Violeta Popescu | Cultura Romena

Il soprano Stela Dicusară premiata con il Terzo Premio al Concorso Lirico Internazionale „Città di Arcore – Giacomo Puccini”

Violeta Popescu — Mon, 09 Nov 2026 14:45:06 +0000

Il soprano Stela Dicusară premiata con il Terzo Premio al Concorso Lirico Internazionale „Città di Arcore – Giacomo Puccini”

Il soprano Stela Dicusară — nata a Chișinău e residente a Parma, dove ha conseguito il diploma in Conservatorio — ottiene un prestigioso riconoscimento sulla scena lirica internazionale, conquistando il Terzo Premio ex aequo (insieme a Yuan Duoduo, interprete proveniente dall’Australia) in occasione della seconda edizione del Concorso Lirico Internazionale „Città di Arcore – Giacomo Puccini”, tenutosi nella cornice di Villa Borromeo d’Adda. Durante il Gala dei finalisti, il soprano ha incantato il pubblico e la giuria eseguendo la celebre aria „Quando me’n vo’” (Musetta) da La Bohème di Giacomo Puccini.

Di particolare valore simbolico è stata, durante la serata finale, la consegna del Terzo Premio — messo a disposizione dal Comune di Lucca, città natale del celebre compositore — consegnato al soprano direttamente dal Sindaco di Lucca, Mario Pardini. La competizione ha registrato un’eccezionale partecipazione internazionale: i concorrenti sono giunti da nove Paesi — Italia, Repubblica di Moldavia, Romania, Russia, Stati Uniti d’America, Australia, Cina, Giappone e Corea del Sud.
La valutazione dei concorrenti è stata affidata a una giuria di alto prestigio artistico internazionale, presieduta dal Maestro Shi Zong (Conservatorio di Shanghai) e composta dalla regista Mei Lin, da Jochen Schonleber (figura di riferimento dell’opera europea), dal Maestro Carlo Balzaretti e da Luigi Viani della Fondazione Giacomo Puccini di Lucca.
L’evento, organizzato dal Comune di Arcore (Assessorato alla Cultura) nell’ambito del programma quinquennale „Arcore città della Musica”, è stato dedicato in modo speciale all’opera Turandot, per celebrare il centenario della prima assoluta dell’ultimo capolavoro pucciniano (Teatro alla Scala, 1926). La manifestazione ha inoltre reso un omaggio al celebre baritono Felice Schiavi (1936–2019), illustre figura del panorama lirico nata proprio ad Arcore. „Siamo particolarmente orgogliosi di ospitare in città un evento che, alla seconda edizione, denota una importante crescita di qualità, prestigio e capacità di attrarre giovani talenti da ogni parte del mondo”, ha dichiarato Evy De Marco, Assessore alla Cultura del Comune di Arcore.

Originaria di Chișinău e stabilitasi a Parma fin dai tempi degli studi liceali, la cantante lirica Stela Dicusară vanta un percorso musicale di rilievo nelle sale da concerto e nei teatri italiani ed europei. Ha iniziato la propria formazione artistica al pianoforte fin da giovanissima, per poi intraprendere lo studio del canto lirico, in cui ha scoperto la sua vera vocazione vocale.Si è diplomata con il massimo dei voti e la Magna cum Laude nelle sezioni di Canto Liric e Musica Vocale da Camera presso il Conservatorio „Arrigo Boito” di Parma, perfezionandosi successivamente presso la European Opera Academy di Linz e l’Accademia del Teatro Comunale di Bologna. Già finalista del concorso radiofonico di Rai Radio 3 Voci in Barcaccia, affronta un vasto repertorio che spazia dall’opera alla musica vocale da camera (Mozart, Rossini, Satie, Ravel, Rachmaninoff. Al termine della cerimonia di premiazione, Stela Dicusară si è detta felicissima ed emozionata per il riconoscimento ricevuto, esprimendo parole di profonda gratitudine per l’impeccabile organizzazione del Concorso e per la calorosa accoglienza riservatale.

Soprana Stela Dicusară, laureată cu premiul III la Concursul Internațional de Canto „Città di Arcore – Giacomo Puccini”

Violeta Popescu — Mon, 09 Nov 2026 09:28:36 +0000

Soprana Stela Dicusară, laureată cu premiul III la Concursul Internațional de Canto „Città di Arcore – Giacomo Puccini”

Soprana Stela Dicusară — născută la Chișinău și stabilită la Parma, unde a absolvit Conservatorul — obține o frumoasă recunoaștere pe scena internațională, fiind distinsă cu Premiul III ex aequo (alături de Yuan Duoduo un interpret din Australia) în cadrul celei de-a doua ediții a Concursului Internațional de Canto Liric „Città di Arcore – Giacomo Puccini”, desfășurat la Villa Borromeo d’Adda. În cadrul Galei finaliștilor, soprana a cucerit publicul și juriul cu o interpretare de excepție a celebrei arii „Quando me’n vo’” (Musetta) din opera La Bohème de Giacomo Puccini. Un moment de o încărcătură simbolică deosebită l-a constituit, în cadrul galei, înmânarea Premiului III — oferit direct de Primăria Orașului Lucca, locul de naștere al marelui compozitor —, distincția fiindu-i acordată sopranei chiar de către primarul din Lucca, Mario Pardini. Acest gest a subliniat legătura culturală profundă dintre Arcore și Lucca în cadrul manifestărilor dedicate operei pucciniene.

Competiția s-a bucurat de o participare internațională de excepție: concurenții au sosit din nouă țări — Italia, Republica Moldova, România, Rusia, Statele Unite ale Americii, Australia, China, Japonia și Coreea de Sud. Nouă națiuni reprezentate prin culturi și parcursuri muzicale diferite, unite de pasiunea pentru teatrul liric și pentru repertoriul lui Giacomo Puccini.
Evenimentul, organizat de Primăria Orașului Arcore (Assessorato alla Cultura) și alte instituții și findații muzicale italiene (în cadrul programului cincinal „Arcore città della Musica”), a fost consacrat în mod special operei Turandot, celebrând centenarul premierei absolute a ultimei capodopere pucciniene, montată pe scena Teatrului alla Scala din Milano în anul 1926. De asemenea, manifestarea i-a adus un omagiu memorabil celebrului bariton Felice Schiavi (1936–2019), personalitate marcată a scenei lirice născută chiar la Arcore.

Originară din Chișinău și stabilită din timpul studiilor liceale la Parma, soprana Stela Dicusară are un parcurs muzical remarcabil pe scenele din Italia și din Europa. Și-a început formarea artistică la pian, studiind de la o vârstă fragedă, iar ulterior și-a îndreptat pașii către canto, unde și-a descoperit adevărata vocație vocală. A absolvit cu maximă notă și Magna cum Laude la secțiile de Canto Liric și Muzică Vocală de Cameră din cadrul Conservatorului „Arrigo Boito” din Parma, și-a aprofundat studiile la European Opera Academy din Linz și la Academia Teatrului Comunale din Bologna. A fost finalistă a celebrului concurs radiofonic Voci in Barcaccia (Rai Radio 3), abordând un repertoriu vast de la operă la muzică vocală de cameră (Mozart, Rossini, Satie, Ravel, Rahmaninov).

Evaluarea concurenților a fost încredințată unui juriu de înalt prestigi artistic internațional, prezidat de maestrul Shi Zong (Conservatorul din Shanghai) și alcătuit din regizoarea Mei Lin, Jochen Schonleber (personalitate de referință a operei europene), maestrul Carlo Balzaretti și Luigi Viani din partea Fondazione Giacomo Puccini din Lucca. Manifestarea, organizată de Primăria Orașului Arcore (Assessorato alla Cultura) în cadrul programului „Arcore città della Musica”, a celebrat totodată centenarul premierei absolute a operei Turandot (Teatro alla Scala, 1926) și i-a adus un omagiu celebrului bariton Felice Schiavi (1936–2019), personalitate născută la Arcore. „Suntem deosebit de mândri să găzduim în orașul nostru un eveniment care, ajuns la a doua ediție, demonstrează o creștere importantă în calitate, prestigiu și capacitate de a atrage tineri talentați din toate colțurile lumii”, a declarat Evy De Marco, Assessore alla Cultura din cadrul Primăriei Arcore.

