sânge și albastrul este într-adevăr simbolul unei libertăți după care am tânjit încă înainte de a ne naște, prin simplul fapt că bunii și nebunii noștri strămoși, cei care încă mai aveau în ei nebunia de a muri pentru un ideal, ni l-au lăsat moștenire.

Invit cititorii români din oricare parte a lumii să ridice simbolic un pahar pe 16 martie și să-i spună La Mulți Ani, fiecare în felul și posibilitățile lui. Să-i cumpere o carte și s-o dăruiască unei ființe dragi. Să-i spunem că e citit și că locuiește de drept in bibliotecile și sufletele noastre, unde a venit ca să rămână. Să nu repetăm iar și iar istoria națiunii care-și uită oamenii de valoare, ca să-și aducă aminte de ei când timpul deja s-a frânt și e mult prea târziu.

De aici, din Iașul frumos prin care poate într-o zi își va purta pașii, spre bucuria cititorilor ieșeni, la rândul meu îi spun acestui mare scriitor, prieten drag și Om cu literă mare: La Mulți Ani, Bujor Nedelcovici! Să-ți dea Dumnezeu ani mulți, sănătate,  aceeași privire lucidă și înțeleaptă către lume și mai ales vânt binecuvântat în peniță, să nu te oprești niciodată și să continui să ne bucuri cu scrisul tău înmuiat în cerneala lui Dumnezeu…

Ingrid Beatrice Coman-Prodan

L’incontro si terrà venerdì 15 gennaio, in occasione della Giornata Nazionale della Cultura romena, dalle 20.30.

Nello spirito della reinvenzione, proponiamo ai nostri preziosi sostenitori un incontro online, sulla piattaforma Meet, nell’idea di tessere una vicinanza laddove ci è imposta distanza. Per accedere basta accedere al seguente link meet.google.com/hfn-pwmj-kvh.

A prendere la parola saranno Ingrid Beatrice Coman, scrittrice e traduttrice – direttore editoriale Rediviva Edizioni, gli scrittori Bujor Nedelcovici, Stelian Turlea, Vasile Igna e Ida Garzonio, Antonio Buozzi – giornalista, la traduttrice Alina Monica Turlea, Violeta Popescu. Modera l’incontro Irina Turcanu, scrittirce e traduttrice.

REDIVIVA EDIZIONI – FONDATA NEL 20120

Nata nel 2012 come progetto all’interno del Centro Culturale Italo-Romeno di Milano, Rediviva Edizioni è una casa editrice “tesa a promuovere i valori culturali romeni in Italia, ma anche a mettere in risalto gli scambi interculturali, la ricchezza della diversità culturale, tutti aspetti fondamentali che caratterizzano la società e il mondo attuale”.Un catalogo molto ampio e variegato che spazia dai classici di letteratura romena a romanzi storici e ancora dall’arte al tema dei diritti per incontrare il maggior numero di lettori possibili. “Quaderni Romeni”, “Memorie”, “Spiritualità”, “Farfalle di carta”, “Arte e vita”, Culture e Civiltà, sono solo alcune delle collane che raccolgono i 90 manoscritti pubblicati da Rediviva Edizioni in soli  nove anni dalla sua fondazione.

O pagină frumoasă de istorie din lupta românilor pentru Reîntregire o reprezintă înființarea în mod oficial la 15 octombrie 1918, a Legiunii Române din Italia, constituită din ofițeri şi soldați de etnie română, proveniți din fostul Imperiu Austro-Ungar, aflați pe teritoriul Italiei în calitate de prizonieri de război luați de armata italiană în luptele duse cu armata austro-ungară. Această inițiativă a fost rezultatul unui efort diplomatic şi politic fără precedent, în special în anii 1917 și 1918, desfășurat în principal în cancelariile occidentale, la Londra, Roma şi Paris. Această unitate s-a constituit din voluntarii de naționalitate română selectați din rândul prizonierilor de război austro-ungari care au ajuns pe teritoriul italian. Legiune constituită cu scopul de a lupta, de această dată, împotriva imperiului austro-ungar, alături de armata italiană. Italia și România au avut în pragul și în prima fază a Primului Război Mondial o politică externă similară în mai multe aspecte. Ambele țări la începutul războiului făceau parte dintr-o alianță care s-a dovedit un obstacol pe drumul împlinirii dezideratelor naționale. În aprilie 1915, Italia a semnat la Londra un tratat secret cu Anglia, Franţa şi Rusia. Tratatul ceda Italiei o porțiune însemnată din teritoriul Austriei în schimbul intrării sale în război de partea Aliaţilor. Pe 23 martie, Italia declara război Austro-Ungariei. De-abia un an mai târziu (august 1916) avea să declare război şi Germaniei. Regatul României dupã doi ani de neutralitate a pãrãsit Puterile Centrale și s-a aliat la 4/17 august 1916 Antantei, prin semnarea cu aceasta a convențiilor politice și militare.

