Prima voce lirică românească pe scena Teatrului Scala din Milano (1880)

Milano – San Marino: 25 septembrie – 11 octombrie 2026)

Deschiderea evenimentului: Vineri, 25 septembrie 2026 – Ora 16:10

Casa Verdi Milano, Salone d’Onore

Anul 2026 marchează centenarul morții marii soprane Elena Teodorini (Craiova, 1857 – București, 1926), prima artistă din România care a pășit pe scena Teatrului alla Scala din Milano, în anul 1880. Deschiderea Centenarului va avea loc vineri 25 septembrie 2026, la ora 16:10, în Salonul de Onoare de la Casa dei Musicisti VERDI din Milano — un loc cu o valoare simbolică aparte, ce evocă recunoașterea deosebită pe care marele Giuseppe Verdi i-a purtat-o Elenei Teodorini, contemporană cu marele maestru, o interpretă de referință a operelor sale pe marile scene ale lumii.

Recunoașterea marii soprane sa este confirmată de The New Grove, cea mai importantă enciclopedie de muzică academică din lume. Aceasta o clasează pe Elena Teodorini printre marile nume ale operei mondiale, evidențiindu-i «o voce inconfundabilă, la fel de valoroasă în rolurile de mezzosoprană, precum și în cele de soprană lirică și dramatică». O voce lirică de prim rang a lumii lirice internaționale, care și-a legat în același timp destinul artistic de Milano timp de peste două decenii — de la admiterea la Conservator în 1871 și până la consacrarea sa internațională. Protagonistă a șase premiere mondiale pe mari scene internaționale, celebra soprană și-a dedicat viața artei lirice universale și pedagogiei muzicale, lăsând o moștenire impresionantă prin școlile de canto fondate în Europa și America de Sud.

Cu această ocazie, pentru prima oară în Italia și în Republica San Marino se va desfășura o amplă serie de manifestări comemorative menite să pună în valoare contribuția sa excepțională la istoria muzicii universale.

Proiectul este organizat de Asociația „Dacia Senza Frontiere” din San Marino, finanțat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP), în colaborare cu Casa VERDI din Milano, Corul Nuova Polifonica, Centrul Cultural Italo-Român din Milano, și își propune să aducă în prim-plan o voce lirică de referință a României, care și-a împletit destinul artistic cu Italia timp de mai bine de două decenii — de la admiterea la Conservatorul din Milano (1871) până la moștenirea de neprețuit lăsată în istoria internațională a operei. Evenimentul se bucură de patronajul Operei Române din Craiova și a Consulatului General al României la Milano;

Proiectul este realizat și cu sponsorizarea oferită de Mas Consulting Group SRL și Carpatia, beneficiind de Media Partner: Radio Lu și Jurnalit.com

Programul manifestării:
(Casa Verdi, Salone d’Onore)

Deschiderea și saluturile instituționale
Inaugurarea expoziției foto-documentare: „Elena Teodorini – Imagini rare din colecția Arhivei Ricordi Milano”, cuprinzând fotografii de epocă, portrete în rol, livrete originale și articole istorice, expoziție realizată în colaborarea cu Arhiva Istorica RICORDI din Milano.
Conferința: „Elena Teodorini în Arhiva Istorică Ricordi” – Prezentată de Maria Pia Ferraris (Arhiva Istorică Ricordi).
Intervenții: Biancamaria Longoni (Casa Verdi), Doina Dinu (Conservatorul de Muzică din Como), Vittoria Angela Licari (musicolog), Sînziana Mircea (Conservatorul „Franco Vittadini” Pavia), Prof. Univ. Dr. Florin Popențiu Vlădicescu (Universitatea din București); Violeta Popescu (Editura Rediviva, Milano).
Moment muzical:
• Concert coral: Corul „Nuova Polifonica Ambrosiana” Milano
• Recital liric: Daniela Ciociea și Mihaela Anghel
Lansarea volumului: „Elena Teodorini. O divă între secolele al XIX-lea și al XX-lea, prima voce românească la Scala” (300 pagini), Editura Rediviva, Milano, semnat de Violeta Popescu și Ida Garzonio

Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.
Confirmarea participării este obligatorie la adresa: infoculturaromena@gmail.com

ELENA TEODORINI
Figură centrală a scenei lirice internaționale la răscrucea dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, Elena Teodorini s-a afirmat ca protagonistă în șase opere prezentate în premieră mondială pe marile scene europene și sud-americane, bucurându-se de aprecierea unanimă a publicului, a presei și a melomanilor. Cariera sa solistică s-a desfășurat pe parcursul a aproximativ două decenii, din 1876 până la începutul secolului XX, când s-a retras treptat de pe scenă pentru a îmbrățișa a doua etapă fundamentală a vieții sale artistice: cea de pedagog al artei vocale, activă în Europa și America de Sud, și fondatoare a cinci școli de canto la Milano, București, Paris, Buenos Aires și Rio de Janeiro.
În 1890, după premiera mondială a operei Mala Pasqua! la Teatrul Costanzi, celebra soprană a primit elogii extraordinare în presa vremii. În paginile publicației Gazzetta Musicale di Milano, cronicarul scria despre Elena Teodorini cuvinte intrate în istorie: este „o cântăreață care ar fi de ajuns ea singură, prin valoarea sa, să ducă la liman orice corabie artistică, oricât de avariată ar fi…” Elena Teodorini a fost prima soprană română care a urcat pe scena Teatrului alla Scala din Milano, în martie 1880, în rolul Margueritei din opera Faust de Charles Gounod, la vârsta de doar 22 de ani. De asemenea, a fost prima voce din România care a cântat la Covent Garden din Londra, în cadrul stagiunii lirice din primăvara anului 1886.
Cariera sa de scenă, întinsă pe parcursul a două decenii, o consacră drept una dintre ultimele mari interprete ale secolului al XIX-lea înzestrate cu o voce amplă, dramatică și de o calitate excepțională, încadrabilă în categoria de soprano sfogato. Repertoriul său a însumat peste 40 de titluri, dând viață unor personaje extrem de diverse: de la Armando Gondi din Maria di Rohan de Donizetti la Valentina din Hughenoții de Meyerbeer, trecând prin Rachele din Ebrea (La Juive), Leonora din Favorita, Santuzza din Cavalleria rusticana, Maria din Fiica regimentului de Donizetti și Rosina din Bărbierul din Sevilla de Rossini.
Un capitol esențial al carierei sale îl reprezintă participarea ca protagonistă la premiere mondiale de prestigiu:1881 – Cordelia de Stefano Gobatti (Teatro Comunale din Bologna); 1882 – Bianca da Cervia de Antonio Smareglia (Teatro alla Scala); 1882 – Il violino di Cremona de Giulio Litta (Teatro alla Scala); 1887 – I Doria de Augusto Machado (Lisabona), 1890 – Mala Pasqua! de Stanislao Gastaldon (Teatro Costanzi din Roma). A fost fondatoarea a patru școli de canto la Milano, Paris, Buenos Aires și Rio de Janeiro. De numele său se leagă, de asemenea, reorganizarea Teatrului din Craiova (1886–1888) și o contribuție fundamentală la formarea primei generații de artiști lirici ai Operei Române.

S-a stins din viață la București, la 27 februarie 1926.