In uscita: Il carteggio epistolare tra il Metropolita Visarion Puiu e Don Giovanni Calabria. Cronaca di un esilio (1945-1964) di Aurel Florin Țuscanu

Violeta Popescu — Mon, 02 Nov 2026 15:34:39 +0000

In uscita: Il carteggio epistolare tra il Metropolita Visarion Puiu e Don Giovanni Calabria. Cronaca di un esilio (1945-1964) di Aurel Florin Țuscanu

Corrispondenza tra il Metropolita Visarion Puiu e Don Calabria: cronaca inedita di un esilio e di un’amicizia luminosa (1945–1964)

Vi segnaliamo la pubblicazione del volume: “Il carteggio epistolare tra il Metropolita Visarion Puiu e Don Giovanni Calabria. Cronaca di un esilio (1945-1964)”, di Aurel Florin Țuscanu, pubblicato dalla casa editrice Rediviva di Milano in collaborazione con la Diocesi Ortodossa Romena d’Italia. Lo scambio epistolare tra il Metropolita Visarion Puiu e Don Giovanni Calabria si è svolto su un forte sfondo storico travagliato, provato dalle conseguenze devastanti della fine della Seconda Guerra Mondiale, in un’Europa in piena transizione e segnata dal calare della Cortina di Ferro. Il libro – curato e tradotto in lingua italiana da padre Florin Haniș e da Mons. Enrico Casadei Garofani – presenta documenti storici e lettere inedite risalenti a oltre ottant’anni fa.
La figura del Metropolita Visarion Puiu è segnata da un destino drammatico: costretto all’autoesilio in Occidente dopo il 1944 a causa dei rivolgimenti politici in patria e delle accuse (in seguito riconsiderate dagli storici) del nuovo regime comunista, visse gli ultimi anni in Francia in isolamento e lontananza forzata dalla sua Chiesa.Tale carteggio è il frutto dello scambio epistolare tra il Metropolita Visarion Puiu e Don Giovanni Calabria, iniziato negli anni in cui il Metropolita fu ospitato presso il Monastero di Maguzzano, vicino a Brescia (1945–1947), e proseguito poi con la stessa intensità spirituale durante gli anni dell’esilio in Svizzera e in Francia.
Il volume esce nel contesto delle manifestazioni dedicate al sessantesimo anniversario della scomparsa del Metropolita Visarion Puiu, che è stato una delle figure di spicco della Chiesa Ortodossa Romena nel XX secolo. Nel corso del suo ministero, è stato vescovo di Argeș (1921–1923), vescovo di Hotin (1923–1935), Metropolita di Bucovina (1935–1940), Metropolita della Transnistria a Odessa (1943) e fondatore dell’Eparchia Ortodossa Romena dell’Europa Occidentale (1945–1958). Rifugiatosi in Occidente nel 1944, il suo nome fu quasi del tutto bandito durante gli anni della dittatura comunista, così come qualsiasi riferimento alla sua feconda attività missionaria svolta dalla Grande Unione fino al 1945. Condannato a morte in contumacia nel 1946 dal Tribunale del Popolo di Bucarest e deposto dal Santo Sinodo della BOR nel 1950, il metropolita è stato riabilitato post-mortem il 25 settembre 1990.
Frutto di una rigorosa ricerca intrapresa dall’autore, padre Aurel Florin Țuscanu, negli archivi di Italia e Romania, il volume porta alla luce documenti inediti relativi agli anni di esilio del Metropolita Visarion Puiu, offrendo un ritratto intimo e storico di straordinario valore. Dei vent’anni vissuti lontano dal paese, il periodo trascorso in Italia presso il Monastero di Maguzzano, a Brescia (1945–1947), costituisce un’esperienza particolarmente calda e intensa. Proprio durante questo rifugio ha avuto luogo l’incontro provvidenziale con Don Giovanni Calabria (1873–1954), sacerdote cattolico veronese, fondatore della Congregazione dei Poveri Servi della Divina Provvidenza, uomo di preghiera, di servizio e di una sensibilità ecumenica notevole per il suo tempo. Da questo incontro è nata una profonda amicizia, un dialogo luminoso e fraterno, guidato dalla ricerca della carità cristiana al di là di ogni barriera confessionale, e una corrispondenza che è continuata nel corso degli anni. Dal periodo trascorso al Monastero di Maguzzano (1945–1947), si distingue il calore e il rispetto tra i due. Lo provano con emozione proprio le righe scritte dal Metropolita Visarion Puiu il 3 dicembre 1945, al momento del suo arrivo al monastero di Maguzzano, quando esprime la sua «riconoscenza per l’accoglienza calorosa». Il Metropolita Visarion Puiu, cresciuto nella sobrietà del monachesimo ortodosso e segnato dal dramma politico dell’esilio, trova in Don Calabria non un interlocutore distante, ma un vero «fratello», che gli offre sostegno materiale e spirituale. Da parte sua, Don Giovanni Calabria non esita a tendere con fraternità la mano a questo esiliato perseguitato, che «viveva la nostalgia della Patria!». Le tappe dell’esilio del metropolita presentate nel libro iniziano con l’Italia (1945–1947) – le abbazie di Praglia, Pontida e Maguzzano (Brescia), luogo dell’incontro con Don Calabria – continuano in Svizzera (1947–1949), a Sonvico (Lugano), e si concludono in Francia (1949–1964): da Parigi a Théolet (Théodule), Draguignan, Cannes e Viels-Maisons, dove si è spento nel 1964.
«Consideriamo nostro dovere – scrive nella prefazione del volume, Monsignor Siluan, Vescovo della Diocesi Ortodossa Romena d’Italia – onorare la luce della fede e delle opere encomiabili che ha lasciato ai posteri, al di sopra del tumul¬to dei tempi, il metropolita Visarion Puiu, pastore e combattente per la giustizia, l’unità e la verità, uomo erudito e allo stesso tem¬po missionario dotato. Seguendo l’esortazione del santo apostolo Paolo che dice: “Vagliate ogni cosa e tenete ciò che è buono” (1Ts 5,21), possiamo leggere questo volume di documenti che dipingono pagine della vita e dell’opera di un vescovo vittima dell’ingiustizia della storia a beneficio spirituale, per accrescere il nostro amore per la Chiesa e la Nazione, per la missione e l’unità dei cristiani, per la santità e la salvezza. (…)
Un’analisi penetrante proviene anche dalla postfazione firmata da Mons. Enrico Casadei Garofani (Vicario Generale della Diocesi di Forlì-Bertinoro): «Per il lettore italiano di oggi, lo scambio epistolare tra il Metropolita Visarion Puiu e Don Calabria non può essere visto semplicemente come una testimonianza passeggera da un passato remoto. Il loro legame si fonda sul riconoscimento che entrambi, al di là delle differenze confessionali, hanno lavorato veramente per il Regno di Dio». La presente opera illustra nuovi aspetti della missione e del servizio pastorale e sacerdotale del metropolita Visarion Puiu durante i difficili anni del suo esilio, e contribuisce pertanto a una migliore e più accurata conoscenza di questo eccezionale vescovo, della sua opera di sacrificio e del suo destino, nella fase storica in cui in Romania andava instaurandosi il regime comunista ateo, totalitario, che tanta sofferenza ebbe a portare alla Chiesa e alla Nazione romena.
Come afferma l’autore del volume, il padre Aurel Florin Țuscanu, «nella storia della Chiesa cristiana esistono momenti rari e nascosti in cui anime diverse, provenienti da mondi apparentemente lontani, si riconoscono e si avvicinano, non necessariamente attraverso incontri ufficiali o dialoghi teologici formali, ma attraverso un’opera invisibile dello Spirito Santo. La corrispondenza tra il metropolita ortodosso Visarion Puiu e San Giovanni Calabriano è uno di questi momenti. Un ponte sensibile, ma estremamente potente tra Oriente e Occidente, tra esilio e stabilità, tra un vescovo ortodosso abbandonato dai suoi, lontano dalla sua patria, e un misericordioso servitore cattolico, che sono riusciti a superare qualsiasi confine e si sono ritrovati nell’amore di Cristo, che ci esorta “affinché tutti siano una cosa sola”.

La presente corrispondenza testimonia un’amicizia che non sarebbe stata possibile nei rigori del quadro istituzionale, ma che è fiorita come un legame autentico nel segreto dell’esilio e della misericordia. Come ci svela questa lettura di profondo interesse per il nostro tempo, proprio gli anni dell’esilio, della vecchiaia e della sofferenza lontano dalla patria sono stati, attraverso questa luce di fede e di amore fraterno, i più luminosi della vita del Metropolita Visarion Puiu. Queste lettere rimangono testimonianze vive oltre il tempo; il lettore è invitato non solo a leggerle nel loro contesto storico estremamente complesso, delicato e difficile del secondo dopoguerra, ma anche a scoprire che, al di là di ogni circostanza e confine, ci troviamo di fronte a una realtà che va oltre il tempo: la testimonianza che il vero amore cristiano può vincere ogni sofferenza, unendo i due servitori della Chiesa in una fraternità che perdura.