După o perioadă de neutralitate, în care fiecare a analizat posibilitățile legate de obținerea unor teritorii, Italia și România și-au încălcat alianțele preexistente, intrând în război împotriva Triplei Alianțe, respectiv în luna mai 1915 Italia și apoi România în luna august 1916. Războiul a început pentru provinciile românești aflate sub stăpânire austro-ungară pe 28 iulie 1914, odată cu declarația de război adresată Serbiei de către Monarhia dualistă. Proclamația împăratului Francisc Iosif „Către popoarele mele credincioase”, făcea apel la toți supușii imperiului să răspundă cererii de mobilizare şi să ia parte la luptele contra dușmanului comun. Pentru românii din Banat, Transilvania sau Bucovina era o luptă care nu le aparținea din punctul de vedere al aspirațiilor lor naționale. Deși erau chemați de împărat, mentalitatea românilor se schimbase. Ideea de „bunul împărat”, care dominase patriotismul dinastic se îndrepta încet către desuetudine, câștigând tot mai mult loc în sufletele lor, regele de la București.

După ordinul de mobilizare din 31 iulie 1914, primele unități au plecat pe front pe 1 august, majoritatea regimentelor românești fiind trimise în Galiția. În cartea sa „Trei luni pe câmpul de război”, Octavian Tăslăuanu asemăna drumul românilor spre front cu: “un convoi de morți petrecut de lacrimile și bocetele celor rămași acasă (…). Nicăieri nici-o însuflețire și nici-o bucurie (…). Ca o ceată de slugi, de robi ai datoriei, mergeam la porunca stăpânului (…). Să murim” . În august 1913, un raport confidențial care ajungea la Ministerul de Interne de la Viena vorbea despre „Mişcarea pentru România Mare”, dând informații despre felul în care se manifesta ea atât în Regatul României, cât şi în provinciile româneşti care făceau parte din Austro-Ungaria. Reiese clar din raport faptul că intelectualii şi masele deopotrivă „au atins deja o importantă maturitate naţională”, ceea ce determină o mișcare amplă, „care a pătruns în toate păturile populaţiei şi a prins rădăcini peste tot”, românii din monarhia dualistă fiind tot mai devotaţi „ideii de România Mare” .

