Concertul, coordonat cu rafinament de prof. univ. Doina Dinu de la Conservatorul din Como, va aduce pe scenă o pleiadă de tineri artiști de excepție: sopranele Yana Bielolienko, Martina Falletti și Cancan Zhang, acompaniați de vocea baritonului Longsheng Yang și de măiestria pianistului Armando Calvia. Programul va purta publicul prin cele mai intense și dramatice pagini ale repertoriului verdian, explorând temele universale ale iubirii și fatalității.
Un moment special al serii va fi dedicat evocării personalității fascinante a Elenei Teodorini, prima soprană din România care a cucerit marile scene ale lumii (inclusiv Teatro alla Scala din Milano). Această secțiune comemorativă va fi prezentată de prof. Violeta Popescu, din partea Editurii Rediviva din Milano.
Evenimentul va fi moderat și prezentat de Dario Costanzo și Marta Zinkovska.

Doina Dinu este o personalitate marcantă a operei internaționale, având o dublă formație în canto și vioară la Conservatorul din București. Stabilită în Italia de peste patru decenii, artista este laureată a concursului „Luciano Pavarotti” din Philadelphia și a cântat pe mari scene ale lumii (Teatro La Fenice din Veneția, Operele din Beijing, Seul, Marsilia ș.a. ), interpretând roluri de referință alături de însuși Luciano Pavarotti. Cu o bogată carieră didactică în Italia, a predat la Institutul Muzical „F. Vittadini” din Pavia și la Conservatorul „G. Verdi” din Torino, iar în prezent este titulara catedrei de Canto Liric la Conservatorul de Muzică din Como. De asemenea, susține frecvent masterclass-uri de înalt nivel la universități de prestigiu din Europa și Asia, formând noi generații de artiști.
Duminică, 26 iulie 2026, ora 17:00
Teatro Segantini – Via Parroco Redaelli 4, Caglio (Como, Italia)
Contact și informații: Telefon: 031 667378 | Mobil: 347 98 93 170 | E-mail: info@procaglio.it
Site oficial: www.procaglio.it
Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.

(…) Figlia di Craiova, sono prima di tutto figlia della Romania e per quanto possa vagare in terre straniere, potete star certi che sono rimasta pur sempre Romena…

Questa straordinaria immagine, del tutto inedita e completamente sconosciuta al pubblico romeno fino ad oggi, è stata generosamente donata dalle sue collezioni dalla prestigiosa Archivio Storico Ricordi di Milano e pubblicata sulla copertina del volume: Elena Teodorini. Una diva europea tra Ottocento e Novecento. Il primo soprano romeno alla Scala di Milano, editrice Rediviva, 2026, dedicato alla grande artista nell’anno del Centenario della sua scomparsa (1926–2026).
Riportarla alla luce costituisce un vero motivo di orgoglio nazionale e offre una nuova prospettiva sull’affascinante personalità del grande soprano Elena Teodorini, nata a Craiova nel 1857, figura leggendaria del mondo lirico internazionale. Prima cantante romena a calcare a soli 22 anni il palcoscenico del Teatro alla Scala, la Teodorini ha lasciato un’eredità lirica straordinaria, con una carriera eccezionale divisa tra la gloria del palcoscenico lirico e la passione per la pedagogia, essendo stata il soprano che ha fondato ben cinque scuole di canto: a Milano, Parigi, Bucarest, Buenos Aires e Rio de Janeiro.
Datata intorno al 1885, la fotografia in formato “Cabinet Card” ritrae Elena Teodorini nel pieno apogeo della sua carriera lirica sui palcoscenici italiani e internazionali. Aveva debuttato a soli 22 anni alla Scala ed era già stata protagonista in tre opere in prima mondiale: nel 1881 in “Cordelia” di Stefano Gobatti, al Teatro Comunale di Bologna; nel 1882 in “Bianca di Cervia” (alla Scala) di A. Smareglia; e sempre nel 1882 nell’opera “Il violino di Cremona” di Giulio Litta (alla Scala). Elena Teodorini era una presenza costante nella stampa dell’epoca, elogiata con articoli su Il Teatro Illustrato e la Gazzetta Musicale. Queste cronache laudative, particolarmente rilevanti per la ricezione dell’artista, insieme a litografie e riproduzioni di copertine di riviste illustrate dell’epoca che recano la sua immagine, documentano l’immenso prestigio ottenuto dalla Teodorini nei principali circuiti musicali del mondo, offrendo al lettore il ritratto vivido di una diva che ha dominato la scena lirica internazionale.