Autore: Aurel Florin Țuscanu (nato a Moldoveni, Romania, nel 1965) è un sacerdote e un teologo ortodosso, storico, docente e giornalista. Ha conseguito un Dottorato in Filosofia presso l’Università di Iași e un secondo Dottorato in Storia presso l’Università “Babeș-Bolyai” di Cluj-Napoca. Già decano del distretto di Roman (2004-2013), è stato docente universitario di Teologia a Costanza (2007-2012) e attualmente è docente presso l’Università Statale di Bălți (dal 2023) in Repubblica Moldova. Dal 2007 presiede l’Associazione “Mitropolit Visarion Puiu”, configurandosi come uno dei massimi esperti del periodo d’esilio del Metropolita. Membro dell’Unione Giornalisti Professionisti, è stato insignito di prestigiosi premi. È autore di numerose monografie storiche. Ha al suo attivo oltre 150 studi e 14 volumi come autore e coautore. In qualità di studioso di storia della Chiesa, ha tenuto decine di relazioni scientifiche a conferenze sia in patria che all’estero (tra cui in Italia, Francia, Grecia, Polonia e Repubblica Moldova). È inoltre organizzatore di numerosi pellegrinaggi ai Luoghi Santi, avendo accompagnato centinaia di fedeli in vari gruppi sia a livello nazionale sia internazionale (in Grecia, Bulgaria, Turchia e Israele). Con questa opera documentaria, frutto di approfondite ricerche, offre un contributo fondamentale alla storia contemporanea.

Titolo in italiano: Il carteggio epistolare tra il Metropolita Visarion Puiu e San Giovanni Calabria. Cronaca di un esilio (1945-1964)
Autore: Aurel Florin Țuscanu
Traduzione e cura dell’edizione: Florin Haniș e Enrico Casadei Garofani
Prefazione: Monsignor Siluan, Vescovo della Diocesi Ortodossa Romena d’Italia
Postfazione: Mons. Enrico Casadei Garofani
Collana: Spiritualità
Rediviva Edizioni (Milano), in collaborazione con la Diocesi Ortodossa Romena d’Italia
Anno di pubblicazione: 2026
ISBN: 978-88-97908-88-3
Euro, 13 00

Apariție editorială. Corespondența dintre Mitropolitul Visarion Puiu și Don Calabria: cronica inedită a unui exil și a unei prietenii luminoase (1945–1964)

Violeta Popescu — Sat, 31 Oct 2026 20:31:57 +0000

Vă aducem în atenție apariția în limba italiană a volumului:„Il carteggio epistolare tra il Metropolita Visarion Puiu e Don Giovanni Calabria. Cronaca di un esilio (1945-1964)” [Corespondența epistolară dintre Mitropolitul Visarion Puiu și Don Giovanni Calabria. Cronica unui exil (1945-1964)”], semnat de pr. dr. Aurel Florin Țuscanu, apărut la editura Rediviva din Milano în colaborare cu Episcopia Ortodoxă Română a Italiei. Schimbul epistolar dintre Mitropolitul Visarion Puiu și Don Giovanni Calabria s-a desfășurat într-un context istoric dramatic. Pe fundalul unei Europe aflate în tranziție și devastate de al Doilea Război Mondial, marcate de criza conștiinței creștine și de instalarea Cortinei de Fier, anii de după război au fost pentru Mitropolitul Visarion Puiu o perioadă de profundă suferință și de încercări ale exilului.
În cele 160 de pagini, volumul – îngrijit și tradus în limba italiană de pr. Florin Haniș și Mons. Enrico Casadei Garofani – aduce în atenție documente istorice și scrisori inedite de acum mai bine de 80 de ani. Acestea sunt rodul schimbului epistolar dintre Mitropolitul Visarion Puiu și Don Giovanni Calabria, născut în anii în care Mitropolitul Visarion Puiu avea să fie găzduit la Mănăstirea Maguzzano de lângă Brescia (1945–1947) și care a continuat apoi, cu aceeași intensitate duhovnicească, în anii săi de exil din Elveția și Franța.

Cartea apare în contextul manifestărilor dedicate împlinirii a șase decenii de ani de la trecerea la cele veșnice a mitropolitului Visarion Puiu, care a fost una dintre figurile marcante ale Bisericii Ortodoxe Române în secolul al XX-lea. De-a lungul slujirii sale, a fost episcop de Argeș (1921–1923), episcop de Hotin (1923–1935), Mitropolit al Bucovinei (1935–1940), Mitropolit al Transnistriei la Odesa (1943) și fondator al Eparhiei românilor din străinătate. Refugiat în 1944 în Occident, numele său a fost interzis aproape cu desăvârșire în anii dictaturii comuniste, la fel ca orice referire la rodnica sa activitate misionară desfășurată de la Marea Unire și până în 1945. Condamnat la moarte în contumacie în 1946 de Tribunalul Poporului din București și caterisit de Sfântul Sinod al BOR în 1950, mitropolitul a fost reabilitat post-mortem pe 25 septembrie 1990.

Rezultat al unei cercetări riguroase întreprinse de autor, pr. Aurel Florin Țuscanu, în arhivele din Italia și România, volumul aduce la lumină documente inedite referitoare la anii de exil ai mitropolitului Visarion Puiu, oferind un portret intim și istoric de o valoare extraordinară. Din cei douăzeci de ani petrecuți departe de țară, perioada petrecută în Italia la Mănăstirea din Maguzzano, Brescia (1945-1947), constituie o experiență deosebit de caldă și intensă. Tocmai în timpul acestui refugiu a avut loc întâlnirea providențială cu Don Giovanni Calabria (1873–1954), preot catolic veronez, fondator al Congregației Săracilor Slujitori ai Divinei Providențe, om de rugăciune, de slujire și de o sensibilitate ecumenică remarcabilă pentru timpul său. Din această întâlnire s-a născut o profundă prietenie fraterna și o corespondență vie care a continuat de-a lungul anilor. Din perioada petrecută la Mănăstirea din Maguzzano, Brescia (1945–1947), se distinge căldura și respectul între cei doi. O dovedesc cu emoție chiar rândurile așternute de mitropolitul Visarion Puiu la 3 decembrie 1945, în momentul sosirii sale la mânăstirea din Maguzzano, când își exprimă „recunoștința pentru primirea călduroasă”.
Mitropolitul Visarion Puiu, crescut în sobrietatea monahismului ortodox și marcat de drama politică a exilului, găsește în Don Calabria nu un interlocutor îndepărtat, ci un adevărat „frate”, care îi oferă sprijin material și sufletesc. La rândul său, Don Giovanni Calabria nu ezită să întindă cu frățietate mâna acestui exilat persecutat, care „își trăia nostalgia după Patrie!”. Etapele exilului mitropolitului prezentate în carte încep cu Italia (1945–1947) – abațiile Praglia, Pontida și Maguzzano (Brescia), loc al întâlnirii cu Don Calabria – continuă în Elveția (1947–1949), la Sonvico (Lugano), și se încheie în Franța (1949–1964): de la Paris până la Théolet (Théodule), Draguignan, Cannes și Viels-Maisons, unde s-a stins din viață în 1964.

Așa cum scrie în introducerea volumului, P.S. Episcop Siluan – Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei: “Considerăm de datoria noastră să cinstim lumina credinței și a faptelor alese pe care le-a lăsat urmașilor, mai presus de zbuciumul vremurilor, mitropolitul Visarion Puiu, păstor și luptător pentru dreptate, unitate și adevăr, om erudit și totodată misionar dăruit” (…) Prezentul volum, în care este publicată corespondența dintre mitropolitul Visarion Puiu și Don Calabria, este rodul muncii științifice a preotului și profesorului Florin Țuscanu și scoate la lumină documente inedite provenind din arhivele italiene și din Arhivă a Vaticanului, referitoare la perioada de exil a mitropolitului (1944-1964). Apare cu claritate, printre luminile și umbrele istoriei, exemplara operă misionară și pastorală a acestui valoros episcop (…)

O analiză pătrunzătoare vine și din postfața semnată de Mons. Enrico Casadei Garofani:„Pentru cititorul italian de astăzi, schimbul epistolar dintre mitropolitul Visarion Puiu și Don Calabria nu poate fi privit simplu ca o mărturie trecătoare dintr-un trecut îndepărtat… Legătura lor se întemeiază pe recunoașterea faptului că amândoi, dincolo de diferențele confesionale, au lucrat cu adevărat pentru Împărăția lui Dumnezeu”.