De la începutul războiului, Austro-Ungaria a fãcut concentrări masive, 930 000 de combatanți, dintre care 500 000 de soldați proveneau din Transilvania, Banat și Bucovina, teritorii cu populație majoritare de etnie românã. Regimentele austro-ungare au fost duse sã lupte departe de România, în Galiția, Munții Alpi, în Franța și Belgia la Verdun, pe Somme și pe Ypre. Primii soldați români transilvăneni au fost luați prizonieri de italieni în iulie 1915, fiind internați în lagărele situate în norul Italiei, în zona Mantova, Cavarzere (Veneția), Ostiglia (Mantova). Pe teritoriul Italiei erau peste 50 de lagăre în care se găseau soldaţi români alături de alţi camarazi de-ai lor de altă etnie din armata austro-ungară. În primăvara anului 1918, numărul lor era estimat la aproape 18.000, fiind încarceraţi între Nord – regiunea Lombardia – şi Sud – Sicilia. Situația prizonierilor români era destul de delicată în acel moment, ținând seama că Regatul României a semnat pacea forțată și aliații nu erau cu totul convinși de ideea dezagregării Monarhiei Austro-Ungare. Organizarea lor într-o Legiune a voluntarilor nu a fost întru totul ușoară și acceptată imediat. Lucrurile se schimbă însă după greaua înfrângere și căderea frontului italian la Caporetto în toamna anului 1917. Noul guvern italian condus de Vittorio Emanuele Orlando s-a arătat mult mai sensibil față de guvernele precedente la tema privind cooperarea cu națiunile asuprite din Imperiul austro-ungar. Numărul mare de prizonieri români de pe teritoriile Rusiei, Italiei şi Franţei şi cererile lor repetate de a lupta pentru eliberarea Transilvaniei, Banatului, „părţilor ungurene” şi Bucovinei, a necesitat organizarea acestora, prin colaborarea strânsă între emigraţia românească de aici şi autorităţile din România, în unităţi care să fie integrate ulterior fie în armata română, fie în armatele aliaţilor pentru a lupta împotriva Puterilor Centrale. Aşa s-au născut Corpurile de Voluntari din Rusia şi cele două Legiuni Române din Franţa şi Italia, la care se adaugă proiectul de constituire a unei Legiuni române în Statele Unite ale Americii .
Pe lângă prizonierat, unii soldați au ales să dezerteze – au rămas cunoscuţi în acest sens prin intermediul memoriilor pe care ni le-au lăsat: ofiţerii Casian Munteanu, Octavian Codru Tăslăuanu, Iosif Jumanca, Petre Ugliş, alături de mulţi alţii. Ultimul dintre ei, locotenentul bănăţean Ugliş, cel care a jucat un rol important în organizarea Legiunii române din Italia, a dezertat în decembrie 1917 împreună cu soldații aflați în subordinea lui, un detașament de 82 de români. În fapt, cel mai important eveniment care a declanșat apoi formarea Legiunii Române în Italia, a fost desfășurarea la Campidoglio din Roma a Congresului naționalităților asuprite (“Congresso delle Nazionalità Oppresse nella monarchia austro-ungarica) din 27 martie – 10 aprilie 1918, la care au participat și delegați români: Dumitru Drăghicescu, Nicolae Lupu, Benedetto De Luca, Simion Mândrescu și Gheorghe Mironescu, care au obținut din partea Ministerului de război italian, posibilitatea formării unor unități militare autonome naționale, oferind soldaților același statut juridic de aliați. Prezența în grupul românilor a lui Benedetto De Luca, se datora activității sale culturale italo-române susținute de ani de zile, fiind unul dintre promotorii comitatului Dante Aligheri din București. La finalul congresului, reprezentanții au convenit în unanimitate și asupra afirmării propriilor deziderate, între care constituirea de entități statale, independența politică și economică dar mai ales necesitatea unei lupte comune împotriva asupritorilor întrucât fiecare popor să ajungă la libertate și unitatea națională .

Un rol important alături de Simion Mândrescu și Gheorghe Mironescu l-au avut la acel moment și miniștrii delegaţi în Italia, Dimitrie Ghika şi Alexandru Emanuel Lahovary, care au intervenit pe lângă primul ministru italian Vittorio Emanuele Orlando şi pe lângă Ministerul de Interne al Italiei, pentru a fi sprijiniți în demersul de organizare a Legiunii Române. În luna aprilie a anului 1918, un grup de militari, ofițeri, din armata austro-ungarică de naționalitate română, aflați prizonieri de război în lagărul de la Cassino, a trimis un apel la reprezentanții congresului, cerând ca și Italia, așa cum făcuseră Franța și Rusia să permită prizonierilor de război de origine română să întoarcă armele și să lupte alături de Antanta. Ca urmare a acestui apel, Gheorghe Mironescu se adresă Comisiei italiene pentru prizonierii de război, pentru a avea informații despre prizonierii români din Italia, al căror număr se ridica la 18. 000 la acel moment.