L’artista non indossa il costume di un personaggio d’opera, bensì un superbo e autentico costume tradizionale della regione dell’Oltenia, la sua terra natale. La fotografia a figura intera è stata realizzata presso il celebre studio “Pilotti & Poysel”, situato nel centro di Milano, l’atelier dove erano soliti farsi ritrarre i grandi artisti dell’epoca. Questa immagine estremamente personale fu dedicata a Giulio Ricordi, una delle personalità più importanti e influenti del mondo musicale del tempo, direttore della celebre casa editrice Ricordi e mentore di geni del calibro di Giacomo Puccini. Il fatto che Elena Teodorini abbia scelto di inviare al grande editore una fotografia che la ritrae in abiti tradizionali rumeni conferma ancora una volta il profondo legame che il soprano manteneva con le proprie origini, nonché il rispetto reciproco e la stretta collaborazione con la direzione della più grande casa editrice musicale d’Italia.
A quel tempo, i grandi soprani erano soliti posare nei più rinomati studi fotografici dell’epoca, offrendo in seguito questi ritratti autografati ad ammiratori e personalità influenti, come parte del culto della personalità e della promozione della propria immagine pubblica. Elena Teodorini si trovava già a Milano dal 1871 quando, all’età di 14 anni, arrivò per studiare al Conservatorio di Milano, dove nel 1876 ottenne il grande premio di canto.
Nata a Craiova, proveniva da una dinastia di artisti visionari della Romania, essendo figlia degli attori Teodor e Maria Teodorini, coloro che posero le basi del teatro di Craiova. Attraverso il proprio prestigio e con i propri mezzi, ha sostenuto giovani cantanti, ha promosso corsi di canto e ha organizzato numerosi concerti di beneficenza, contribuendo in modo concreto allo sviluppo della vita musicale nazionale.
La Teodorini ha introdotto nel suo repertorio brani in lingua romena, aprendo la strada a una progressiva valorizzazione della produzione lirica nazionale. Tra i brani eseguiti nell’ambito dei concerti in Romania figurava anche la celebre „Mândruliță de la munte” di George Ștephănescu. Sebbene indiretto rispetto alla fondazione dell’istituzione statale, il suo apporto fu cruciale: preparò il terreno culturale e sociale affinché Bucarest potesse ospitare un’Opera stabile e riconosciuta, l’Opera Rumena, che sarebbe nata formalmente nel 1921.
Profondamente legata alle sue radici, nel periodo delle stagioni tra il 1886 e il 1888, il grande soprano utilizzò le ingenti somme guadagnate sui principali palcoscenici lirici del mondo per restaurare il Teatro di Craiova, l’edificio costruito dai suoi genitori. All’inaugurazione del teatro di Craiova, nel 1886, Elena Teodorini offrì una meravigliosa dichiarazione d’amore per la sua città natale. Visibilmente commossa e „soffocata dalle lacrime”, come riportava il giornale Voința Națională del 18 marzo 1886, la Teodorini rispose dal balcone alla folla che la acclamava con entusiasmo, pronunciando queste parole: „Nella mia carriera ho avuto grandi soddisfazioni, ma nessuna mi ha resa così orgogliosa come questa dimostrazione d’amore… sarò per sempre fiera di essere rumena e di essere nata a Craiova.”
Il profondo legame di Elena Teodorini con il pubblico romeno era una realtà vissuta e testimoniata pubblicamente in ogni occasione. Una prova in tal senso è rappresentata dalla lettera piena di gratitudine che il grande soprano inviò alla stampa di Bucarest, colpita dalla calorosa accoglienza ricevuta in patria. Il giornale „Românul” registrava nel giugno 1886 questo momento di profonda carica emotiva, pubblicando le righe inviate da Elena Teodorini: «Signor Direttore, La prego di voler gentilmente inserire nel Suo giornale le seguenti righe: Tra le numerose manifestazioni di simpatia che mi sono state riservate nel corso della mia carriera artistica, nessuna mi ha profondamente commossa quanto l’accoglienza affettuosa che mi hanno tributato ieri i miei compatrioti. Profondamente riconoscente, li ringrazio di cuore. La prego di gradire l’assicurazione della mia più alta stima, Elena Teodorini».
Apprezzata da Giulio Ricordi e dai più grandi compositori dell’epoca, e considerata una vera diva la cui attività si rifletteva costantemente sulle pagine di riviste come la „Gazzetta Musicale di Milano” o Il Teatro Illustrato, la Teodorini usò la sua influenza internazionale per portare a Bucarest innumerevoli voci di primo piano della lirica italiana e mondiale.Ha avuto un ruolo fondamentale nella fondazione dell’Opera Rumena e nella formazione della prima generazione di artisti lirici romeni.