Centenar Elena Teodorini 1857-1926
prima voce lirică românească la Scala din Milano (1880)

O serie de manifestări omagiale găzduite de Casa Verdi din Milano și Teatrul Titano din San Marino

25 septembrie – 11 octombrie 2026

Anul 2026 marchează 100 de ani de la trecerea în eternitate a legendarei Elena Teodorini (Craiova, 1857–București, 1926), prima artistă din România care a urcat pe scena Teatrului alla Scala din Milano, în anul 1880. Protagonistă a șase premiere mondiale pe mari scene ale lumii — la Teatro alla Scala din Milano, Teatro Comunale din Bologna, Teatro dell’Opera din Roma și Teatro Nacional de São Carlos din Lisabona —, marea soprană și-a dedicat viața artei lirice internaționale și pedagogiei muzicale, lăsând o moștenire impresionantă prin cele cinci școli de canto fondate la Milano, București, Paris, Buenos Aires și Rio de Janeiro. De numele ei se leagă restaurarea Teatrului din Craiova (1886–1888), dar și o contribuție fundamentală la formarea primei generații de artiști lirici ai Operei Române.
Cu această ocazie, în Italia și Republica San Marino se va desfășura o serie amplă de manifestări omagiale menite să pună în valoare contribuția sa excepțională la istoria muzicii universale. Proiectul este organizat de Asociația Dacia Fără Frontiere din San Marino, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni cu Patronajul Secretariatului de Stat pentru Educație și Cultură, al Ambasadei României în Italia, San Marino și Malta, alături de numeroase instituții și organizații culturale românești și italiene.
Proiectul este realizat și cu sponsorizarea oferită de Mas Consulting Group SRL și Carpatia, beneficiind de Media Partner: Radio Lu și Jurnalit.com

25 Septembrie 2026 (Milano, Casa Verdi, ora 16:00):
Deschiderea festivă în prestigiosul Salone d’Onore, spațiu ce evocă legătura istorică dintre Elena Teodorini și Giuseppe Verdi. Programul de la Milano include:

⚬ Inagurarea expoziției fotodocumentare: „Elena Teodorini – Imagini rare din colecția Arhivei Ricordi Milano”, reunind fotografii din marile studiouri din Milano, Roma sau Barcelona, portrete din opere, librete originale și articole din revistele muzicale ale vremii
⚬ Intervenții și prelegeri: Susținute de Bianca Maria Longoni (Casa dei Musicisti Verdi din Milano) Maria Pia Ferraris (Arhiva Istorică Ricordi), Doina Dinu (Conservatorul de Muzică din Como), muzicolog – Vittoria Licari, prof. Florin Vlădicescu Popențiu, strănepotul marii artiste și Violeta Popescu (Editura Rediviva).
⚬ Lansare de carte: Prezentarea volumului „Elena Teodorini. O divă între secolele al XIX-lea și al XX-lea, prima soprană română la Scala” (300 de pagini, Editura Rediviva, Milano).
⚬ Concert coral susținut de Corul „Nuova Polifonica Ambrosiana” din Milano
⚬ Recital liric: Oferit de sopranele Daniela Ciociea și Mihaela Anghel.

San Marino, Teatro Titano: 7 – 11 Octombrie 2026
Un maraton cultural de cinci zile care va include sesiuni de masterclass de canto (prof. Doina Dinu, pianist Armando Calvia), conferințe, lansări de carte, recitaluri și spectacole de gală.

• 7 Octombrie: Masterclass de canto susținut de prof. Doina Dinu și pianistul Armando Calvia, urmat de inaugurarea expoziției de fotografii și imagini inedite despre Elena Teodorini, realizată cu sprijinul Arhivei Istorice Ricordi din Milano.
• 9 Octombrie (ora 18:00): Comunicarea: „Elena Teodorini, prima voce lirică internațională a României” și recital pianistic susținut de Sinziana Mircea
• 10 Octombrie (ora 20:00): Recital liric extraordinar susținut de sopranele Mihaela Anghel, Daniela Ciociea, Elina Velica și Rodica Vică, la pian, Antonio D’Abramo.
• 11 Octombrie (ora 18:00): Concertul de gală susținut de tinerii interpreți din cadrul cursului de Masterclass.
Parteneri și susținători ai proiectului:

Casa Verdi, Arhiva Istorică Ricordi din Milano, Corul „Nuova Polifonica Ambrosiana”, Opera Română Craiova, Teatro Titano, Centro Culturale Italo-Romeno, Intergruppo Parlamentare Commissione Opera, Opera 24, DacIA Etherna, Estetique Michelle, Anghel Beauty, Kiwanis Club San Marino, Spirit Românesc, 310 Filmont, Marino Baldacci, Radio Lu.

INTRARE LIBERĂ (în limita locurilor disponibile)
Casa Verdi – Salone d’Onore (Piazza Michelangelo Buonarroti, 29, Milano)

Teatrul Titano: Piazza Sant’Agata, 5 – Città di San Marino

ELENA TEODORINI. Figură centrală a scenei lirice internaționale la răscrucea dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, Elena Teodorini s-a afirmat ca protagonistă în șase opere în premieră mondială, pe marile scene europene, dar și în America de Sud, bucurându-se de recunoașterea și aprecierea din partea publicului, a presei și a iubitorilor de muzică lirică. Cariera sa lirică s-a desfășurat pe parcursul a aproximativ două decenii, din 1877 (în rolul Armando di Gondirol în travesti, de mezzo-soprană din opera Maria di Rohan de Gaetano Donizetti) până la începutul secolului al XX-lea (1904, Teatrul Național din București, concertul de adio), când s-a retras treptat de pe scenă, urmând apoi o a doua etapă esențială a vieții sale artistice, ca profesoară de canto, activă în Europa și în America de Sud, și ca fondatoare de școli de canto la Milano, București, Paris, Buenos Aires și Rio de Janeiro. În 1890, după premiera mondială a operei Mala Pasqua la Teatro Costanzi, marea soprană a fost elogiată de presa vremii. În paginile publicației Gazzetta Musicale di Milano, criticul scria despre Elena Teodorini cuvinte rămase celebre: este „o cântăreață care ar fi de ajuns ea singură, prin valoarea sa, să ducă la liman orice navă artistică, oricât de avariată…” Elena Teodorini a fost prima soprană română care a urcat pe scena Teatrului alla Scala din Milano, în martie 1880, în rolul Margaretei din opera “Faust” de Charles Gounod, la vârsta de doar 22 de ani. De asemenea, a fost prima voce din România care a evoluat la Covent Garden din Londra, în cadrul stagiunii lirice din primăvara anului 1886. Cariera sa lirică s-a desfășurat pe parcursul a circa două decenii, fiind una dintre ultimele mari interprete ale secolului al XIX-lea înzestrate cu o voce amplă și dramatică, de o calitate excepțională. Repertoriul său cuprinde peste 40 de titluri, interpretând personaje variate, de la Armando Gondi în “Maria di Rohan” de Donizetti, Valentina în “Hughenoții” de Meyerbeer, trecând prin Rachele în “La Juive”, Leonora în “La Favorita”, Santuzza în “Cavalleria rusticana”, Maria în “Fiica regimentului” de Donizetti și Rosina în “Bărbierul din Sevilla” de Rossini. Un capitol important al carierei sale îl reprezintă participarea ca protagonistă la șase premiere mondiale:1881 – “Cordelia” de Stefano Gobatti, la Teatro Comunale din Bologna, 1882 – “Bianca di Cervia” (Scala) de A. Samareglia; 1882 – “Il violino di Cremona” de Giulio Litta (Scala); 1887 – “I Doria” de A. Machado (Lisabona); 1890 – Mala Pasqua! de S. Gastaldon (Teatro Costanzi di Roma). Cariera sa lirică s-a desfășurat pe parcursul a aproximativ două decenii, din 1876, până la începutul secolului al XX-lea, când s-a retras treptat de pe scenă, urmând apoi, o a doua etapă esențială a vieții sale artistice, ca profesoară de canto, activă în Europa și în America de Sud, și ca fondatoare de școli de canto la Milano, București, Paris, Buenos Aires și Rio de Janeiro. S-a stins la București pe 27 februarie 1926.

Martedì 7 gennaio 1975 al Teatro alla Scala era in programma “La bohème” di Giacomo Puccini, riproposta nell’allestimento di Franco Zeffirelli, che dal 1963 a oggi non è mai stato sostituito. Sul podio Georges Prêtre, protagonisti Mirella Freni e Luciano Pavarotti e, accanto a loro, Rolando Panerai, Margherita Guglielmi, Paolo Washington e Gianni Maffeo.
Ma Mirella Freni non sta bene, e quindi quella mattina Ileana Cotrubas – che si trova a Londra – riceve una telefonata dal suo agente Walter Beloch, il quale ricorda: «È rimasta qualche secondo muta, credevo che fosse caduta la linea. Lei mi chiese: “Riesco a prendere un aereo?”». Quel 7 gennaio la nebbia era molto fitta, per cui la Cotrubas riuscì ad arrivare a Milano solo nel tardo pomeriggio, raggiungendo il teatro con la scorta di un’auto della Polizia poco prima dell’inizio dello spettacolo.
La sua interpretazione fu impeccabile, nessuno notò una qualche incertezza vocale o scenica, anzi, nel corso della recita divenne sempre più sicura e la conclusione fu trionfale. Ileana era una cantante già famosa, ma il debutto alla Scala la consacrò definitivamente fra le stelle internazionali.
A cinquant’anni di distanza, il ricordo è tuttora vivido, e mi pare ancora di vedere quella minuta giovane signora che, durante il duetto del primo atto, quasi scompare fra le braccia dell’imponente Luciano Pavarotti…

Foto. La Bohème, Teatro alla Scala, martedì 7 gennaio 1975. Da sinistra: Gianni Maffeo (nascosto), Rolando Panerai, Paolo Grassi, Franco Zeffirelli, Ileana Cotrubas, il M° Georges Prêtre, Luciano Pavarotti, Margherita Guglielmi e Paolo Washington.