De precizat că președintele Consiliului, Vittorio Emanuele Orlando a intervenit personal la acest congres, după ce a susținut un discurs în care sprijinea aspirațiile naționalităților asuprite, garantând suportul guvernului italian în acest sens. Două erau motivele care au stat la baza acestei decizii: primul care avea un caracter pur militar de ajutor, legat de un posibil atac din partea armatei austro-ungare, iar al doilea era de natură propagandistică și dorea să creeze noi rupturi între naționalitățile din armata dușmană. A contribuit la acest lucru și constituirea unei serii de comitete italo-române, formate în numele unei lupte comune contra opresiunii austro-ungare și al latinității care definește cele două popoare . Astfel, în primăvara anului 1918 guvernul italian a început să sprijine ideea de constituire a unor unități militare de prizonieri de război proveniți din rândul naționalităților aflate sub imperiul Austro-Ungar. Este momentul în care numeroase inițiative de susținere a poporului român s-au născut din partea opiniei publice italiene, a unor ziare de diferite orientări naționale, ex. Il Popolo d’Italia», «L’Idea Nazionale» e «Il Giornale d’Italia».
Pentru constituirea unei unități militare ofiţerilor români prizonieri le-a fost repartizată o clădire în orașul Cittaducale, provincia Rieti, regiunea Lazio. Aici, pe 24 aprilie 1918, ei s-au organizat într-un Corp ofițeresc condus de locotenentul Zaharie Babeu, ajutat de Petre Ugliş şi Cornel Cinghiţă. În urma audienței pe care Simion C. Mândrescu a obținut-o la primul ministru V. E. Orlando, acesta a dat dispoziţie ca ofiţerii ardeleni, prizonieri în lagărele Cittaducale, Avezano şi Pietralata, să se constituie într-o legiune de voluntari români. Entuziasmul românilor era foarte mare scrie Mândrescu: “Ei așteaptă cu nerăbdare să poată lupta în rândul glorioasei armate italiene contra dușmanului comun, întrucât preferă să moară în luptă, decât să se reîntoarcă sub jugul austr-ungar”.

Pe 6 iunie 1918, în lagărul de la Cittaducale cu ajutorul militarilor români și italieni a fost înfiinţat ‘’Comitetul de acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina’’(Comitato d’Azione dei Romeni di Transilvania, Banato e Bucovina). Acesta era compus din 16 membri şi avea sediul la Roma. Imediat după constituire, Simion Mândrescu a adresat o scrisoare regelui Ferdinand în care îi solicita să acționeze pentru ‘’eliberarea părinţilor, fraţilor şi fiilor noştri care îndură jugul tiraniei austro-ungare’’, arătând în continuare că România nu poate exista fără Transilvania şi de aceea proclamarea unirii acestei provincii cu patria mamă este indispensabilă”. Comitetul de acțiune avea ca obiectiv reunirea într-un bloc comun a românilor aflați în imperiul Austro-Ungar și care se găseau acum pe teritoriile țărilor aliate României, de a se organiza în legiuni și a face cunoscută tuturor realizarea unității naționale. Mai făceau parte din comitet: Valeriu Pop (vicepreședinte) și Claudiu Isopescu. Comitetul avea delegați la Paris, Londra și Wasihgton. Guvernele aliate, în primul rând cel italian, trebuia să recunoască autoritatea acestui comitet care avea dreptul să reprezinte pe cei 18 000 de români aflați pe teritoriul italian. Anumite neînțelegeri ivite între comitetul activ din Italia condus de profesorul Mândrescu și cel din Franța condus de Traian Vuia au încetinit organizarea Legiunii.

Deja în luna iunie 1918, în urma aprobării autorităților italiene, peste 1. 100 de voluntari români, fără a forma subunități distincte, au plecat pe frontul italo-austro-ungar, fiind repartizați în cadrul trupelor speciale de asalt “Arditi “ ale Armatei 8 Italiene. Între timp în provincia Aquila, în orașul Avezzano s-a constituit o tabără a prizonierilor de război destinată să primească până la 15 000 de soldați, plus alții o mie, ofițeri sau cu alte grade superioare, care trebuiau să supravegheze tabăra. Necesitatea unor lucrări agricole dar și reconstruirea unor clădiri distruse de cutremurul din 13 ianuarie 1915, erau motivele înființării acestei tabere. Prizonierii de aici aparțineau principalelor naționalități din imperiul austro-ungar între care și români. În urma demersurilor făcute de către Comitetul de Acţiune, la 18 iulie 1918, Ministerul de Război al Italiei, a dat dispoziţii Comisiei prizonierilor de război, precizându-se că ofițerii care au făcut cereri de înrolare în armata italiană vor fi declarați imediat liberi, vor fi îmbrăcați în uniforme italiene cu insignele Legiunii Românei, tricolorul românesc orizontal si vor fi trimiși în nordul Italiei. În lagărele de la Cavarzere, Cittaducale şi Avezzano s-a început organizarea unităților româneşti. Între timp mii de soldați români prizonieri aflați în diferite orașe ale Italiei desfășurau activități voluntare în construcții. Pe 28 iulie 1918 la Ponte di Brenta, lângă Padova are loc o impresionantă sărbătoare dedicată formării în Italia a primei unități militare românești, conduse de locotenentul Emilian Piso, în prezența generalului Armando Diaz. In aceeaşi zi acestei unități i s-a înmânat drapelul de luptă tricolor, în sunetul fanfarei italiene care cânta: “Deşteaptă-te române!“.