Așa cum afirmă autorul volumulu, pr. Aurel Florin Țuscanu, „în istoria Bisericii creștine există momente rare și tăinuite în care suflete diferite, provenind din lumi aparent îndepărtate, se recunosc și se apropie, nu neapărat prin întâlniri oficiale sau dialoguri teologice formale, ci printr-o lucrare nevăzută a Duhului Sfânt. Corespondența dintre mitropolitul ortodox Visarion Puiu și Sfântul Ioan Calabria este unul dintre aceste momente. Un pod sensibil, dar extrem de puternic între Orient și Occident, între exil și stabilitate, între un episcop ortodox abandonat de ai săi, departe de patria sa, și un milostiv slujitor catolic, care au reușit să depășească orice graniță și s-au regăsit în dragostea lui Hristos, Care ne îndeamnă «ca toți să fie una».

Această corespondență mărturisește o apropiere care nu ar fi fost posibilă în rigorile cadrului instituțional, ci a înflorit ca o prietenie autentică în taina exilului și a milostivirii. Așa cum ne dezvăluie această lectură de un profund interes pentru vremea noastră, tocmai anii de exil, de bătrânețe și de suferință departe de patrie au fost, prin această lumină a credinței și a iubirii fraterne, cei mai luminoși din viața Mitropolitului Visarion Puiu. Aceste scrisori rămân mărturii vii peste timp; cititorul este invitat nu doar să le citească în contextul lor istoric extrem de complex, delicat și greu de după cel de-al Doilea Război Mondial, ci și să descopere că, dincolo de orice împrejurări și granițe, avem în față o realitate mai presus de timp: mărturia că adevărata iubire creștină poate birui orice suferință, unindu-i pe cei doi slujitori ai Bisericii într-o frățietate care dăinuie.

Titlu în italiană: Il carteggio epistolare tra il Metropolita Visarion Puiu e San Giovanni Calabria. Cronaca di un esilio (1945-1964)
Autor: pr. dr. Aurel Florin Țuscanu
Traducerea și îngrijirea ediției: pr. Florin Haniș și Mons. Enrico Casadei Garofani
Prefața: Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopia Ortodoxă Română a Italiei
Postfață: Mons. Enrico Casadei Garofani
Colecția: Spiritualitate
Editura Rediviva în colaborare cu Episcopia Ortodoxă Română a Italiei
Anul apariției: 2026
ISBN: 978-88-97908-88-3

„Rămas bun, dragă Valentina…”

Violeta Popescu — Thu, 22 Oct 2026 13:50:26 +0000

Mă considera un prieten apropiat – o mare onoare, pentru mine. Și a fost o plăcere – dar și o lecție continuă – să o ascult pe Valentina: să-i ascult vocea sobră și calmă, precum și opiniile ei competente și sincere, lipsite cu desăvârșire de ipocrizie.
Era o voce care, în ultimii doi ani, devenise tot mai reținută, apoi tot mai lapidară și nesigură, pentru ca în cele din urmă să devină stinsă și frântă. Nu a lăsat însă să se vadă nicio urmă de resemnare; căci Valentina a luptat cu îndârjire împotriva unei boli grave până în ultima clipă. O singură dată am auzit-o rostind deznădejduită: „Armando, asta nu e viață; asta nu e viață”. Se referea la starea ei fizică, dar și la imposibilitatea de a continua să-și pună în valoare – așa cum își dorise – harul intelectual care o condusese la conceperea și crearea unui set excepțional de materiale didactice pentru italienii care studiau limba română. Două dicționare și două gramatici extraordinare: realizări de care era mândră, dar fără urmă de ostentație. Referitor la amplul dicționar român-italian/italian-român, publicat de editura Hoepli în 2023, spunea: „A pornit dintr-o necesitate, având în vedere că nu mai fusese publicat de multă vreme un dicționar italian-român actualizat. Totodată, l-am conceput și ca pe un angajament moral față de studenții mei și față de comuniunea dintre culturile noastre.”
Iar despre cariera sa didactică la Universitatea din Milano, desfășurată între anii 1995 și 2019, a scris: „De ce îmi place să predau? Nu doar pentru că astfel se cultivă cunoașterea, ci și pentru că există o bucurie imensă în a fi alături de tineri atunci când reușești să-i faci să gândească și îi privești descoperind lucrurile pe cont propriu. Și, de asemenea, pentru că predarea presupune reciprocitate; și profesorii învață de la studenții lor.”

Valentina dădea dovadă de o mare onestitate intelectuală, pe care o manifesta cu orice ocazie. Când i-am spus că doresc să realizez o versiune în proză a Mioriței, mi-a scris: „Armando, ai grijă. Spiritul Mioriței își are rădăcinile în marile civilizații antice. Asta nu înseamnă că subestimăm valoarea artistică și morală extraordinară a baladei românești; înseamnă să recunoaștem că anumite mituri și simboluri sunt comune unor regiuni geografice și culturale diferite. Ceea ce le diferențiază este modul în care sunt transmise și interpretate. De-ar putea oare și unii români să-mi citească vorbele!”
Un alt exemplu al sincerității sale: citisem câteva dintre operele lui Norman Manea — inclusiv splendidul roman Întoarcerea huliganului — și îmi exprimasem entuziasmul față de scriitorul român emigrat în America. Ea nu s-a ferit de cuvinte. A făcut o paralelă cu Nicolae Steinhardt — pe care Manea îl criticase — și a răspuns: „Ceea ce îi desparte pe Norman Manea și pe Steinhardt este efectul contrastant al traumei: unul este împins spre amărăciune, fatalism și frică, în timp ce celălalt se îndreaptă spre iertare, credință și curaj. Manea este profund sceptic și nu are identitatea românească la inimă; Steinhardt, în schimb, iubește profund România și poporul român.”

Când i-am mulțumit pentru că mi-a explicat — într-un e-mail foarte lung — motivele care l-ar fi putut determina pe Eminescu să adopte poziții antisemite – pe care poetul le privea într-un context social și economic specific – ea s-a grăbit să precizeze că își exprimase doar propria opinie, adăugând: „deoarece nu sunt nici istoric, nici specialist în literatură”.
Legătura mea cu Valentina a început atunci când i-am cerut adresa ei de e-mail Violetei Popescu — care vorbise foarte frumos despre ea. I-am scris, iar Valentina — în ciuda obligațiilor universitare și a muncii la amplul proiect de dicționar pe care tocmai îl începuse — mi-a răspuns în câteva ore. Firește, i-am mulțumit pentru amabilitate și promptitudine, iar ea mi-a răspuns: „Să răspund imediat este un obicei pe care mi l-am format în copilărie; tatăl meu m-a învățat, printre multe altele, că a răspunde într-un anumit fel este o datorie. M-a mai învățat și că, atunci când fac ceva, nu trebuie neapărat să aștept ceva în schimb — și că doar astfel gestul încetează să mai fie o povară pentru mine”.
În următorul e-mail, am întrebat-o despre diferențele dintre lumea balcanică și cea occidentală — poate nu cea mai bună modalitate de a continua o corespondență abia începută — iar ea a răspuns: „Am putea vorbi despre cei doi poli (Vest și Est) ai civilizației europene. Există o diferență culturală și spirituală între cele două lumi. Estul păstrează un anume mister — o reflectare incontestabilă a creștinismului ortodox — în timp ce Vestul, sub influență protestantă, a pierdut acest mister, transformându-l într-o mărturisire publică a credinței.”
Am descoperit curând că Valentina poseda o calitate rară. Dacă o întrebai ceva — chiar și despre o chestiune dificilă — nu se lăsa până nu găsea un răspuns. Aveam o prietenă româncă ce purta un prenume dublu; nici ea, nici părinții ei nu puteau explica de ce îl aleseseră. Am întrebat-o pe Valentina dacă ar putea oferi o explicație — dacă numele ar putea de pildă, să fie asociat cu un personaj literar, o personalitate, o actriță sau o scriitoare. Din răspunsul ei am aflat că se consultase cu trei prieteni erudiți și primise câteva răspunsuri, dintre care unul ne-a convins pe deplin. Toate acestea în doar două zile!