Esistono libri di viaggio che si limitano a catalogare luoghi e monumenti, ed esistono libri capaci di trasformare la geografia in destino. Le mie Italie di Stelian Țurlea appartiene senza alcun dubbio alla seconda categoria.

Sarebbe già un grande privilegio leggere un libro di viaggio attraverso gli occhi di uno scrittore. Altrettanto grande è il privilegio di godere dello spirito di osservazione di un giornalista. Ma poter ritrovare entrambi, uniti nello stesso sguardo e nella stessa coscienza, ampliati da una cultura immensa e da una profonda capacità di comprensione, è molto più di quanto un lettore possa sperare.

Ecco perché considero questo libro un autentico gioiello, un’opera che non rispetta alcuna regola: non è un diario di viaggio, non è un reportage giornalistico, non è un romanzo, ma nemmeno una cronaca. È molto di più. Grazie alla sua cultura, alla sua esperienza e, soprattutto, alle sue qualità umane, l’autore fonde tutte queste caratteristiche in un crogiolo che appartiene soltanto a lui, nel quale è libero di parlare di ogni luogo e di ogni persona con empatia ma anche con lucidità, senza inventare né abbellire la realtà, donando tuttavia ai suoi racconti quella mitezza e quell’indulgenza proprie di chi ha visto molto, ha imparato a comprendere e, spesso, a perdonare le fragilità dell’umanità.

L’autore non visita l’Italia come un turista, bensì come un pellegrino mosso dal desiderio di conoscere, privo di pregiudizi e di aspettative, se non quelle dettate dall’emozione, che non manca mai nell’incontro con le sue pagine.

Ogni pagina è sostenuta da una vasta cultura che non viene mai ostentata, ma si intuisce tra le righe come una musa discreta e benevola. L’autore richiama la storia, la letteratura, la filosofia, la pittura e l’architettura con una naturalezza che ricorda la conversazione raffinata di un salotto colto. È quasi impossibile non immaginarlo mentre dialoga serenamente con i grandi spiriti dell’Europa.

Stelian Țurlea scrive con la sensibilità di un saggista e l’attenzione di un romanziere. Le sue descrizioni non intendono semplicemente riprodurre la realtà con lo sguardo di un osservatore qualsiasi, ma cercano l’anima di ogni luogo visitato. Roma appare come una straordinaria sovrapposizione di epoche che convivono miracolosamente; la Colonna Traiana diventa occasione di riflessione sulla stessa identità romena, mentre Napoli viene raccontata nella sua costante oscillazione tra bellezza e precarietà, tra esuberanza e tragedia.

Uno dei maggiori pregi del volume è il rifiuto di un entusiasmo superficiale. L’autore ammira, ma nello stesso tempo problematizza la realtà che descrive. Non idealizza l’Italia né la trasforma in uno scenario esotico. Ne osserva le contraddizioni, il degrado, gli eccessi del turismo, la povertà, l’affollamento; eppure tutto ciò viene inserito in una prospettiva profondamente umana, nella quale la bellezza non esclude l’imperfezione.

Il linguaggio è elegante, limpido e ricco di immagini memorabili. I periodi ampi seguono il ritmo di una lenta passeggiata attraverso le città italiane, e il lettore ha l’impressione di avanzare accanto all’autore, senza fretta, fermandosi davanti a una colonna, a una chiesa o a una fontana per ascoltare non soltanto la spiegazione storica, ma anche l’eco interiore suscitata dall’incontro con quel luogo.

Le mie Italie è, sotto l’apparenza di un libro dedicato all’Italia, una meditazione sulla memoria, sulla continuità della cultura europea e sul modo in cui i grandi capolavori dell’arte plasmano l’animo di chi sa davvero contemplarli. In un’epoca dominata dal viaggio rapido e dalla fotografia istantanea, Stelian Țurlea propone un altro modo di guardare il mondo: uno sguardo accompagnato dalla lettura, nel quale l’ammirazione si intreccia costantemente con la riflessione.

Il libro si rivolge a un lettore dalla mente e dal cuore aperti, consapevole, come lo stesso autore, che ogni luogo custodisce una storia che affonda profondamente nelle stratificazioni del tempo e che richiede pazienza, desiderio e capacità di comprensione per essere davvero colta. E che, anche così, ogni nuovo incontro con quel luogo rivela qualcosa di inedito. La memoria, come la vita, si deposita per strati nel corso dei secoli; non bastano una vasta cultura o una grande esperienza: occorrono anche una sensibilità fuori dal comune, una spiritualità d’altri tempi e una penna d’oro capace di fondere tutto questo sulla pagina.

Questo volume va sfogliato, letto e assaporato lentamente, con la calma di una passeggiata in una città antica. È un libro che lascia nel lettore non solo il desiderio di scoprire l’Italia, ma anche il bisogno di interrogarsi sulla storia, sulla bellezza, sulla caducità del mondo e della vita e, talvolta, perfino sulla propria identità.

Per quanto mi riguarda, riconosco di aver ritrovato, ancora una volta, la mia profonda ammirazione per questa penna straordinaria, dalla quale non smetterò mai di imparare. Una penna capace di trasformare qualsiasi angolo del mondo e qualsiasi frammento di vita in qualcosa di universale ed eterno, come una fonte della memoria e dell’emozione alla quale tornare, di tanto in tanto, con semplicità e gratitudine.

Un romanziere che non perde mai la lucidità del giornalista e un giornalista con l’anima del romanziere, attento non soltanto ai dettagli esteriori, ma anche alle emozioni, ai sentimenti, alle contraddizioni, alla bellezza e alla bruttezza, a tutto ciò che abita le profondità misteriose dell’essere umano e che inevitabilmente si riflette nelle grandi e piccole opere destinate a sopravvivere al tempo.

Ingrid Beatrice Coman-Prodan

Duminică, 26 iulie 2026, de la ora 17:00, Teatrul Segantini din Caglio (CO) va găzdui un eveniment de referință în cadrul Stagiunii sale Muzicale: recitalul de muzică lirică intitulat „Incanto Verdiano. Tra amore e destino” (Farmecul verdian. Între dragoste și destin).
Evenimentul, organizat de Asociația Pro Caglio cu sprijinul Primăriei din Caglio și a altor instituții locale, propune un dublu omagiu adus unor personalități titanice ale istoriei muzicii universale, marcând două momente comemorative fundamentale: 125 de ani de la trecerea în eternitate a compozitorului Giuseppe Verdi și 100 de ani de la moartea legendarei soprane românce Elena Teodorini.

Concertul liric va fi coordonat de prof. Doina Dinu de la Conservatorul din Como, va aduce pe scenă o pleiadă de tineri artiști de excepție: sopranele Yana Bielolienko, Martina Falletti și Cancan Zhang, acompaniați de vocea baritonului Longsheng Yang și de pianistul Armando Calvia. Programul va purta publicul prin cele mai intense și dramatice pagini ale repertoriului verdian, explorând temele universale ale iubirii și destinului

Un moment special al serii va fi dedicat evocării personalității fascinante a Elenei Teodorini, prima soprană româncă care a cântat la Teatro alla Scala din Milano, protagonistă a șase premiere mondiale, la împlinirea a o sută de ani de la moartea sa. Această secțiune comemorativă va fi prezentată de prof. Violeta Popescu, din partea Editurii Rediviva din Milano si a Centrului Cultural Italo Român, care a inițiat o cercetare și documentare in arhivele italiene pentru reconstituirea acestei mari figuri a muzicii lirice românești, italiene și internaționale.

Evenimentul va fi moderat și prezentat de Dario Costanzo și Marta Zinkovska.

Doina DINU este o personalitate marcantă a operei internaționale, având o dublă formație în canto și vioară la Conservatorul din București. Stabilită în Italia de peste patru decenii, artista este laureată a concursului „Luciano Pavarotti” din Philadelphia și a cântat pe mari scene ale lumii (Teatro La Fenice din Veneția, Operele din Beijing, Seul, Marsilia ș.a. ), interpretând roluri de referință alături de însuși Luciano Pavarotti.