Il profondo legame di Elena Teodorini con l’abito e la cultura popolare ha continuato a portare frutti lungo tutto l’arco della sua vita. Una prova eloquente e decisamente emozionante si ebbe durante la tournée in Romania del 1924, quando il grande soprano ritornò in patria insieme alla sua brillante allieva brasiliana, Bidú Sayão, che avrebbe interpretato la celebre „Doina Oltului”.

Violeta Popescu

Această imagine remarcabilă, total inedită și complet necunoscută publicului din România până în prezent, a fost dăruită cu generozitate din colecțiile sale de către prestigioasa Arhivă Istorică Ricordi din Milano și publicată pe coperta volumului: “Elena Teodorini. Una diva europea tra Ottocento e Novecento. Il primo soprano romeno alla Scala di Milano”, editura Rediviva, 2026, dedicat marii artiste în anul Centenarului morții sale (1926–2026).

Aducerea ei la lumină constituie un adevărat motiv de mândrie națională și oferă o nouă perspectivă asupra personalității fascinante a marii soprane, Elena Teodorini, născută la Craiova în 1857, o personalitate legendară a lumii lirice internaționale. Prima cântăreață româncă care a urcat la doar 22 de ani pe scena de la Teatro alla Scala, Teodorini a lăsat în urmă o moștenire lirică extrarodinară, cu o carieră excepțională care s-a împărțit între gloria scenei lirice și pasiunea pentru pedagogie, fiind soprana care a deschis cinci școli de canto, la Milano, Paris, București, Buneos Aires, Rio de Janeiro.
Datată în jurul anului 1885, fotografia de tip „Cabinet Card” o înfățișează pe Elena Teodorini în plin apogeu al carierei sale lirice pe scele italiene și internaționale. Debutase la doar 22 de ani la Scala și era deja protagonista în trei opere în premieră mondială: în 1881 – „Cordelia” de Stefano Gobatti, la Teatro Comunale din Bologna; în 1882 – „Bianca di Cervia” (la Scala) de A. Smareglia; și tot în 1882 în opera „Il violino di Cremona” de Giulio Litta (la Scala). Elena Teodorini era o prezență constantă în presa vremii, fiind elogiată cu articole în Il Teatro Illustrato și Gazzetta Musicale. Aceste cronici laudative, deosebit de relevante pentru receptarea artistei, alături de litografii și de reproduceri ale copertărilor unor reviste ilustrate de epocă ce îi poartă imaginea, documentează prestigiul imens obținut de Teodorini în principalele circuite muzicale ale lumii, oferind cititorului portretul viu al unei dive care a dominat scena lirică internațională.
Artista nu poartă costumul vreunui personaj dintr-o operă, ci un superb și autentic costum tradițional din regiunea Olteniei, zona sa natală. Fotografia în mărime naturală a fost realizată la celebrul studio „Pilotti & Poysel”, situat în centrul orașului Milano, atelierul unde își făceau portretele marii artiști ai vremii. Această imagine extrem de personală i-a fost dedicată lui Giulio Ricordi, una dintre cele mai importante și influente personalități din lumea muzicală a vremii, director al faimoasei edituri Ricordi și mentor al unor genii precum Giacomo Puccini. Faptul că Elena Teodorini a ales să îi trimită marelui editor o fotografie care o înfățișează în straie populare românești confirmă încă o dată legătura profundă pe care soprana o menținea cu originile sale, dar și respectul reciproc și strânsa colaborare cu conducerea celei mai mari case de editură muzicală din Italia.
La acea vreme, marile soprane obișnuiau să pozeze în cele mai renumite studiouri fotografice ale epocii, oferindu-le ulterior aceste portrete cu autograf admiratorilor și personalităților influente, ca parte a cultului personal și a promovării propriei imagini publice. Elena Teodorini se afla deja la Milano din 1871, când la vârsta de 14 ani a venit să studieze la Conservatorul din Milano, iar în 1876 a obținut marele premiu de canto.
Elena Teodorini rămâne în istorie drept prima artistă a României care a urcat pe scena de la Teatro alla Scala din Milano (1880) și Royal Opera House – Covent Garden din Londra (1886), deschizând drumul multor altor artiști români la Scala, printre care Hariclea Darclée (prima Tosca de Puccini) și Gabriel Gabrielescu, pe care însuși Puccini l-a ales să interpreteze rolul Edgar în opera Edgar, la Teatro alla Scala. Legată profund de rădăcinile sale, ea a lăsat prin acest portret un testament vizual emoționant al atașamentului său față de patria natală.