La 15 octombrie I918, guvernul italian, prin implicarea directă a ministrului Vittorio Zupelli, a dat publicității în mod oficial Decretului de constituire a Legiunii Române, cu sediul la Avezzano, care urma să ia parte la operațiile militare alături de armata italiană. Comandant al Legiunii Voluntarilor Români a fost numit generalul de brigadă italian, Luciano Ferigo, fost atașat militar în cadrul Ambasadei Italiei în România în anii 1916-1917. Legiunea urma să fie constituită din mai multe batalioane, să fie subordonată direct Ministerului de Război Italian, iar voluntarii să fie echipaţi cu uniforma armatei italiene, având ca semne distinctive, insigna şi cocarda cu tricolorul românesc. La 24 octombrie 1918, primul detaşament român a intrat în frontul de luptă. În data de 18 octombrie 1918, profesorul Mândrescu, în numele Comitetului de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina, a lansat un apel la toți prizonierii români pentru a intra în cadrul Legiunii, chemându-i la luptă pentru cauza națională. O parte a soldaților și ofițerilor români era implicată în acțiuni de propagandă pentru atragerea de partea Legiunii a militarilor.
În limbajul de propagandă și înrolarea în cadrul Legiunii, în prim plan se afla recursul la rădăcinile latine ale popoarelor român și italian, la legăturile firești în decursul istoriei și lupta comună în fața asupririi din partea Imperiului austro-ungar . Astfel, se constituie Regimentul Horea, apoi regimentele Cloșca și Crișan. Legionarii români puteau purta aceleași divize ca și soldații italieni, având tricolorul românesc. Comitetul a fãcut încorporări ca să completeze regimentele, iar femeile diplomaților români din Roma au confecționat drapelele de luptă ale celor trei regimente. Un moment emoționant este sfințirea acestor drapele de către părintele Vasile Lucaciu și rugăciunea pentru toți militarii, care la plecarea pe frontul italian au depus jurământ față de regele Emanuel al III- lea, dar și fațã de Regele Ferdinand și Consiliul Dirigent. Se estimează că în total au fost 830 soldați și 13 ofițeri români care au luat parte la ultimele bătălii, între care și cea de la Vittorio Veneto. După semnarea armistițiului din 4 noiembrie 1918, voluntarii români, împreună cu cehii, slovacii, polonezii, au fost înlocuiți de soldații italieni și retrași din zona operațiunilor militare. Se consideră că jumătate din prizonierii austro-ungari de naționalitate română care se găseau în Italia au cerut să facă parte din Legiunea română. Pe 5 noiembrie, voluntarii români au fost trimiși la Albano Laziale apoi transferați la Avezzano, Casale di Altamura, Nemi, Genzano, Rocca di Papa, Marino și Pietralata. Rãzboiul s-a terminat în Italia la 4 noiembrie, iar în Franța la 11 noiembrie 1918. Jurnalele de pe frontul italian ale prizonierilor ardeleni, Ionel Rișca, Ștefan Bitnei, Romul Cãrpinișan, Onoriu Suciu, Ștefan Merlaș, Gheorghe Fodoreanu, Elie Bufnea și Petre Ugliș aflate în patrimoniul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, vorbesc despre importanța extraordinarã a acestei structuri militare, cu 18 000 de combatanți. Toate meritele pentru colectarea și păstrarea acelor jurnale de front, în colecțiile de documente adevărate comori cu informații ale națiunii române, revin generalului de corp de armată Dãnilã Pop și bibliotecarului Muzeului Unirii, Ion Berciu din perioada 18 august 1938-30 august 1940 .
*
Activitatea pentru completarea Legiunii Voluntarilor Români din Italia a continuat şi după încetarea ostilităților. Regimentele care s-au constituit apoi, echipate şi dotate cu material italian, au fost transportate în România în mod organizat. Reg. l “Horia “a plecat din Italia la 2 februarie 1919 şi a sosit la Constanța, peste 7 zile, apoi, a fost pus la dispoziția Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi s-a stabilit în garnizoana Deva. RegimentuI avea în dotare câte două mitraliere grele de fiecare companie şi câte patru aruncătoare de mine de fiecare batalion. In cursul primăverii şi verii anului 1919, au revenit în țară şi celelalte regimente cu misiunea de a lupta pentru consolidarea Marii Unirii de la l decembrie de la Alba Iulia. Potrivit Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor (ONCE), instituție publică din subordinea Ministerului Apărării Naţionale de la Bucureşti, militarii români înhumați pe teritoriul Italiei provin din rândul eroilor căzuți în Primul Război Mondial. Numărul celor decedați este de 1.189, iar principalele localităţi în care sunt înhumați eroii români în Italia sunt următoarele: Casale D’Altamura (165 morţi), Trento (109), Avezano (137), Bolzano (54), Udine (56), Piedimelze (69), Totoli (47), Milano (18), alte localităţi (434).