Cu o bogată carieră didactică în Italia, a predat la Institutul Muzical „F. Vittadini” din Pavia și la Conservatorul „G. Verdi” din Torino, iar în prezent este titulara catedrei de Canto Liric la Conservatorul de Muzică din Como. De asemenea, susține frecvent masterclass-uri de înalt nivel la universități de prestigiu din Europa și Asia, formând noi generații de artiști.

(…) Figlia di Craiova, sono prima di tutto figlia della Romania e per quanto possa vagare in terre straniere, potete star certi che sono rimasta pur sempre Romena…

Questa straordinaria immagine, del tutto inedita e completamente sconosciuta al pubblico romeno fino ad oggi, è stata generosamente donata dalle sue collezioni dalla prestigiosa Archivio Storico Ricordi di Milano e pubblicata sulla copertina del volume: Elena Teodorini. Una diva europea tra Ottocento e Novecento. Il primo soprano romeno alla Scala di Milano, editrice Rediviva, 2026, dedicato alla grande artista nell’anno del Centenario della sua scomparsa (1926–2026).
Riportarla alla luce costituisce un vero motivo di orgoglio nazionale e offre una nuova prospettiva sull’affascinante personalità del grande soprano Elena Teodorini, nata a Craiova nel 1857, figura leggendaria del mondo lirico internazionale. Prima cantante romena a calcare a soli 22 anni il palcoscenico del Teatro alla Scala, la Teodorini ha lasciato un’eredità lirica straordinaria, con una carriera eccezionale divisa tra la gloria del palcoscenico lirico e la passione per la pedagogia, essendo stata il soprano che ha fondato ben cinque scuole di canto: a Milano, Parigi, Bucarest, Buenos Aires e Rio de Janeiro.
Datata intorno al 1885, la fotografia in formato “Cabinet Card” ritrae Elena Teodorini nel pieno apogeo della sua carriera lirica sui palcoscenici italiani e internazionali. Aveva debuttato a soli 22 anni alla Scala ed era già stata protagonista in tre opere in prima mondiale: nel 1881 in “Cordelia” di Stefano Gobatti, al Teatro Comunale di Bologna; nel 1882 in “Bianca di Cervia” (alla Scala) di A. Smareglia; e sempre nel 1882 nell’opera “Il violino di Cremona” di Giulio Litta (alla Scala). Elena Teodorini era una presenza costante nella stampa dell’epoca, elogiata con articoli su Il Teatro Illustrato e la Gazzetta Musicale. Queste cronache laudative, particolarmente rilevanti per la ricezione dell’artista, insieme a litografie e riproduzioni di copertine di riviste illustrate dell’epoca che recano la sua immagine, documentano l’immenso prestigio ottenuto dalla Teodorini nei principali circuiti musicali del mondo, offrendo al lettore il ritratto vivido di una diva che ha dominato la scena lirica internazionale.
L’artista non indossa il costume di un personaggio d’opera, bensì un superbo e autentico costume tradizionale della regione dell’Oltenia, la sua terra natale. La fotografia a figura intera è stata realizzata presso il celebre studio “Pilotti & Poysel”, situato nel centro di Milano, l’atelier dove erano soliti farsi ritrarre i grandi artisti dell’epoca. Questa immagine estremamente personale fu dedicata a Giulio Ricordi, una delle personalità più importanti e influenti del mondo musicale del tempo, direttore della celebre casa editrice Ricordi e mentore di geni del calibro di Giacomo Puccini. Il fatto che Elena Teodorini abbia scelto di inviare al grande editore una fotografia che la ritrae in abiti tradizionali rumeni conferma ancora una volta il profondo legame che il soprano manteneva con le proprie origini, nonché il rispetto reciproco e la stretta collaborazione con la direzione della più grande casa editrice musicale d’Italia.
A quel tempo, i grandi soprani erano soliti posare nei più rinomati studi fotografici dell’epoca, offrendo in seguito questi ritratti autografati ad ammiratori e personalità influenti, come parte del culto della personalità e della promozione della propria immagine pubblica. Elena Teodorini si trovava già a Milano dal 1871 quando, all’età di 14 anni, arrivò per studiare al Conservatorio di Milano, dove nel 1876 ottenne il grande premio di canto.
Nata a Craiova, proveniva da una dinastia di artisti visionari della Romania, essendo figlia degli attori Teodor e Maria Teodorini, coloro che posero le basi del teatro di Craiova. Attraverso il proprio prestigio e con i propri mezzi, ha sostenuto giovani cantanti, ha promosso corsi di canto e ha organizzato numerosi concerti di beneficenza, contribuendo in modo concreto allo sviluppo della vita musicale nazionale.
La Teodorini ha introdotto nel suo repertorio brani in lingua romena, aprendo la strada a una progressiva valorizzazione della produzione lirica nazionale. Tra i brani eseguiti nell’ambito dei concerti in Romania figurava anche la celebre „Mândruliță de la munte” di George Ștephănescu. Sebbene indiretto rispetto alla fondazione dell’istituzione statale, il suo apporto fu cruciale: preparò il terreno culturale e sociale affinché Bucarest potesse ospitare un’Opera stabile e riconosciuta, l’Opera Rumena, che sarebbe nata formalmente nel 1921.
Profondamente legata alle sue radici, nel periodo delle stagioni tra il 1886 e il 1888, il grande soprano utilizzò le ingenti somme guadagnate sui principali palcoscenici lirici del mondo per restaurare il Teatro di Craiova, l’edificio costruito dai suoi genitori. All’inaugurazione del teatro di Craiova, nel 1886, Elena Teodorini offrì una meravigliosa dichiarazione d’amore per la sua città natale. Visibilmente commossa e „soffocata dalle lacrime”, come riportava il giornale Voința Națională del 18 marzo 1886, la Teodorini rispose dal balcone alla folla che la acclamava con entusiasmo, pronunciando queste parole: „Nella mia carriera ho avuto grandi soddisfazioni, ma nessuna mi ha resa così orgogliosa come questa dimostrazione d’amore… sarò per sempre fiera di essere rumena e di essere nata a Craiova.”
Il profondo legame di Elena Teodorini con il pubblico romeno era una realtà vissuta e testimoniata pubblicamente in ogni occasione. Una prova in tal senso è rappresentata dalla lettera piena di gratitudine che il grande soprano inviò alla stampa di Bucarest, colpita dalla calorosa accoglienza ricevuta in patria. Il giornale „Românul” registrava nel giugno 1886 questo momento di profonda carica emotiva, pubblicando le righe inviate da Elena Teodorini: «Signor Direttore, La prego di voler gentilmente inserire nel Suo giornale le seguenti righe: Tra le numerose manifestazioni di simpatia che mi sono state riservate nel corso della mia carriera artistica, nessuna mi ha profondamente commossa quanto l’accoglienza affettuosa che mi hanno tributato ieri i miei compatrioti. Profondamente riconoscente, li ringrazio di cuore. La prego di gradire l’assicurazione della mia più alta stima, Elena Teodorini».
Apprezzata da Giulio Ricordi e dai più grandi compositori dell’epoca, e considerata una vera diva la cui attività si rifletteva costantemente sulle pagine di riviste come la „Gazzetta Musicale di Milano” o Il Teatro Illustrato, la Teodorini usò la sua influenza internazionale per portare a Bucarest innumerevoli voci di primo piano della lirica italiana e mondiale.Ha avuto un ruolo fondamentale nella fondazione dell’Opera Rumena e nella formazione della prima generazione di artisti lirici romeni.
Il profondo legame di Elena Teodorini con l’abito e la cultura popolare ha continuato a portare frutti lungo tutto l’arco della sua vita. Una prova eloquente e decisamente emozionante si ebbe durante la tournée in Romania del 1924, quando il grande soprano ritornò in patria insieme alla sua brillante allieva brasiliana, Bidú Sayão, che avrebbe interpretato la celebre „Doina Oltului”.

Violeta Popescu

Această imagine remarcabilă, total inedită și complet necunoscută publicului din România până în prezent, a fost dăruită cu generozitate din colecțiile sale de către prestigioasa Arhivă Istorică Ricordi din Milano și publicată pe coperta volumului: “Elena Teodorini. Una diva europea tra Ottocento e Novecento. Il primo soprano romeno alla Scala di Milano”, editura Rediviva, 2026, dedicat marii artiste în anul Centenarului morții sale (1926–2026).