Născută la Craiova, ea provenea dintr-o dinastie de artiști vizionari ai României, fiind fiica actorilor Teodor și Maria Teodorini, cei care au pus bazele teatrului de la Craiova. Prin propriul prestigiu și prin mijloacele sale, a susținut tineri cântăreți, a promovat cursurile de canto și a organizat numeroase concerte de binefacere, contribuind în mod concret la dezvoltarea vieții muzicale naționale.
Teodorini a introdus în repertoriu piese în limba română, deschizând calea către o valorificare progresivă a producției lirice naționale. Printre piesele interpretate în cadrul concertelor din Romania se număra și celebra „Mândruliță de la munte” de George Ștephănescu,
Deși indirect în raport cu înființarea instituției de stat, aportul său a fost așadar unul decisiv: a pregătit terenul cultural și social pentru ca Bucureștiul să poată găzdui o Operă stabilă și recunoscută, Opera Română, care avea să ia naștere în mod formal în anul 1921.
Profund legată de rădăcinile sale, în perioada stagiunilor din 1886–1888, marea soprană a folosit sumele impresionante câștigate pe marile scene lirice ale lumii pentru a restaura Teatrul din Craiova, clădirea ridicată de părinții săi. La inaugurarea teatrului din Craiova, în anul 1886, Elena Teodorini a oferit o minunată declarație de dragoste pentru orașul său natal. Vizibil mișcată și „sufocată de lacrimi”, cum consemna ziarul Voinţa Naţională din 18 martie1886, Elena Teodorini a răspuns de la balcon mulțimii care o aclama cu entuziasm, rostind aceste cuvint: „În cariera mea am avut mari satisfacții, dar niciuna nu m-a făcut atât de mândră precum această demonstrație de dragoste… voi fi pentru totdeauna mândră că sunt româncă și că sunt născută la Craiova. Atașamentul profund al Elenei Teodorini față de publicul românesc era o realitate trăită și mărturisită public cu fiecare ocazie. O dovadă în acest sens o reprezintă scrisoarea plină de recunoștință pe care marea soprană a trimis-o presei bucureștene, impresionată de primirea triumfală ce i se oferise acasă. Ziarul „Românul” consemna în iunie 1886, acest moment de o profundă încărcătură emoțională, publicând rândurile trimise de Elena Teoodrini: Sâmbătă seara am primit următoarea scrisoare de la domnișoara Teodorini: «Domnule Director, Vă rog să binevoiți a insera cu amabilitate în ziarul Dumneavoastră următoarele rânduri: Printre numeroasele manifestări de simpatie care mi-au fost rezervate în cursul carierei mele artistice, niciuna nu m-a mișcat atât de profund precum primirea călduroasă pe care mi-au rezervat-o ieri compatrioții mei. Profund recunoscătoare, le mulțumesc din suflet. Vă rog să primiți asigurarea celei mai înalte stime a mele, Elena Teodorini».
Apreciată de Giulio Ricordi, de marii compozitori ai vremii, și considerată o adevărată divă a cărei activitate era reflectată constant în paginile revistei „Gazzetta Musicale di Milano” sau Il Teatro Illustrato, Teodorini și-a folosit influența internațională pentru a aduce la București nenumărate voci de prim rang ale liricii italiene și mondiale.
Ea a avut un rol fundamental în fondarea Operei Române și în formarea primei generații de artiști lirici români.
Legătura profundă a Elenei Teodorini cu portul și cultura populară a continuat să dea roade de-a lungul întregii sale vieți. O dovadă elocventă și de-a dreptul emoționantă a avut loc în timpul turneului din România din anul 1924, când marea soprană a revenit în patrie alături de strălucita sa elevă braziliană, Bidú Sayão care avea sa interpreteze celebra „Doina Oltului”.

Violeta Popescu
Milano

Lumea operei internaționale celebrează 166 de ani de la nașterea uneia dintre cele mai strălucitoare legende ale liricii mondiale: soprana Hariclea Darclée (1860-1939), născută la Brăila la data de 10 iunie. Darclée a fost artista care a marcat tranziția crucială de la tehnica vocală de belcanto tradițional către moderna școală veristă, punând bazele unei doctrine vocale care a influențat definitiv arta secolului al XX-lea. Ductilitatea și muzicalitatea sa extraordinare i-au permis să abordeze un repertoriu uriaș, ce cuprindea 58 de roluri din operele a 31 de compozitori (12 clasici și 19 tineri contemporani). De la Mozart, Rossini și Donizetti, până la veriștii epocii sale, Darclée a dat viață multor personaje în premieră absolută, devenind muza unora dintre cei mai mari compozitori ai lumii. Printre marile capitale ale muzicii care i-au marcat destinul, orașul Milano ocupă un loc de onoare. Legătura dintre marea soprană și metropola italiană a început pe 26 decembrie 1890, când Hariclea Darclée a debutat la Teatro alla Scala în opera „Le Cid” de Jules Massenet, interpretând magistral rolul Chimène. Din acest moment, orașul a devenit reședința ei pentru următoarele patru decenii, o perioadă locuind în Via Cernaia 2, Milano (1890-1910), loc unde avea să-l crească și pe fiul ei, Ion Hartulari, devenit mai târziu compozitor.