Când i-am vorbit despre romanul pe care îl scriam — și care urma să aibă drept protagonistă o îngrijitoare româncă — i-am mărturisit că unii români nu primiseră ideea cu entuziasm. Valentina m-a încurajat: „Armando, dacă subiectul acesta rezonează cu tine, dacă înțelegi situația acestor îngrijitoare, nu ezita. Eliade vorbește despre cărțile nescrise — un număr imens de pagini frumoase, adesea geniale, sacrificate neantului și pierdute pentru că autorii lor nici măcar nu s-au hotărât să înceapă lucrul, acel angajament capabil să antreneze apoi tot restul: gândurile, experiențele lor. Și să știi: odată ce vei fi scris romanul, vom încerca să-l traducem în română”. Și exact așa s-au petrecut lucrurile. Traducătoarea avea să fie Adina Teodorescu; la ea, la minunata ei traducere, aveam să ajungem tocmai datorită Valentinei.
Firește, expertiza ei lingvistică a ajuns, în cele din urmă, să ocupe un loc central în schimbul nostru ulterior de e-mailuri; totuși, pe lângă aceasta, ne împărtășeam noutăți despre viețile noastre, despre cei dragi, despre cărțile pe care le citeam și despre evenimentele actuale. Cu timpul, corespondența noastră a devenit o obișnuință plăcută și plină de învățăminte. Am constatat că suntem tot mai mult în asentiment în privința chestiunilor sociale și culturale, în timp ce încrederea, familiaritatea și apropierea dintre noi se consolidau.
Într-o zi — poate cea mai fericită și mai lipsită de griji din lunga noastră prietenie — i-am spus: „Știi, Valentina, dacă cineva ar parcurge într-o bună zi e-mailurile noastre, cu siguranță s-ar gândi: «Cei doi au fost iubiți!»”
Îmi amintesc râsul ei autentic și apoi afirmația că împărtășea acel sentiment, căci amândoi știam cum fiecare e-mail schimbat între noi era impregnat de o afecțiune cât se poate de sinceră și profundă. Acum, cu toții o plângem. În ceea ce mă privește, rezonez cu vorbele pe care Cioran le-a scris în Caietele sale din perioada 1957–1972: „Dovada că cineva a fost important pentru tine este faptul că te simți diminuat atunci când acea persoană moare. Suferi o pierdere de realitate – deodată, exiști puțin mai puțin.”
Nu suntem doar noi cei care o plângem; și România a pierdut una dintre cele mai importante figuri ale culturii sale. A fost o cărturară care nu a aspirat la glorie, nu a căutat vizibilitate și nu a pus preț pe premii, onoruri sau distincții. Ceea ce conta pentru ea erau munca, rezultatele și oportunitatea de a aduce o contribuție personală la patrimoniul cunoașterii. Nu din lipsă de politețe refuza invitațiile sau distincțiile; se comportase întotdeauna la fel, fără a face favoritisme, și dorea să rămână fidelă acestei alegeri.
Valentina a fost una dintre cele mai autentice persoane pe care le-am cunoscut vreodată. Va rămâne acum în amintire pentru totdeauna datorită devotamentului său față de o patrie ale cărei virtuți și defecte le recunoștea limpede și pe care a slujit-o și a iubit-o din tot sufletul.

11 octombrie 2026
Armando Santarelli

ADDIO, CARA VALENTINA

Violeta Popescu — Thu, 22 Oct 2026 13:36:24 +0000

Mi considerava un grande amico: un onore, per me. Ed era un piacere e un insegnamento continuo ascoltare Valentina, la sua voce seria e calma, i suoi giudizi autorevoli, sinceri, alieni da ogni ipocrisia.
Una voce che negli ultimi due anni si era fatta sempre più essenziale, poi sempre più breve e incerta, infine flebile e sincopata. Mai rassegnata però, perché Valentina ha lottato con fierezza, sino alla fine, contro una grave patologia. Solo una volta l’ho sentita pronunciare parole di sconforto: “Armando, questa non è vita, questa non è vita”.
Si riferiva alle sue condizioni fisiche, ma anche all’impossibilità di continuare a utilizzare, come avrebbe voluto, quelle doti intellettuali che l’avevano condotta a concepire e realizzare un eccezionale corredo didattico per lo studio della lingua romena da parte degli italiani. Due dizionari linguistici, due grammatiche straordinarie: risultati di cui andava orgogliosa, ma senza alcuna ostentazione.
Del grande Dizionario romeno-italiano, italiano-romeno, pubblicato dalla Hoepli nel 2023, diceva: “È nato come necessità, in quanto da tempo non veniva pubblicato un dizionario italiano-romeno aggiornato. Ma io l’ho concepito anche come un impegno morale verso i miei studenti e verso la comunicazione fra le nostre culture”.
E a proposito della professione di insegnante presso l’Università di Milano, svolta dal 1995 al 2019, ha scritto: “Perché mi piace insegnare? Non solo perché si promuove la conoscenza, ma perché dinanzi ai giovani si prova una gioia immensa quando si riesce a farli pensare e li vedi scoprire le cose da soli. E poi perché insegnare implica una reciprocità, anche i docenti imparano dagli studenti”.
Valentina aveva una grande onestà intellettuale, e la dimostrava in ogni occasione. Quando le dissi che volevo realizzare una versione in prosa della Miorița, mi scrisse: “Armando, attento. Lo spirito mioritico ha radici nelle grandi civiltà antiche. Ciò non significa sottovalutare il magnifico valore artistico e morale della ballata romena; significa dire che certi miti, certi simboli, sono comuni a diverse aree geografiche e culturali. Ciò che li distingue è il modo in cui vengono trasmessi e interpretati. Se mi leggessero certi romeni!”
Un altro esempio della sua sincerità: avevo letto alcune opere di Norman Manea, fra le quali lo splendido romanzo Il ritorno dell’huligano, e le manifestai il mio entusiasmo per lo scrittore romeno emigrato in America. Lei non mi fece sconti. Stabilì un parallelismo con Nicolae Steinhardt, che Manea aveva criticato, e replicò: “Ciò che separa Norman Manea da Steinhardt è l’effetto opposto del trauma: uno viene portato verso l’amarezza, il fatalismo e la paura, l’altro verso il perdono, la fede e il coraggio. Manea è di uno scetticismo amaro, non ha a cuore la romenità; Steinhardt, invece, ama profondamente la Romania e il popolo romeno”.
Quando la ringraziai per avermi chiarito, in una lunghissima mail, le motivazioni che potevano aver indotto Eminescu ad assumere posizioni antisemite – che il poeta collocava in un determinato contesto sociale ed economico – tenne subito a precisare che aveva soltanto espresso il suo giudizio, “perché io non sono né una storica né una letterata”.
Con Valentina, tutto ebbe inizio quando chiesi il suo indirizzo email a Violeta Popescu, che mi aveva parlato di lei in termini molto lusinghieri. Le scrissi, e Valentina, a dispetto degli impegni universitari e il lavoro al grande dizionario (che aveva appena iniziato) mi rispose dopo poche ore. Naturalmente, la ringraziai per la gentilezza e la celerità della risposta, e lei: “Il fatto di rispondere subito è un’abitudine formatasi nell’infanzia, perché mio padre, fra le tante cose, mi ha insegnato che rispondere in un certo modo è d’obbligo. In più, mi ha insegnato che se faccio qualcosa non devo necessariamente aspettarmi di essere ricambiata, e che solo così il gesto non sarà per me un peso”.
Nell’email successiva le posi una domanda sulle differenze tra il balcanico e l’occidentale – forse non il modo migliore di proseguire una corrispondenza appena iniziata – e lei replicò così: “Potremmo riferirci ai due poli (Ovest, Est) della civiltà europea. C’è una differenza culturale e spirituale tra i due spazi. L’Est conserva sempre un certo mistero, riflesso indubitabile del cristianesimo ortodosso, mentre l’Occidente, sotto l’influsso dei protestanti, ha perso questo mistero, trasformandolo in una confessione pubblica”.
Scoprii presto che Valentina possedeva una qualità rara. Se le chiedevi qualcosa, anche su una questione difficile, non si dava pace finché non era riuscita a fornire una risposta. Avevo un’amica romena con un doppio nome; lei stessa non sapeva spiegare come mai i genitori lo avessero scelto, né lo ricordavano questi. Chiesi a Valentina se fosse in grado di dare una spiegazione, se quel nome potesse essere collegato, per esempio, a un personaggio letterario, a una persona famosa, a un’attrice, a una scrittrice. Dalla sua risposta appresi che aveva interpellato tre studiose sue amiche, ricevendo un paio di risposte, una delle quali ci convinse pienamente. Tutto questo, in appena due giorni!
Quando le parlai del romanzo che stavo scrivendo e che avrebbe avuto come protagonista una badante romena, le confidai che alcuni romeni non si erano mostrati entusiasti dell’idea. Valentina mi incoraggiò: “Armando, se senti questo tema come tuo, se conosci la situazione delle badanti non esitare. Eliade parla dei libri non scritti, di un immenso numero di pagine belle e non di rado geniali che sono state sacrificate al nulla, perse, perché gli autori non si sono decisi neppure ad iniziare, impegno che poi può trascinare il resto, i loro pensieri, le loro esperienze. E ti dirò: quando avrai scritto il romanzo cercheremo di tradurlo in romeno”. Sarebbe andata effettivamente così. La traduttrice sarebbe stata Adina Teodorescu; a lei, alla sua bellissima traduzione, saremmo arrivati proprio grazie a Valentina.
Naturalmente, nelle email successive finirono per prevalere le sue conoscenze linguistiche; ma insieme a queste ci scambiavamo notizie sulla nostra vita, sui nostri cari, sulle letture che facevamo, su ciò che accadeva nel mondo. Col tempo, la nostra corrispondenza divenne un’abitudine piacevole e istruttiva. Si faceva sempre più evidente la concordia sulle questioni sociali e culturali, mentre crescevano la fiducia, la familiarità, la confidenza.
Un giorno, forse il più lieto e aereo nei lunghi anni della nostra amicizia, le dissi: “Senti Valentina, se un domani qualcuno andrà a spulciare le nostre email, penserà di sicuro: ‘Questi due sono stati amanti!’”
Ricordo le sue genuine risate, e poi l’affermazione che condivideva quel pensiero, perché entrambi sapevamo quanto ogni nostra email fosse condita dall’affetto più schietto e profondo.
Ora la piangiamo tutti. Per quanto mi riguarda, mi ritrovo nelle parole che Cioran ha scritto nei Quaderni 1957-1972: “La prova che qualcuno è stato importante per voi è che vi sentite diminuiti quando muore. Si subisce una perdita di realtà – di colpo si esiste di meno”.
Non solo noi, è la Romania ad aver perduto una delle sue più importanti esponenti nel campo della cultura. Una studiosa che non aspirava alla gloria, che non cercava visibilità, che non era interessata a premi, onorificenze e omaggi. A lei importavano il lavoro, i risultati, la possibilità di aggiungere qualcosa di personale alla conoscenza. Non era scortesia, la sua, quando declinava un invito o rinunciava a un riconoscimento. Si era comportata sempre allo stesso modo, senza mostrare preferenze, e voleva essere coerente con quella scelta.
Valentina è stata una delle persone più vere che io abbia mai conosciuto. Adesso sarà ricordata per sempre per l’impegno che ha profuso a favore di una Patria della quale sapeva riconoscere i pregi come i difetti, e che ha servito e amato dal profondo del cuore.