Aducerea ei la lumină constituie un adevărat motiv de mândrie națională și oferă o nouă perspectivă asupra personalității fascinante a marii soprane, Elena Teodorini, născută la Craiova în 1857, o personalitate legendară a lumii lirice internaționale. Prima cântăreață româncă care a urcat la doar 22 de ani pe scena de la Teatro alla Scala, Teodorini a lăsat în urmă o moștenire lirică extrarodinară, cu o carieră excepțională care s-a împărțit între gloria scenei lirice și pasiunea pentru pedagogie, fiind soprana care a deschis cinci școli de canto, la Milano, Paris, București, Buneos Aires, Rio de Janeiro.
Datată în jurul anului 1885, fotografia de tip „Cabinet Card” o înfățișează pe Elena Teodorini în plin apogeu al carierei sale lirice pe scele italiene și internaționale. Debutase la doar 22 de ani la Scala și era deja protagonista în trei opere în premieră mondială: în 1881 – „Cordelia” de Stefano Gobatti, la Teatro Comunale din Bologna; în 1882 – „Bianca di Cervia” (la Scala) de A. Smareglia; și tot în 1882 în opera „Il violino di Cremona” de Giulio Litta (la Scala). Elena Teodorini era o prezență constantă în presa vremii, fiind elogiată cu articole în Il Teatro Illustrato și Gazzetta Musicale. Aceste cronici laudative, deosebit de relevante pentru receptarea artistei, alături de litografii și de reproduceri ale copertărilor unor reviste ilustrate de epocă ce îi poartă imaginea, documentează prestigiul imens obținut de Teodorini în principalele circuite muzicale ale lumii, oferind cititorului portretul viu al unei dive care a dominat scena lirică internațională.
Artista nu poartă costumul vreunui personaj dintr-o operă, ci un superb și autentic costum tradițional din regiunea Olteniei, zona sa natală. Fotografia în mărime naturală a fost realizată la celebrul studio „Pilotti & Poysel”, situat în centrul orașului Milano, atelierul unde își făceau portretele marii artiști ai vremii. Această imagine extrem de personală i-a fost dedicată lui Giulio Ricordi, una dintre cele mai importante și influente personalități din lumea muzicală a vremii, director al faimoasei edituri Ricordi și mentor al unor genii precum Giacomo Puccini. Faptul că Elena Teodorini a ales să îi trimită marelui editor o fotografie care o înfățișează în straie populare românești confirmă încă o dată legătura profundă pe care soprana o menținea cu originile sale, dar și respectul reciproc și strânsa colaborare cu conducerea celei mai mari case de editură muzicală din Italia.
La acea vreme, marile soprane obișnuiau să pozeze în cele mai renumite studiouri fotografice ale epocii, oferindu-le ulterior aceste portrete cu autograf admiratorilor și personalităților influente, ca parte a cultului personal și a promovării propriei imagini publice. Elena Teodorini se afla deja la Milano din 1871, când la vârsta de 14 ani a venit să studieze la Conservatorul din Milano, iar în 1876 a obținut marele premiu de canto.
Elena Teodorini rămâne în istorie drept prima artistă a României care a urcat pe scena de la Teatro alla Scala din Milano (1880) și Royal Opera House – Covent Garden din Londra (1886), deschizând drumul multor altor artiști români la Scala, printre care Hariclea Darclée (prima Tosca de Puccini) și Gabriel Gabrielescu, pe care însuși Puccini l-a ales să interpreteze rolul Edgar în opera Edgar, la Teatro alla Scala. Legată profund de rădăcinile sale, ea a lăsat prin acest portret un testament vizual emoționant al atașamentului său față de patria natală.
Născută la Craiova, ea provenea dintr-o dinastie de artiști vizionari ai României, fiind fiica actorilor Teodor și Maria Teodorini, cei care au pus bazele teatrului de la Craiova. Prin propriul prestigiu și prin mijloacele sale, a susținut tineri cântăreți, a promovat cursurile de canto și a organizat numeroase concerte de binefacere, contribuind în mod concret la dezvoltarea vieții muzicale naționale.
Teodorini a introdus în repertoriu piese în limba română, deschizând calea către o valorificare progresivă a producției lirice naționale. Printre piesele interpretate în cadrul concertelor din Romania se număra și celebra „Mândruliță de la munte” de George Ștephănescu,
Deși indirect în raport cu înființarea instituției de stat, aportul său a fost așadar unul decisiv: a pregătit terenul cultural și social pentru ca Bucureștiul să poată găzdui o Operă stabilă și recunoscută, Opera Română, care avea să ia naștere în mod formal în anul 1921.
Profund legată de rădăcinile sale, în perioada stagiunilor din 1886–1888, marea soprană a folosit sumele impresionante câștigate pe marile scene lirice ale lumii pentru a restaura Teatrul din Craiova, clădirea ridicată de părinții săi. La inaugurarea teatrului din Craiova, în anul 1886, Elena Teodorini a oferit o minunată declarație de dragoste pentru orașul său natal. Vizibil mișcată și „sufocată de lacrimi”, cum consemna ziarul Voinţa Naţională din 18 martie1886, Elena Teodorini a răspuns de la balcon mulțimii care o aclama cu entuziasm, rostind aceste cuvint: „În cariera mea am avut mari satisfacții, dar niciuna nu m-a făcut atât de mândră precum această demonstrație de dragoste… voi fi pentru totdeauna mândră că sunt româncă și că sunt născută la Craiova. Atașamentul profund al Elenei Teodorini față de publicul românesc era o realitate trăită și mărturisită public cu fiecare ocazie. O dovadă în acest sens o reprezintă scrisoarea plină de recunoștință pe care marea soprană a trimis-o presei bucureștene, impresionată de primirea triumfală ce i se oferise acasă. Ziarul „Românul” consemna în iunie 1886, acest moment de o profundă încărcătură emoțională, publicând rândurile trimise de Elena Teoodrini: Sâmbătă seara am primit următoarea scrisoare de la domnișoara Teodorini: «Domnule Director, Vă rog să binevoiți a insera cu amabilitate în ziarul Dumneavoastră următoarele rânduri: Printre numeroasele manifestări de simpatie care mi-au fost rezervate în cursul carierei mele artistice, niciuna nu m-a mișcat atât de profund precum primirea călduroasă pe care mi-au rezervat-o ieri compatrioții mei. Profund recunoscătoare, le mulțumesc din suflet. Vă rog să primiți asigurarea celei mai înalte stime a mele, Elena Teodorini».
Apreciată de Giulio Ricordi, de marii compozitori ai vremii, și considerată o adevărată divă a cărei activitate era reflectată constant în paginile revistei „Gazzetta Musicale di Milano” sau Il Teatro Illustrato, Teodorini și-a folosit influența internațională pentru a aduce la București nenumărate voci de prim rang ale liricii italiene și mondiale.
Ea a avut un rol fundamental în fondarea Operei Române și în formarea primei generații de artiști lirici români.
Legătura profundă a Elenei Teodorini cu portul și cultura populară a continuat să dea roade de-a lungul întregii sale vieți. O dovadă elocventă și de-a dreptul emoționantă a avut loc în timpul turneului din România din anul 1924, când marea soprană a revenit în patrie alături de strălucita sa elevă braziliană, Bidú Sayão care avea sa interpreteze celebra „Doina Oltului”.