Astăzi, orașul Milano îi păstrează vie memoria prin două repere culturale fundamentale:
Placa memorială amplasată în Via Cernaia nr. 2 (locul unde artista a locuit), un proiect de realizat de Primăria orașului Milano și Centrul Cultural Italo-Român în cadrul inițiativei oficiale “Milano è Memoria”, prin care marea soprană a fost inclusă oficial în Panteonul personalităților ilustre ale orșului, ale Italiei.
Volumul inedit de documente, intitulat „Hariclea Darclée. La Diva della Lirica che incantò artisti e pubblico” („Diva liricii care a încântat artiștii și publicul”), semnat de Ida Garzonio și apărut la editura Rediviva din Milano, o lucrare de referință care scoate la lumină mărturii prețioase despre viața sa din Italia.
Este un fapt deja cunoscut pentru toată lumea, că marea noastră soprană Hariclea Darclee (1860-1939), de la a cărei naștere se împlinesc 166 de ani, a fost prima interpretă a rolului Floria Tosca din istoria operei de Giacomo Puccini. Premiera a avut loc pe 14 ianuarie 1900 la Teatro Costanzi din Roma, unde Hariclea Darclée a urcat pe scenă alături de tenorul Emilio De Marchi și baritonul Eugenio Giraldoni. La acel moment, Hariclea Darclee, era deja o artistă consacrată în lumea liricii internaționale, și raportul ei artistic cu Giacomo Puccini, înregistrează debutul chiar în Opera Manon Lescaut, la reprezentația dată la Opera Teatro alla SCALA din Milano în februarie 1893 (în prima reprezentație de la Teatro Regio din Torino, protagonista rolului principal fusese soprana Cesira Ferrani). Premiera de la Teatro Costanzi a fost marcată de tensiuni extreme. Așa cum subliniază Ida Garzonio în volumul publicat la editura Rediviva, atmosfera din epocă era puternic zdruncinată de revoltele sociale (precum cele din Milano, din 1898) și de scandaluri politice. Chiar la începutul spectacolului, zvonul existenței unei bombe în teatru a creat panică în foaier, determinându-l pe dirijorul Leopoldo Mugnone să suspende temporar reprezentația și să coboare cortina. Din fericire, alarma s-a dovedit falsă, ordinea a fost restabilită, iar spectacolul a continuat în fața unei săli arhipline, din care nu lipseau Regina Margareta și elita aristocratică și politică a Romei. Triumful a fost colosal. Revista muzicală L’Opera i-a dedicat prima pagină cu titlul: „Cele mai mari glorii ale artei italiene: Hariclea DARCLEE”, descriind emoția de nedescris din sală, printr-o evocare extraordinară a interpretării sopranei noastre, cea care a făcut publicul să se ridice în picioare la premiera din 14 ianuarie 1900, în mijlocul unor aplauze interminabile, deoarece „Vissi d’arte” înfăptuise un miracol, după cum scrie autorul.„Teatrul Costanzi strălucea de lumini și bijuterii, întreaga elită romană fiind reunită pentru un botez al artei, un botez care a contribuit la renașterea faimei unuia dintre cei mai mari și iubiți muzicieni ai noștri: Giacomo Puccini. Tosca era prezentată pentru prima dată publicului în versiunea lirică a lui Puccini, iar așteptările erau extrem de mari (…).