11 ottobre 2026
Armando Santarelli

Punți muzicale Milano – Brăila: Pe urmele Haricleei Darclée

Violeta Popescu — Sat, 17 Oct 2026 11:32:20 +0000

Fiecare oraș are o voce a lui, însă Brăila poartă în ADN-ul ei ecoul uneia dintre cele mai mari voci pe care le-a dat vreodată lumea operei: Hariclea Darclée, născută la Brăila la 10 iunie 1860. La început de octombrie, chiar în pragul pregătirilor intense pentru Festivalul „Subito” organizat de Filarmonica din Brăila, am avut bucuria de a dedica o zi întreagă unui itinerar cultural pe urmele marii soprane. Pășind prin Brăila, am simțit dorința de a construi, în mod simbolic, o punte muzicală între două orașe fundamentale din destinul sopranei: Brăila — locul unde Hariclea Darclée s-a născut și unde a debutat pe scenă — și Milano, metropola lirică în care marea artistă a trăit și a strălucit timp de mai bine de patru decenii, așa cum mărturisește placa memorială din Via Cernaia 2.

Această călătorie culturală a căpătat o profunzime aparte datorită ghidului meu extraordinar: doamna profesoară Ioana Luminița Vasile, profesoară de pian, cea care a realizat recenzia cărții dedicate Haricleei Darclée, scrisă de Ida Garzonio. Bună cunoscătoare a vieții sopranei, doamna profesoară a susținut ulterior, pe 2 octombrie, la Filarmonică, o prezentare despre moștenirea marii artiste în lumea lirică internațională. Înainte de a ajunge la Filarmonica George Cavadia, drumul nostru a început însă în cel mai firesc și frumos loc cu putință: Liceul de Arte „Hariclea Darclée”.

La liceu am fost întâmpinați cu mult entuziasm de către domnul director, profesorul Gheorghe Antonescu. Cu multă amabilitate și mândrie locală, domnia sa ne-a purtat prin sălile de clasă ale acestui lăcaș de învățământ vocațional viu și plin de energie. Am descoperit un liceu artistic complex, cu secții de arte plastice, muzică și coregrafie, unde generațiile tinere duc mai departe tradiția artistică a orașului. Nu doar numele liceului amintește de marea soprană, ci, chiar de cum intri în curte, te întâmpină bustul ei — o impresionantă realizare sculpturală albă, înălțată pe un soclu sobru de piatră. Statuia o înfățișează pe Hariclea Darclée cu o privire senină și demnă, purtând la gât un elegant colier fin sculptat, iar pe placă sunt încrustate cu simplitate numele și anii vieții sale: 1860–1939.
Acesta este doar primul dintre punctele de reper vizuale care te conectează instantaneu cu spiritul artistei. Tronând cu demnitate la intrarea principală de mulți ani, el salută fiecare elev care pășește spre orele de artă. Trecând apoi în noua aripă a clădirii, poți descoperi cu bucurie cel de-al doilea bust al Haricleei Darclée, o reconfirmare vizuală a faptului că spiritul ei veghează la fiecare pas pregătirea viitorilor artiști. De la Liceul de Arte, pașii ne-au purtat firesc spre un alt punct cardinal al culturii brăilene: Teatrul „Maria Filotti”. Încărcătura istorică a acestui loc este copleșitoare — pe vremea când purta numele de Teatrul Rally, în anul 1881, tânăra Hariclea Darclée își făcea aici primul debut pe o scenă, punând piatra de temelie a unei cariere legendare ce avea să cucerească marile teatre ale lumii.
La teatru am avut bucuria și onoarea să ne intersectăm cu reprezentanții autorităților locale — primarul orașului Brăila, Marian Dragomir, alături de care am imortalizat momentul într-o fotografie de colecție. Tot aici ne-a așteptat întâlnirea cu doamna Veronica Dobrin, o veritabilă memorie vie a culturii brăilene. Cu o carieră impresionantă de peste 22 de ani dăruiți tărâmului cultural — dintre care nouă ani a condus Teatrul „Maria Filotti” în calitate de director —, doamna Dobrin este omul din ale cărui inițiative vizionare s-au născut numeroase manifestări de anvergură.
Din anul 1997, este director executiv la Fundația Darclée, oferind un sprijin esențial în organizarea Festivalului-Concurs Internațional de Canto „Hariclea Darclée” și a cursurilor de măiestrie (masterclass) susținute la Brăila de legendara soprană Mariana Nicolesco (1948–2022). Cu multă căldură în glas, domnia sa ne-a depanat amintiri prețioase despre modul în care aceste evenimente au readus Brăila pe harta marilor capitale muzicale ale lumii.
A doua zi, pe 2 octombrie, într-o atmosferă cu totul extraordinară, am avut bucuria de a împărtăși unui public numeros inițiativele din Italia dedicate memoriei marii soprane, datorită implicării deosebite a conducerii Filarmonicii din Brăila, a domnului Petrea Gogu și a doamnei prof. Alexandra Gurgu.
Aș încheia cu un gând din suflet: trecuseră deja câțiva ani de când îmi doream nespus să ajung la Brăila. Au fost momente profund emoționante pentru mine să descopăr un oraș cu o viață culturală, muzicală și artistică atât de intensă și să realizez, încă o dată, cum marile personalități precum Hariclea Darclée reușesc să dăinuie și să inspire peste timp.
Mulțumesc tuturor celor care mi-au înlesnit prezența la Brăila: Asociației Academy MuseArt, Filarmonicii „George Cavadia” din Brăila, Fundației „Hariclea Darclée” și Liceului de Arte „Hariclea Darclée”.