Violeta Popescu
Milano

Lumea operei internaționale celebrează 166 de ani de la nașterea uneia dintre cele mai strălucitoare legende ale liricii mondiale: soprana Hariclea Darclée (1860-1939), născută la Brăila la data de 10 iunie. Darclée a fost artista care a marcat tranziția crucială de la tehnica vocală de belcanto tradițional către moderna școală veristă, punând bazele unei doctrine vocale care a influențat definitiv arta secolului al XX-lea. Ductilitatea și muzicalitatea sa extraordinare i-au permis să abordeze un repertoriu uriaș, ce cuprindea 58 de roluri din operele a 31 de compozitori (12 clasici și 19 tineri contemporani). De la Mozart, Rossini și Donizetti, până la veriștii epocii sale, Darclée a dat viață multor personaje în premieră absolută, devenind muza unora dintre cei mai mari compozitori ai lumii. Printre marile capitale ale muzicii care i-au marcat destinul, orașul Milano ocupă un loc de onoare. Legătura dintre marea soprană și metropola italiană a început pe 26 decembrie 1890, când Hariclea Darclée a debutat la Teatro alla Scala în opera „Le Cid” de Jules Massenet, interpretând magistral rolul Chimène. Din acest moment, orașul a devenit reședința ei pentru următoarele patru decenii, o perioadă locuind în Via Cernaia 2, Milano (1890-1910), loc unde avea să-l crească și pe fiul ei, Ion Hartulari, devenit mai târziu compozitor.
Astăzi, orașul Milano îi păstrează vie memoria prin două repere culturale fundamentale:
Placa memorială amplasată în Via Cernaia nr. 2 (locul unde artista a locuit), un proiect de realizat de Primăria orașului Milano și Centrul Cultural Italo-Român în cadrul inițiativei oficiale “Milano è Memoria”, prin care marea soprană a fost inclusă oficial în Panteonul personalităților ilustre ale orșului, ale Italiei.
Volumul inedit de documente, intitulat „Hariclea Darclée. La Diva della Lirica che incantò artisti e pubblico” („Diva liricii care a încântat artiștii și publicul”), semnat de Ida Garzonio și apărut la editura Rediviva din Milano, o lucrare de referință care scoate la lumină mărturii prețioase despre viața sa din Italia.
Este un fapt deja cunoscut pentru toată lumea, că marea noastră soprană Hariclea Darclee (1860-1939), de la a cărei naștere se împlinesc 166 de ani, a fost prima interpretă a rolului Floria Tosca din istoria operei de Giacomo Puccini. Premiera a avut loc pe 14 ianuarie 1900 la Teatro Costanzi din Roma, unde Hariclea Darclée a urcat pe scenă alături de tenorul Emilio De Marchi și baritonul Eugenio Giraldoni. La acel moment, Hariclea Darclee, era deja o artistă consacrată în lumea liricii internaționale, și raportul ei artistic cu Giacomo Puccini, înregistrează debutul chiar în Opera Manon Lescaut, la reprezentația dată la Opera Teatro alla SCALA din Milano în februarie 1893 (în prima reprezentație de la Teatro Regio din Torino, protagonista rolului principal fusese soprana Cesira Ferrani). Premiera de la Teatro Costanzi a fost marcată de tensiuni extreme. Așa cum subliniază Ida Garzonio în volumul publicat la editura Rediviva, atmosfera din epocă era puternic zdruncinată de revoltele sociale (precum cele din Milano, din 1898) și de scandaluri politice. Chiar la începutul spectacolului, zvonul existenței unei bombe în teatru a creat panică în foaier, determinându-l pe dirijorul Leopoldo Mugnone să suspende temporar reprezentația și să coboare cortina. Din fericire, alarma s-a dovedit falsă, ordinea a fost restabilită, iar spectacolul a continuat în fața unei săli arhipline, din care nu lipseau Regina Margareta și elita aristocratică și politică a Romei. Triumful a fost colosal. Revista muzicală L’Opera i-a dedicat prima pagină cu titlul: „Cele mai mari glorii ale artei italiene: Hariclea DARCLEE”, descriind emoția de nedescris din sală, printr-o evocare extraordinară a interpretării sopranei noastre, cea care a făcut publicul să se ridice în picioare la premiera din 14 ianuarie 1900, în mijlocul unor aplauze interminabile, deoarece „Vissi d’arte” înfăptuise un miracol, după cum scrie autorul.„Teatrul Costanzi strălucea de lumini și bijuterii, întreaga elită romană fiind reunită pentru un botez al artei, un botez care a contribuit la renașterea faimei unuia dintre cei mai mari și iubiți muzicieni ai noștri: Giacomo Puccini. Tosca era prezentată pentru prima dată publicului în versiunea lirică a lui Puccini, iar așteptările erau extrem de mari (…).
Va rămâne în memoria fiecăruia dintre noi care am asistat la acea minunată interpretare și am auzit-o pe Hariclea Darclée suspinând și plângând în aria „Vissi d’arte” – cu o voce până atunci neegalată, cu un suspin care ne-a smuls lacrimile. Nu vom putea niciodată, dar niciodată, uita acel strigăt care ne-a izbucnit din piept, acel ropot al momentului, aplauzele frenetice și infinite. Este adevărat, Curtea [Familia Regală] era prezentă, însă entuziasmul ne-a făcut să uităm de eticheta regală. „Vissi d’arte” înfăptuise un miracol.Hariclea Darclée posedă, fără îndoială, cea mai frumoasă voce de soprană care s-a auzit vreodată. Printre toate sopranele active astăzi în teatrul liric internațional, vocea ei nu are egal: ca caracter, culoare, acea sonoritate catifelată care mângâie și vibrează până în fibrele cele mai profunde ale sufletului; uniformitatea registrelor și întinderea sa vocală sunt incomparabile. Niciodată nu se mai auzise o voce atât de puternică, expresivă și emoționantă, înzestrată cu un asemenea farmec și o asemenea dulceață ca cea a Haricleei Darclée. Iar acea mezza-voce a ei, atât de bogată și de frumoasă ca sunet, reușește să cucerească orice vastitate teatrală, orice maiestate orchestrală; fascinația ei cucerește, emoționează și înnobilează, fără comparație cu artiști contemporani sau din trecut. Datorită acestor calități de neegalat, Hariclea Darclée a știut să exceleze în întregul repertoriu operistic italian și internațional (…)”.

În martie 1900, producția a ajuns la Milano, pe scena de la La Scala, sub bagheta magistrală a lui Arturo Toscanini.Criticul muzical Alfredo Colombani, într-un amplu articol pe prima pagină a ziarului Corriere della Sera, a aclamat genialitatea sopranei în a masca dificultățile colosale ale partiturii:„Puccini a făcut minuni… A reușit să dea viață muzicală figurii protagonistei… Câte dificultăți prezintă acest rol! Doar Doamna Darclée ni le-ar putea povesti – doar ea reușește să le mascheze, să le depășească cu naturalețe! […] Ei i se datorează cel mai emoționant moment al serii, când a trebuit să repete aria Vissi d’arte, vissi d’amore…, aclamată cu entuziasm de toți pentru minunata finețe…” Ecourile succesului au răsunat ani la rând în toată Italia. La Gazzetta di Venezia», din 27 dicembre 1905 aduce în atenție succesul pe care opera Tosca îl are la Teatrul La Fenice, cu aceleași elogii la adresa primei interprete a rolului Floria Tosca, creatoare a acestui rol, aplaudată îndelung de publicul prezent. (….) Doamna Darclée a fost creatoarea rolului Tosca lui Puccini. La Roma, la Milano, pretutindeni, și chiar aseară, în fața acelui public magnific care a umplut La Fenice de sus până jos, grațioasa artistă a disimulat dificultățile enorme ale teribilului rol al protagonistei – dificultăți scenice singulare pentru frământătoarea teroare a Floriei Tosca în actul uciderii lui Scarpia, pentru compasiunea și respectul pe care le exprimă față de cel mort, pentru sfâșierea inimii în momentul în care iubita realizează infama înșelăciune a lui Scarpia (…) (…) Doamna Darclée și-a etalat plenitudinea vocală cu măiestria celei care nu poate măsura și, de fapt, nu măsoară; a cântat aria Vissi d’arte e di amore în mijlocul aplauzelor insistente, la fel cum a accentuat energic duetul frământat cu Cavaradossi din actul III. (…) Apreciată în mod deosebit de Giuseppe Verdi, Pietro Mascagni, Alfredo Catalani sau Giacomo Puccini, Hariclea Darclée a împărțit scena cu titani ai operei precum Enrico Caruso, Titta Ruffo sau Francesco Tamagno. A cântat până în anul 1918, fiind până în ultima clipă deplină stăpână pe mijloacele sale vocale uimitoare.

La 166 de ani de la nașterea sa, prezența sa în memoria colectivă a orașului Milano — vizibilă prin placa de pe Via Cernaia 2 și documentată în paginile editurii Rediviva — reprezintă un act permanent de dreptate culturală. Este o reverență continuă în fața unei artiste excepționale a cărei voce, „catifelată și vibrantă până în fibrele cele mai profunde ale sufletului”, a schimbat cursul istoriei operei.