Va rămâne în memoria fiecăruia dintre noi care am asistat la acea minunată interpretare și am auzit-o pe Hariclea Darclée suspinând și plângând în aria „Vissi d’arte” – cu o voce până atunci neegalată, cu un suspin care ne-a smuls lacrimile. Nu vom putea niciodată, dar niciodată, uita acel strigăt care ne-a izbucnit din piept, acel ropot al momentului, aplauzele frenetice și infinite. Este adevărat, Curtea [Familia Regală] era prezentă, însă entuziasmul ne-a făcut să uităm de eticheta regală. „Vissi d’arte” înfăptuise un miracol.Hariclea Darclée posedă, fără îndoială, cea mai frumoasă voce de soprană care s-a auzit vreodată. Printre toate sopranele active astăzi în teatrul liric internațional, vocea ei nu are egal: ca caracter, culoare, acea sonoritate catifelată care mângâie și vibrează până în fibrele cele mai profunde ale sufletului; uniformitatea registrelor și întinderea sa vocală sunt incomparabile. Niciodată nu se mai auzise o voce atât de puternică, expresivă și emoționantă, înzestrată cu un asemenea farmec și o asemenea dulceață ca cea a Haricleei Darclée. Iar acea mezza-voce a ei, atât de bogată și de frumoasă ca sunet, reușește să cucerească orice vastitate teatrală, orice maiestate orchestrală; fascinația ei cucerește, emoționează și înnobilează, fără comparație cu artiști contemporani sau din trecut. Datorită acestor calități de neegalat, Hariclea Darclée a știut să exceleze în întregul repertoriu operistic italian și internațional (…)”.

În martie 1900, producția a ajuns la Milano, pe scena de la La Scala, sub bagheta magistrală a lui Arturo Toscanini.Criticul muzical Alfredo Colombani, într-un amplu articol pe prima pagină a ziarului Corriere della Sera, a aclamat genialitatea sopranei în a masca dificultățile colosale ale partiturii:„Puccini a făcut minuni… A reușit să dea viață muzicală figurii protagonistei… Câte dificultăți prezintă acest rol! Doar Doamna Darclée ni le-ar putea povesti – doar ea reușește să le mascheze, să le depășească cu naturalețe! […] Ei i se datorează cel mai emoționant moment al serii, când a trebuit să repete aria Vissi d’arte, vissi d’amore…, aclamată cu entuziasm de toți pentru minunata finețe…” Ecourile succesului au răsunat ani la rând în toată Italia. La Gazzetta di Venezia», din 27 dicembre 1905 aduce în atenție succesul pe care opera Tosca îl are la Teatrul La Fenice, cu aceleași elogii la adresa primei interprete a rolului Floria Tosca, creatoare a acestui rol, aplaudată îndelung de publicul prezent. (….) Doamna Darclée a fost creatoarea rolului Tosca lui Puccini. La Roma, la Milano, pretutindeni, și chiar aseară, în fața acelui public magnific care a umplut La Fenice de sus până jos, grațioasa artistă a disimulat dificultățile enorme ale teribilului rol al protagonistei – dificultăți scenice singulare pentru frământătoarea teroare a Floriei Tosca în actul uciderii lui Scarpia, pentru compasiunea și respectul pe care le exprimă față de cel mort, pentru sfâșierea inimii în momentul în care iubita realizează infama înșelăciune a lui Scarpia (…) (…) Doamna Darclée și-a etalat plenitudinea vocală cu măiestria celei care nu poate măsura și, de fapt, nu măsoară; a cântat aria Vissi d’arte e di amore în mijlocul aplauzelor insistente, la fel cum a accentuat energic duetul frământat cu Cavaradossi din actul III. (…) Apreciată în mod deosebit de Giuseppe Verdi, Pietro Mascagni, Alfredo Catalani sau Giacomo Puccini, Hariclea Darclée a împărțit scena cu titani ai operei precum Enrico Caruso, Titta Ruffo sau Francesco Tamagno. A cântat până în anul 1918, fiind până în ultima clipă deplină stăpână pe mijloacele sale vocale uimitoare.

La 166 de ani de la nașterea sa, prezența sa în memoria colectivă a orașului Milano — vizibilă prin placa de pe Via Cernaia 2 și documentată în paginile editurii Rediviva — reprezintă un act permanent de dreptate culturală. Este o reverență continuă în fața unei artiste excepționale a cărei voce, „catifelată și vibrantă până în fibrele cele mai profunde ale sufletului”, a schimbat cursul istoriei operei.