Bibliografie:
Vasile Dudaş, Voluntarii Marii Uniri, Ed. Augusta, Timişoara, 1996.
Ioan I. Şerban, Istoricul Legiunii române din Italia (1918-1919) în „Apulum”, XVIII, Alba Iulia, 1980, pp. 495-528.
Petre Ugliş Delapecica, Jurnal de război din anii 1914-1919, ediţie îngrijită de Ioana Rustoiu, Smaranda Cutean, Marius Cristea, Tudor Roşu, Ed. Altip, Alba Iulia, 2015.
Sursa fotografiilor: https://ro.wikipedia.org/wiki/Legiunea_Voluntarilor_Români_din_Italia

Articol publicat în volumul Repere de istorie și cultură românească în Italia în anul Centenarului României Mari, ed. Rediviva, Milano, 2020 publicație îngrijită de Violeta Popescu

Sala Tami

La Biblioteca cantonale di Lugano

Nuove rotte. Il viaggio nel libro d’artista

a cura di Marco Carminati e Luca Saltini

Interverranno: Marco Carminati, Collezionista; Dino Silvestroni – Critico d’arte. Luca Saltini

Biblioteca Cantonale di Lugano

Il tema del viaggio è classico nella storia dell’arte e della letteratura e non cessa di affascinare per la sua capacità di dischiudere dimensioni altre. In questa prospettiva, sono molto interessanti le possibilità offerte dal libro d’artista che, nel percorso di questa mostra, apre dav­vero a numerosi viaggi verso luoghi, sentimenti, sensa­zioni, atmosfere, visioni che gli artisti esposti sono in grado di farci sperimentare attraverso le loro opere. La Biblioteca cantonale di Lugano ha selezionato una serie di libri d’artista dalle sue collezioni per raccontare la ricchezza di questa attività umana, quella del viaggio ap­punto, e si è rivolta anche a numerosi artisti che hanno realizzato appositamente per questo evento una nuova opera. L’esposizione è tutta da gustare, nella sua varietà tanto ricca, una mostra fatta dalle opere di artisti capaci di veicolare mondi. A loro è dedicato un agile catalogo che fornisce di ciascuno una piccola presentazione.

La mostra è una ulteriore tappa del percorso iniziato due anni fa dalla Biblioteca cantonale di Lugano con l’acquisizione della collezione di libri d’artista di Marco Carminati, che si univa alle già ricche raccolte dell’istitu­to. La tematica dell’arte, che caratterizza da sempre la Biblioteca cantonale di Lugano, va assumendo sempre più un profilo inedito e ricco che ne fa un vero centro di competenza sul libro d’artista.

L’artista Daniela Nenciulescu partecipa con l’opera “Metaforico Viaggio” libro poesia di Paola Pennecchi 2015 cm 32 x 23 x 6

Biblioteca cantonale

di Lugano

Viale Carlo Cattaneo 6

6901 Lugano

091 815 46 11

bclu-segr.sbt@ti.ch

www.sbt.ti.ch/bclu

Nuove rotte.

Il viaggio nel libro d’artista

Interverranno:

Marco Carminati

Dino Silvestroni

Luca Saltini