Violeta Popescu
Milano

         Attraverso la straordinaria figura di Aurelia Kitzu, legata all’Italia per quasi trent’anni, facciamo ancora una volta memoria condivisa tra Romania e Italia. Questo grazie a un’opera che vede per la prima volta una biografia così ricca e approfondita, firmata dalla professoressa Nicoleta Presură Călina. Ci sono infatti pagine della storia culturale e artistica che, nonostante la loro sfolgorante bellezza passata, rischiano di svanire nelle pieghe del tempo. È il paradosso della memoria locale e internazionale: personalità che hanno calcato i più grandi palcoscenici del mondo finiscono, a volte, per essere quasi assenti dalla coscienza delle loro città o Paese d’origine. A colmare questo grande vuoto giunge oggi il rigoroso volume dell’autrice Nicoelta Presură, un’operazione di alto valore risarcitorio nei confronti della memoria dell’artista. Il volume è il frutto di un importante progetto scientifico: l’opera è stata infatti elaborata durante un soggiorno di ricerca svolto presso l’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, attraverso il programmana nazionale di borse di studio «Nicolae Iorga». Una sinergia istituzionale che ha permesso di ridare vita alla figura di Aurelia Kitzu (Chițu) Arimondi (1866–1941), straordinario mezzosoprano, la cui parabola artistica rappresentaun legame profondo e indissolubile tra la Romania, l’Europa della grande lirica e gli Stati Uniti. L’autrice sceglie di aprire il volume con un suggestivo “percorso attraverso i documenti e la stampa dell’epoca”, introducendo il lettore nel contesto d’origine dell’artista. La prima parte del libro è un affresco storico della Craiova del XIX secolo, una città in pieno fermento artistico,animata da spettacoli teatrali e musicali d’avanguardia. È qui che affondano le radici di Aurelia, nata all’interno della prestigiosa e colta família Chițu –legata a personalità illustri della storia romena come Gheorghe Chițu (1828-1897), Marin Chițu (1830-1891) e Petre Chițu (1843-1914) – un ambienteche ha certamente stimolato la sua sensibilità e il suo talento.
Per chi lavora da anni per tessere ponti culturali tra la Romania e l’Italia,la traiettoria di Aurelia Kitzu è di un fascino magnetico. La sua formazione si consolida proprio nella patria del belcanto, dove approda per frequentare il prestigioso Conservatorio di Milano, perfezionandosi sotto la guida del celebre maestro Antonio Sangiovanni (lo stesso insegnante diun’altra stella assoluta della lirica romena, Elena Teodorini). Il percorso artistico di Aurelia Kitzu si colloca in un momento storico di straordinaria transizione per l’opera lirica, a cavallo tra la fine dell’Ottocento e l’inizio del Novecento. Attraverso le sue interpretazioni, possiamo tracciare un quadro chiarissimo del suo profilo vocale e stilistico:Aurelia Kitzu è un’artista che affonda le sue radici nella gloriosa scuola del Belcanto italiano, ma possiede la modernità psicologica e la duttilità vocale per imporsi nel nascente repertorio Verista e Wagneriano. Il fatto che nel 1892 interpreti Leonora di Guzman ne La favorita di Gaetano Donizetti ci dice tantissimo sulla sua caratura tecnica. Il ruolo di Leonora è uno dei capi saldi del repertorio per mezzosoprano del tardo belcanto: richiede una linea di canto nobile, legatissimi impeccabili, agilità calibrate. La sua voce di mezzosoprano possedeva la flessibilità e l’estensione necessarie per la purezza del Belcanto donizettiano, ma la sua intelligenza scenica e la robustezza del timbro le hanno permesso di traghettare quella tecnica impeccabile dentro le nuove correnti del Verismo pucciniano e della riforma wagneriana. È proprio questa sintesi perfetta tra la vecchia, gloriosa scuola e la nuova sensibilità del Novecento che l’ha resa una “formatrice di talenti” così autorevole e ricercata, trent’anni dopo, al Chicago Musical College. 

 Il volume della Presură ha il grande merito di rintracciare l’inizio assoluto di questa bellissima carriera: il debutto di Aurelia Chițu avviene infatti a soli ventuno anni, nel 1887, sul palcoscenico del Teatro Arena Garibaldi di Livorno, dove interpreta il ruolo di Leonora ne Il Trovatore di Giuseppe Verdi. Si tratta, di fatto, della prima notizia storica sul suo debutto musicale; una prova di precoce maturità vocale che trova immediata conferma l’anno successivo, nel 1888, quando l’artista si esibisce sul palcoscenico del Teatro Goldoni di Venezia, dove la stampa musicale dell’epoca ne loda pubblicamente la “voce piena di vitalità”.
Ed è proprio scavando negli archivi della stampa specializzata dell’epoca chela ricerca della Presură tocca vertici di assoluto valore documentario, portando alla luce preziosi trafiletti della storica Gazzetta Musicale di Milano diretta da G. Ricordi.  I documenti d’archivio arretrano la presenza scaligera di Aurelia Kitzu già alla primavera del 1894, anno del suo memorabile debutto sul massimo palcoscenico milanese. In quella stagione d’oro, la Kitzu si impose all’attenzione delle severe platee milanesi affrontando capolavori del calibrodi Die Walküre (La Valchiria) di Richard Wagner e Manon Lescaut di Giacomo Puccini, fino ad essere scelta tra i protagonisti nella prima assoluta dell’opera Fior d’Alpe di Alberto Franchetti, su libretto di Leopoldo Pullè (15 marzo 1894). In quell’occasione storica, la Kitzu interpretò il ruolo di Ghita, dividendo il prestigioso palcoscenico con vere e proprie leggende del tempo, come il celebre soprano Cesira Ferrani. Le recensioni della Gazzetta Musicale di Milano ne consacrarono il successo, lodando espressamente la Kitzu, applaudita come una “signora che cantò con simpatica voce di mezzosoprano”. Le cronache dell’epoca restituiscono l’importanza del contesto in cui la Kitzu si muoveva: il numero del 6 dicembre 1897 annunciava i programmi del Teatro alla Scala per la stagione di primavera 1898, svelando un cartellone in cui il nome di Aurelia Kitzu brillava accanto a quelli di altre leggende assolute del canto romeno e internazionale, come il celebre soprano Hariclea Darclée, prima Tosca di Puccini e il tenore Gabriel Gabrielescu che fu il protagonista nell’ Opera Edgar di Puccini. Da Milano inizia una interessante carriera internazionale. Già nel 1892 la ritroviamo a Roma, protagonista nell’opera Ivan, dove la storica rivista Il Teatro Illustrato e la musica popolare diretta di E.Sonzogno, ne loda la «bellissima presenza» e l’efficacia scenica. Proprio il 1892 rappresenta anche l’anno del suo ultimo incontro con il pubblico della sua terra: sul palcoscenico del Teatro Nazionale di Bucarest, la Kitzu interpreta il ruolo di Leonora – La favorita di Gaetano Donizetti. Un evento rimasto nella storia del teatro lirico romeno:dopo il secondo atto, l’artista si esibì cantando due canzoni in lingua romena indossando con orgoglio il costume tradizionale, un gesto di profondo amore perle proprie radici. Un passo cruciale è rappresentato dal Covent Garden di Londra: qui, nei mesi di giugno e luglio del 1894, Aurelia Kitzu brilla nel complesso ruolo di Mrs. Quickly nel Falstaff di Giuseppe Verdi.Le cronache londinesi registrarono la sua apparizione come un’ ottima «presentazione», ma fu la Gazzetta dei Teatri a offrire il ritratto più profondo, considerandola come un’«artista eminentemente moderna». Questa modernità la accompagnerà attraverso i successia Venezia (La Fenice), Torino, Verona, Genova, nelle grandi capitalidell’America Latina (come L’Avana e Buenos Aires), fino al Metropolitan Opera House di New York e alla Chicago Opera House.