Violeta Popescu
Milano

         Attraverso la straordinaria figura di Aurelia Kitzu, legata all’Italia per quasi trent’anni, facciamo ancora una volta memoria condivisa tra Romania e Italia. Questo grazie a un’opera che vede per la prima volta una biografia così ricca e approfondita, firmata dalla professoressa Nicoleta Presură Călina. Ci sono infatti pagine della storia culturale e artistica che, nonostante la loro sfolgorante bellezza passata, rischiano di svanire nelle pieghe del tempo. È il paradosso della memoria locale e internazionale: personalità che hanno calcato i più grandi palcoscenici del mondo finiscono, a volte, per essere quasi assenti dalla coscienza delle loro città o Paese d’origine. A colmare questo grande vuoto giunge oggi il rigoroso volume dell’autrice Nicoelta Presură, un’operazione di alto valore risarcitorio nei confronti della memoria dell’artista. Il volume è il frutto di un importante progetto scientifico: l’opera è stata infatti elaborata durante un soggiorno di ricerca svolto presso l’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, attraverso il programmana nazionale di borse di studio «Nicolae Iorga». Una sinergia istituzionale che ha permesso di ridare vita alla figura di Aurelia Kitzu (Chițu) Arimondi (1866–1941), straordinario mezzosoprano, la cui parabola artistica rappresentaun legame profondo e indissolubile tra la Romania, l’Europa della grande lirica e gli Stati Uniti. L’autrice sceglie di aprire il volume con un suggestivo “percorso attraverso i documenti e la stampa dell’epoca”, introducendo il lettore nel contesto d’origine dell’artista. La prima parte del libro è un affresco storico della Craiova del XIX secolo, una città in pieno fermento artistico,animata da spettacoli teatrali e musicali d’avanguardia. È qui che affondano le radici di Aurelia, nata all’interno della prestigiosa e colta família Chițu –legata a personalità illustri della storia romena come Gheorghe Chițu (1828-1897), Marin Chițu (1830-1891) e Petre Chițu (1843-1914) – un ambienteche ha certamente stimolato la sua sensibilità e il suo talento.
Per chi lavora da anni per tessere ponti culturali tra la Romania e l’Italia,la traiettoria di Aurelia Kitzu è di un fascino magnetico. La sua formazione si consolida proprio nella patria del belcanto, dove approda per frequentare il prestigioso Conservatorio di Milano, perfezionandosi sotto la guida del celebre maestro Antonio Sangiovanni (lo stesso insegnante diun’altra stella assoluta della lirica romena, Elena Teodorini). Il percorso artistico di Aurelia Kitzu si colloca in un momento storico di straordinaria transizione per l’opera lirica, a cavallo tra la fine dell’Ottocento e l’inizio del Novecento. Attraverso le sue interpretazioni, possiamo tracciare un quadro chiarissimo del suo profilo vocale e stilistico:Aurelia Kitzu è un’artista che affonda le sue radici nella gloriosa scuola del Belcanto italiano, ma possiede la modernità psicologica e la duttilità vocale per imporsi nel nascente repertorio Verista e Wagneriano. Il fatto che nel 1892 interpreti Leonora di Guzman ne La favorita di Gaetano Donizetti ci dice tantissimo sulla sua caratura tecnica. Il ruolo di Leonora è uno dei capi saldi del repertorio per mezzosoprano del tardo belcanto: richiede una linea di canto nobile, legatissimi impeccabili, agilità calibrate. La sua voce di mezzosoprano possedeva la flessibilità e l’estensione necessarie per la purezza del Belcanto donizettiano, ma la sua intelligenza scenica e la robustezza del timbro le hanno permesso di traghettare quella tecnica impeccabile dentro le nuove correnti del Verismo pucciniano e della riforma wagneriana. È proprio questa sintesi perfetta tra la vecchia, gloriosa scuola e la nuova sensibilità del Novecento che l’ha resa una “formatrice di talenti” così autorevole e ricercata, trent’anni dopo, al Chicago Musical College. 

 Il volume della Presură ha il grande merito di rintracciare l’inizio assoluto di questa bellissima carriera: il debutto di Aurelia Chițu avviene infatti a soli ventuno anni, nel 1887, sul palcoscenico del Teatro Arena Garibaldi di Livorno, dove interpreta il ruolo di Leonora ne Il Trovatore di Giuseppe Verdi. Si tratta, di fatto, della prima notizia storica sul suo debutto musicale; una prova di precoce maturità vocale che trova immediata conferma l’anno successivo, nel 1888, quando l’artista si esibisce sul palcoscenico del Teatro Goldoni di Venezia, dove la stampa musicale dell’epoca ne loda pubblicamente la “voce piena di vitalità”.