Violeta Popescu
Milano, 17 octombrie 2026

Un regal de muzică lirică și memorie: Centenarul morții sopranei Elena Teodorini la San Marino și Milano

Violeta Popescu — Thu, 15 Oct 2026 10:51:59 +0000

S-a încheiat la Teatrul Titano din San Marino cea de-a doua parte a Centenarului Elena Teodorini (Craiova, 25 martie 1857 – București, 27 februarie 1926). Manifestarea — un adevărat maraton muzical și cultural dăruit primei soprane lirice române de talie internațională — a fost inaugurată pe 25 septembrie la celebra Casa Verdi din Milano. Alegerea spațiului nu a fost întâmplătoare: Elena Teodorini a fost contemporană cu marele maestru Giuseppe Verdi, fiind extrem de apreciată de acesta pentru modul magistral în care îi interpreta operele. Cu prilejul deschiderii festive de la Milano, a fost vernisată și o expoziție de documente și fotografii inedite, realizată cu sprijinul excepțional al Arhivei Istorice Ricordi din Milano. În cadrul acestor manifestări de prestigiu a fost lansat și volumul monografic: „Elena Teodorini. O divă între secolele al XIX-lea și al XX-lea, prima voce românească la Scala” (300 de pagini), apărut la Editura Rediviva din Milano și semnat de Violeta Popescu și Ida Garzonio.

De la Casa Verdi, Centenarul a continuat la Teatrul Titano din San Marino, un maraton muzical care a durat cinci zile. Inima și sufletul acestui proiect cultural a fost Asociația „Dacia Senza Frontiere”, a cărei dăruire a făcut posibile cinci zile pline de emoție și rafinament artistic:

pentru prima oară, un masterclass de canto dedicat marii artiste, condus de soprana și profesoara Doina Dinu (Conservatorul din Como), acompaniată la pian de maestrul Armando Calvia;

sesiuni dedicate operei, vieții și moștenirii artistice a Elenei Teodorini;

o gală lirică extraordinară, cu sopranele Rodica Vică, Daniela Ciociea, Elina Velica și Mihaela Anghel – aceasta din urmă fiind solistă și gazda caldă a întregului maraton;

recitalul sensibil al pianistei Sânziana Mircea, un omagiu adus primilor pași muzicali pe care Elena Teodorini i-a făcut ca pianistă la Craiova și la Conservatorul din Milano;

un emoționant concert de închidere, susținut de tinerele voci participante la masterclass.

Considerată de marile enciclopedii muzicale ale lumii drept una dintre cele mai mari voci ale liricii internaționale de la răscrucea secolelor XIX și XX, Elena Teodorini a marcat istoria operei mondiale:

Prima voce românească la Teatro alla Scala: în martie 1880, la doar 22 de ani, a debutat pe celebra scenă milaneză în rolul Margueritei din opera Faust de Charles Gounod;

a fost prima voce din România care a cântat pe scena Operei din Londra, în stagiunea din primăvara anului 1886;

cu o carieră solistică de două decenii (1876–1900), a fost una dintre ultimele mari interprete ale secolului al XIX-lea înzestrate cu o voce amplă, dramatică și de o calitate excepțională;

a abordat peste 40 de roluri, de la Armando Gondi (Maria di Rohan) și Valentina (Hughenoții) la Rachele (La Juive), Leonora (Favorita), Santuzza (Cavalleria rusticana), Maria (Fiica regimentului) și Rosina (Bărbierul din Sevilla);

a creat roluri în premiere absolute pe mari scene europene și sud-americane: Cordelia de S. Gobatti (Bologna, 1881), Bianca da Cervia de A. Smareglia (La Scala, 1882), Il violino di Cremona de G. Litta (La Scala, 1882), I Doria de A. Machado (Lisabona, 1887) și Mala Pasqua! de S. Gastaldon (Teatro Costanzi, Roma, 1890).

Elogiile presei vremii au fost pe măsura talentului său. În 1890, cronicarul celebrei publicații Gazzetta Musicale di Milano scria despre Elena Teodorini cuvinte intrate în istorie: este „o cântăreață care ar fi de ajuns ea singură, prin valoarea sa, să ducă la liman orice corabie artistică, oricât de avariată ar fi…” După retragerea treptată de pe scenă de la începutul secolului XX, Elena Teodorini s-a dedicat pedagogiei vocale, devenind o adevărată ctitoră de școli de canto la Milano, Paris, București, Buenos Aires și Rio de Janeiro. De numele său se leagă, de asemenea, reorganizarea Teatrului din Craiova (1886–1888) și o contribuție fundamentală la formarea primei generații de artiști lirici ai Operei Române din București. S-a stins la București la 27 februarie 1926.
Proiectul a avut sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, un parteneriat esențial pentru promovarea și păstrarea patrimoniului cultural românesc peste hotare.

Deschiderea seriei de evenimente dedicate Centenarului Elena Teodorini, organizate la San Marino de Asociația Dacia Senza Frontiere, cu finanțarea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. San Marino, 7 octombrie 2026. Foto: Dorin Mihai

Punte culturală românească Milano – San Marino: Centenarul Elena Teodorini (1926–2026)

Violeta Popescu — Tue, 06 Oct 2026 09:33:07 +0000

Comunicat de presă

Milano – San Marino, „Centenarul Elena Teodorini 1926–2026”

Asociația Culturală Româno-Sammarineză „Dacia Senza Frontiere”, în colaborare cu Centrul Cultural Italo-Român din Milano, a deschis la Casa Giuseppe Verdi – Casa dei Musicisti, în prestigiosul Salone d’Onore, parcursul internațional „Centenarul Elena Teodorini 1926–2026”, dedicat împlinirii a 100 de ani de la moartea marii artiste lirice române Elena Teodorini.

Proiectul, finanțat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni și desfășurat pe 25 septembrie și între 7 și 11 octombrie, valorifică patrimoniul muzical românesc și transformă recuperarea memoriei istorice într-un demers contemporan de cercetare, muzică, educație și diplomație culturală, reunind România, Italia și Republica San Marino.

Inițiativa își are punctul de plecare în ampla activitate de cercetare și documentare realizată de prof. Violeta Popescu, președinta Centrului Cultural Italo-Român din Milano, dedicată vieții și parcursului european al Elenei Teodorini. Pornind de la această activitate, Mihaela Anghel, soprană și președinta Asociației „Dacia Senza Frontiere”, împreună cu Liviu Anghel, cofondator și secretar-trezorier al asociației, au dezvoltat un proiect internațional care aduce memoria marii artiste în atenția publicului actual.
Alegerea orașului Milano are o semnificație specială: Elena Teodorini a venit aici la vârsta de 14 ani pentru a studia la Conservatorul din Milano, iar în anul 1880 a urcat pe scena Teatrului alla Scala. Deschiderea proiectului la Casa Verdi creează astfel o punte între destinul artistic al sopranei române, mediul muzical italian al secolului al XIX-lea și publicul european contemporan.
În cadrul evenimentului, memoria Elenei Teodorini a fost evocată printr-un moment muzical susținut de sopranele Mihaela Anghel și Daniela Ciociea, cu participarea pianistei Cecilia Ferreri și a Corului „Nuova Polifonica Ambrosiana” din Milano, dirijat de maestrul Fabio Locatelli.
Etapa milaneză s-a bucurat de prezența Excelenței Sale Gabriela Dancău, ambasadorul României în Republica Italiană, Republica San Marino și Republica Malta. Cu această ocazie, Mihaela Anghel, Liviu Anghel și prof. Violeta Popescu i-au conferit „Distincția pentru Excelență Diplomatică”, în semn de apreciere pentru susținerea dialogului cultural și a inițiativelor dedicate patrimoniului românesc.