Una cosa interessante di questo volume è che l’autrice non si limita a ricostruire la dimensione pubblica della diva, ma restituisce con grandede licatezza anche il profilo della vita personale e sentimentale di Aurelia. Un aspetto privato che si intreccia irrimediabilmente, ancora una volta, con la storia d’Italia. Nel pieno della sua maturità artistica, Aurelia si unisce in matrimonio con il celebre basso italiano Vittorio Arimondi – una figura di primissimo piano nelpanorama lirico, noto storicamente per essere stato scritturato alla Scala di Milano nel 1893 per la prima rappresentazione mondiale assoluta del Falstaff di Verdi, in cui sostenne la parte di Pistola. Le nozze tra i due artisti vengono celebrate il 12 dicembre 1896 a Varese, in Lombardia, quando Aurelia ha 30 anni. Da quel momento, la vita sentimentale e quella professionale diventano una cosa sola: tra la fine del 1896 e l’inizio del 1897, i due sposi condivideranno il palco canteranno insieme al Teatro Regio di Torino.
Il legame di Aurelia con la Penisola si interrompe solo nel 1915, anno della loro definitiva partenza per gli Stati Uniti. La loro ultima residenzaitaliana fu a Roma. Il 20 ottobre 1915, i coniugi Arimondi si imbarcano dal porto di Napoli sul piroscafo Ducadi Genova, approdando a New York il successivo 3 novembre. Aurelia ha vissuto in Italia in modo continuativo dal 1886 al 1915: per quasi trent’anni è rimasta profondamente legata alla terra italiana, ai suoi teatri eal suo popolo, unita da un vincolo indissolubile di arte e d’amore attraverso il matrimonio con Arimondi.
Il volume esplora magistralmente anche gli ultimi decenni di vita dell’artista negli Stati Uniti. Prima a New York e successivamente a Chicago, Aurelia Kitzu si distingue come formatrice di talenti dell’opera. Il libro racconta i suoiinizi attraverso l’apertura di uno studio privato, dove teneva lezioni e importanti conferenze di approfondimento sulle opere celebri, fino al coronamento di questa missione pedagogica nel 1925, anno in cui assume la cattedra presso il Dipartimento di Canto del prestigioso Chicago Musical College. In questa veste, continuerà a tramandare la grande scuola vocale europea fino alla sua scomparsa, avvenuta a Chicago nel 1941.

Arricchito da una preziosa sezione di Addenda con immagini rare di una vita interamente dedicata all’arte, questo volume – giustamente definito un’opera di “archeologia musicale” – non è una semplice biografia. È un viaggio affascinante che unisce erudizione d’archivio esensibilità interpretativa. Restituisce al patrimonio culturale univerale la memoria di una donna e di un’artista straordinaria che, con il suo talento e la sua determinazione, ha dimostrato come la musica sia il più potente e duraturo linguaggio universale.   

Mi congratulo vivamente con l’autrice per questo straordinario lavoro documentario e per il prezioso recupero di un’artista quasi dimenticata nello spazio lirico universale. Questo volume rappresenta un nuovo, fondamentale tassello nella storia culturale che unisce i nostri due Paesi nel segno dell’eccellenza: una celebrazione di grandi voci a cavallo tra Ottocento e Novecento che meritano, oggi più che mai, di essere riscoperte, studiate e consegnate alla memoria collettiva. 

Violeta Popescu
Milano

Pubblicato nella collana Rosa dei venti dalla casa editrice Rediviva Edizioni di Milano, il volume “Un’apocalisse allegra” (390 p.) rappresenta una preziosa sintesi dell’esperienza umana e intellettuale di Nicolae Dimache, medico e scrittore. L’opera, impreziosita in copertina dal suggestivo acquerello di Anne-France Launay raffigurante “Il Danubio alle Porte di Ferro”, trae linfa dalle vicende di quanti scelsero l’esilio per salvaguardare la propria dignità e libertà.Ispirato dall’esperienza personale dell’autore e dalle storie di molti connazionali che hanno scelto l’esilio per preservare dignità e libertà, il libro trasforma il distacco dalla patria in una narrazione pervasa da una “metafisica dell’ascesa”. Il romanzo descrive il percorso esistenziale del protagonista, il giovane neurologo Traian Nasta, che nel 1969 lascia avventurosamente la Romania per stabilirsi, tra difficoltà e incertezze, in Italia. I grandi cambiamenti e il contatto con l’Italia innescano un costante processo di ristrutturazione spirituale dell’identità di Traian. Attraverso questa narrazione, Dimache trasfigura il distacco dalla patria in un cammino di rinascita, ponendo il libro come un paradigma della gioia di vivere e della consapevolezza della propria esistenza. L’autore stesso ha lasciato la Romania in gioventù per l’incompatibilità con il regime comunista. Stabilitosi in Italia, ha ripreso gli studi medici affermandosi come stimato endocrinologo, senza mai abbandonare la passione per le grandi sfide: nel suo percorso figurano spedizioni alpinistiche epiche, come quella sul Gurja Himal del 1985 e l’impresa sul Broad Peak. Questi momenti di confronto estremo con la natura selvaggia e il superamento dei limiti umani sono diventati materia viva per la sua profonda riflessione letteraria.

Nicolae Dimache. Laureato alla Facoltà di Medicina di Bucarest nel 1966, emigra in Italia nel 1969: si specializza in endocrinologia a Pavia e pratica medicina interna nel nord Italia. Viaggia in tutto il mondo e racconta questi viaggi nei suoi libri “Uno sguardo oltre l’orizzonte” (2009) e “Vulcani, fiumi sacri e dei di pietra” (2013). Appassionato di montagna, compie numerose ascensioni e gite di sci alpinismo nei Carpazi, nelle Alpi, in Himalaya e in Karakorum, che descrive nel libro “Oameni și munți” (Uomini e montagne). O apocalipsă veselă (Un’apocalisse allegra) è il suo primo romanzo.Già apprezzato dal pubblico, Dimache si conferma con questa nuova uscita presso Rediviva Edizioni come una voce autorevole capace di unire il rigore dello scienziato alla tempra dell’esploratore. Oggi l’autore vive a Roma con la moglie Ioana, circondato dall’affetto della sua famiglia, continuando a tessere legami culturali tra la sua terra d’origine e l’Italia attraverso la letteratura e il dialogo interculturale.

Titolo: Un’apocalisse allegra
Autore: Nicolae Dimache
Editore: Rediviva Edizioni (Milano)
Collana: Rosa dei venti
Copertina: Acquerello di Anne-France Launay (Il Danubio alle Porte di Ferro)
ISBN: 978-88-97908-87-6
Pagine: 390
Prezzo: Euro 18,00
Sito Web: www.redivivaedizioni.it

Bucarest, 21 giugno 1969
Traian Nasta si svegliò improvvisamente da un sonno agitato da incubi. Guardò l’orologio. Erano le sei del mattino e doveva sbrigarsi. Si alzò dal letto, andò in bagno e fece una doccia calda poi lasciò scorrergli addosso getti di acqua fredda. L’intensa sensazione di freddo lo risvegliò dal torpore. Aveva dormito fino a tardi, dopo un’interminabile giornata passata a sistemare le cose essenziali del suo viaggio. In realtà, aveva iniziato a preparare la partenza settimane prima, ma ogni giorno aggiungeva o toglieva qualcosa: una mappa, un documento. Tutto pareva indispensabile, ma doveva tenere conto del peso complessivo del bagaglio e della capacità limitata dello zaino. Le ripetute prove di avventura simulata tracciavano gli ostacoli imprevisti. Era chiaro che non poteva prevedere tutto. “Spero di risolverli spontaneamente man mano che si presenteranno”, si disse. “Naturalmente ho bisogno di molta fortuna, questo non è un viaggio
di piacere”. Aveva deciso di lasciare la sua Romania per sempre. Aveva 28 anni e si sentiva fisicamente e mentalmente in forma. Traian si era laureato Magna Cum laude alla Facoltà di Medicina di Bucarest. Era ben preparato ed era diventato l’assistente preferito del professor Ion Stoicescu, un neurologo romeno di fama internazionale. Presa la decisione, il giovane dottor Nasta aveva studiato a lungo le possibilità di fuga dal “paradiso comunista”, ognuna delle quali presentava vantaggi e svantaggi. Fin dall’inizio aveva escluso di richiedere un passaporto per un Paese occidentale. Come medico, non aveva alcuna possibilità di riuscita. Rischiava più di un rifiuto: la domanda avrebbe attirato l’attenzione dei servizi di sicurezza, la Securitate, che avrebbero potuto metterlo sotto sorveglianza. Traian scoprì che le sue alternative di fuga erano di fatto ridotte a due. La prima era quella di navigare in barca nel Mar Nero verso la
Turchia. La seconda, attraversare il Danubio fino in Jugoslavia, e di seguito una lunga marcia che si sarebbe conclusa in Italia o in Austria. (…)