Proiectul beneficiază de patronajul Ambasadei României în Republica Italiană, Republica San Marino și Republica Malta, precum și de patronajul Secretariatului de Stat pentru Educație și Cultură al Republicii San Marino. În acest demers sunt implicate instituții și organizații culturale din România, Italia, Republica San Marino și Republica Moldova, între care Opera Română Craiova, Teatro Titano, Casa Giuseppe Verdi – Casa dei Musicisti, Archivio Storico Ricordi, Editura Rediviva, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău și Universitatea de Studii Europene din Moldova și Asociația Spirit Românesc.
Parcursul internațional va continua în perioada 7–11 octombrie 2026, la Teatro Titano din Republica San Marino, cu un program care reunește un masterclass internațional de canto liric, o expoziție documentară, conferințe, prezentarea volumului dedicat Elenei Teodorini, recitaluri și concerte de gală. Printre invitați se numără prof. Doina Dinu, maestrul Armando Calvia, sopranele Mihaela Anghel, Daniela Ciociea, Elina Velica și Rodica Vică, precum și pianistul Antonio D’Abramo. Programul se va încheia cu un concert susținut de participanții la masterclass.
„Centenarul Elena Teodorini 1926–2026” propune o perspectivă actuală asupra unei personalități reprezentative a artei lirice românești: o voce născută în România, formată la Milano și readusă astăzi în atenția Europei printr-un proiect care transformă memoria în dialog cultural.

Elena Teodorini

Figură centrală a scenei lirice internaționale la răscrucea dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, Elena Teodorini s-a afirmat ca protagonistă în șase opere prezentate în premieră mondială pe marile scene europene și sud-americane, bucurându-se de aprecierea unanimă a publicului, a presei și a melomanilor. Cariera sa solistică s-a desfășurat pe parcursul a aproximativ două decenii, din 1876 până la începutul secolului XX, când s-a retras treptat de pe scenă pentru a îmbrățișa a doua etapă fundamentală a vieții sale artistice: cea de pedagog al artei vocale, activă în Europa și America de Sud, și fondatoare a cinci școli de canto la Milano, București, Paris, Buenos Aires și Rio de Janeiro.
În 1890, după premiera mondială a operei Mala Pasqua! la Teatrul Costanzi, celebra soprană a primit elogii extraordinare în presa vremii. În paginile publicației Gazzetta Musicale di Milano, cronicarul scria despre Elena Teodorini cuvinte intrate în istorie: este „o cântăreață care ar fi de ajuns ea singură, prin valoarea sa, să ducă la liman orice corabie artistică, oricât de avariată ar fi…” Elena Teodorini a fost prima soprană română care a urcat pe scena Teatrului alla Scala din Milano, în martie 1880, în rolul Margueritei din opera Faust de Charles Gounod, la vârsta de doar 22 de ani. De asemenea, a fost prima voce din România care a cântat la Covent Garden din Londra, în cadrul stagiunii lirice din primăvara anului 1886.
Cariera sa de scenă, întinsă pe parcursul a două decenii, o consacră drept una dintre ultimele mari interprete ale secolului al XIX-lea înzestrate cu o voce amplă, dramatică și de o calitate excepțională, încadrabilă în categoria de soprano sfogato. Repertoriul său a însumat peste 40 de titluri, dând viață unor personaje extrem de diverse: de la Armando Gondi din Maria di Rohan de Donizetti la Valentina din Hughenoții de Meyerbeer, trecând prin Rachele din Ebrea (La Juive), Leonora din Favorita, Santuzza din Cavalleria rusticana, Maria din Fiica regimentului de Donizetti și Rosina din Bărbierul din Sevilla de Rossini.
Un capitol esențial al carierei sale îl reprezintă participarea ca protagonistă la premiere mondiale de prestigiu:

1881 – Cordelia de Stefano Gobatti (Teatro Comunale din Bologna);

1882 – Bianca da Cervia de Antonio Smareglia (Teatro alla Scala);

1882 – Il violino di Cremona de Giulio Litta (Teatro alla Scala);

1887 – I Doria de Augusto Machado (Lisabona);

1890 – Mala Pasqua! de Stanislao Gastaldon (Teatro Costanzi din Roma).

A fost fondatoarea a patru școli de canto la Milano, Paris, Buenos Aires și Rio de Janeiro. De numele său se leagă, de asemenea, reorganizarea Teatrului din Craiova (1886–1888) și o contribuție fundamentală la formarea primei generații de artiști lirici ai Operei Române.

Date de contact: Asociația Culturală Româno-Sammarineză „Dacia Senza Frontiere”, Via dei Saltari 38/B, 47891 Falciano (RSM)
Persoană de contact: Liviu Anghel, +39 331 8804870
E-mail: daciasenzafrontiere@gmail.com

Omaggio alla leggendaria Hariclea Darclée alla Filarmonica di Brăila nell’ambito del Festival SUBITO

Violeta Popescu — Mon, 05 Oct 2026 09:50:05 +0000

Un vibrante omaggio a Hariclea Darclée nella cornice d’eccezione della Filarmonica di Brăila

In occasione della V edizione del Festival SUBITO, la città natale della leggendaria cantante, la prima Tosca in assoluto di Puccini, ha accolto un intenso incontro tra memorie milanesi, pagine editoriali, riconoscimenti ufficiali e un’elegante esecuzione lirica davanti a un pubblico numeroso.

Nella bellissima ed elegante cornice della Sala “Dan Dediu” presso la Filarmonica “George Cavadia” di Brăila, si è svolta sabato 3 ottobre 2026 una giornata dal profondo valore culturale ed artistico, inserita nel quadro della V edizione del Festival Nazionale di Musica da Camera SUBITO. Accolto da un pubblico numeroso ed entusiasta, l’evento ha celebrato la figura del grande soprano romeno Hariclea Darclée, una delle più grandi voci della storia dell’opera mondiale, nata a Brăila il 10 giugno 1860. La cerimonia si è aperta con i calorosi saluti istituzionali e l’introduzione dei promotori della manifestazione: Petrea Gogu, direttore della Filarmonica “George Cavadia”, e la professoressa Alexandra Gurgu. A seguire, la prof.ssa Ioana Luminița Vasile ha illustrato al pubblico il volume dedicato al soprano, scritto da Ida Garzonio e pubblicato in lingua romena con il titolo «Hariclea Darclée. Diva liricii care a încântat artiștii și publicul» (Edizioni Rediviva, Milano). Al centro dell’incontro è stata la conferenza “Hariclea Darclée nella memoria della città di Milano”, tenuta da Violeta Popescu, presidente del Centro Culturale Italo Romeno di Milano. Nella sua presentazione, la relatrice ha ripercorso il percorso che ha portato all’inaugurazione della targa commemorativa intitolata al soprano nella metropoli lombarda, un’iniziativa promossa con il sostegno del Comune di Milano.

Durante il suo intervento, Violeta Popescu ha confidato la profonda emozione di trovarsi proprio a Brăila, sottolineando quanto desiderasse rendere omaggio alla memoria dell’artista nella sua città natale, dove nacque la prima iconica interprete della Tosca di Puccini. Ha inoltre ricordato come sia un immenso onore e impegno valorizzare l’eredità di Darclée a Milano così come in altre città, esprimendo viva gratitudine alla Filarmonica di Brăila per l’invito e all’associazione MuseArt per il costante e prezioso sostegno.

A coronamento di questo intenso momento di incontro, sono giunti due importanti segni di stima e gratitudine istituzionale: al termine della conferenza, il direttore della Filarmonica di Brăila, Petrea Gogu, ha consegnato a Violeta Popescu una targa commemorativa come riconoscimento per il prezioso contributo portato alla presente edizione del Festival SUBITO.
Inoltre, da parte della Fondazione “Hariclea Darclée” di Brăila, guidata dalla presidente Dott.ssa Veronica Dobrin, le è stata conferita una targhetta d’onore Hariclea Darclée in segno di profondo riconoscimento per l’importante progetto di memoria realizzato a Milano dal Centro Culturale Italo Romeno.

L’atmosfera è stata impreziosita ed arricchita da una serie di interventi musicali di alto livello eseguiti da ospiti d’eccezione. Si sono esibiti davanti al pubblico di Brăila: i soprani Mirela Voicu e Doina Pisnic-Severin, il tenore Alexandru Badea e la pianista Nadejda Banariuc, regalando ai presenti un’esperienza indimenticabile nel segno dell’alta arte lirica.

La quinta edizione del Festival Nazionale di Musica da Camera di Brăila “SUBITO”, evento d’eccezione tenutosi dal 2 al 4 ottobre 2026 sotto la direzione onoraria del Prof. Univ. Dr. D.H.C. Dan Dediu (presidente dell’UCMR), la direzione artistica del Prof. Petrea Gogu (manager della Filarmonica “Lyra – George Cavadia”) e la presentazione delle professoresse Alexandra Gurgu e Ioana-Luminița Vasile, ha riunito un ricco e pregevole programma di eventi musicali.

Redazione: Centro Culturale Italo Romeno, Milano
5 ottobre 2026