Ed è proprio scavando negli archivi della stampa specializzata dell’epoca chela ricerca della Presură tocca vertici di assoluto valore documentario, portando alla luce preziosi trafiletti della storica Gazzetta Musicale di Milano diretta da G. Ricordi.  I documenti d’archivio arretrano la presenza scaligera di Aurelia Kitzu già alla primavera del 1894, anno del suo memorabile debutto sul massimo palcoscenico milanese. In quella stagione d’oro, la Kitzu si impose all’attenzione delle severe platee milanesi affrontando capolavori del calibrodi Die Walküre (La Valchiria) di Richard Wagner e Manon Lescaut di Giacomo Puccini, fino ad essere scelta tra i protagonisti nella prima assoluta dell’opera Fior d’Alpe di Alberto Franchetti, su libretto di Leopoldo Pullè (15 marzo 1894). In quell’occasione storica, la Kitzu interpretò il ruolo di Ghita, dividendo il prestigioso palcoscenico con vere e proprie leggende del tempo, come il celebre soprano Cesira Ferrani. Le recensioni della Gazzetta Musicale di Milano ne consacrarono il successo, lodando espressamente la Kitzu, applaudita come una “signora che cantò con simpatica voce di mezzosoprano”. Le cronache dell’epoca restituiscono l’importanza del contesto in cui la Kitzu si muoveva: il numero del 6 dicembre 1897 annunciava i programmi del Teatro alla Scala per la stagione di primavera 1898, svelando un cartellone in cui il nome di Aurelia Kitzu brillava accanto a quelli di altre leggende assolute del canto romeno e internazionale, come il celebre soprano Hariclea Darclée, prima Tosca di Puccini e il tenore Gabriel Gabrielescu che fu il protagonista nell’ Opera Edgar di Puccini. Da Milano inizia una interessante carriera internazionale. Già nel 1892 la ritroviamo a Roma, protagonista nell’opera Ivan, dove la storica rivista Il Teatro Illustrato e la musica popolare diretta di E.Sonzogno, ne loda la «bellissima presenza» e l’efficacia scenica. Proprio il 1892 rappresenta anche l’anno del suo ultimo incontro con il pubblico della sua terra: sul palcoscenico del Teatro Nazionale di Bucarest, la Kitzu interpreta il ruolo di Leonora – La favorita di Gaetano Donizetti. Un evento rimasto nella storia del teatro lirico romeno:dopo il secondo atto, l’artista si esibì cantando due canzoni in lingua romena indossando con orgoglio il costume tradizionale, un gesto di profondo amore perle proprie radici. Un passo cruciale è rappresentato dal Covent Garden di Londra: qui, nei mesi di giugno e luglio del 1894, Aurelia Kitzu brilla nel complesso ruolo di Mrs. Quickly nel Falstaff di Giuseppe Verdi.Le cronache londinesi registrarono la sua apparizione come un’ ottima «presentazione», ma fu la Gazzetta dei Teatri a offrire il ritratto più profondo, considerandola come un’«artista eminentemente moderna». Questa modernità la accompagnerà attraverso i successia Venezia (La Fenice), Torino, Verona, Genova, nelle grandi capitalidell’America Latina (come L’Avana e Buenos Aires), fino al Metropolitan Opera House di New York e alla Chicago Opera House.

Una cosa interessante di questo volume è che l’autrice non si limita a ricostruire la dimensione pubblica della diva, ma restituisce con grandede licatezza anche il profilo della vita personale e sentimentale di Aurelia. Un aspetto privato che si intreccia irrimediabilmente, ancora una volta, con la storia d’Italia. Nel pieno della sua maturità artistica, Aurelia si unisce in matrimonio con il celebre basso italiano Vittorio Arimondi – una figura di primissimo piano nelpanorama lirico, noto storicamente per essere stato scritturato alla Scala di Milano nel 1893 per la prima rappresentazione mondiale assoluta del Falstaff di Verdi, in cui sostenne la parte di Pistola. Le nozze tra i due artisti vengono celebrate il 12 dicembre 1896 a Varese, in Lombardia, quando Aurelia ha 30 anni. Da quel momento, la vita sentimentale e quella professionale diventano una cosa sola: tra la fine del 1896 e l’inizio del 1897, i due sposi condivideranno il palco canteranno insieme al Teatro Regio di Torino.
Il legame di Aurelia con la Penisola si interrompe solo nel 1915, anno della loro definitiva partenza per gli Stati Uniti. La loro ultima residenzaitaliana fu a Roma. Il 20 ottobre 1915, i coniugi Arimondi si imbarcano dal porto di Napoli sul piroscafo Ducadi Genova, approdando a New York il successivo 3 novembre. Aurelia ha vissuto in Italia in modo continuativo dal 1886 al 1915: per quasi trent’anni è rimasta profondamente legata alla terra italiana, ai suoi teatri eal suo popolo, unita da un vincolo indissolubile di arte e d’amore attraverso il matrimonio con Arimondi.
Il volume esplora magistralmente anche gli ultimi decenni di vita dell’artista negli Stati Uniti. Prima a New York e successivamente a Chicago, Aurelia Kitzu si distingue come formatrice di talenti dell’opera. Il libro racconta i suoiinizi attraverso l’apertura di uno studio privato, dove teneva lezioni e importanti conferenze di approfondimento sulle opere celebri, fino al coronamento di questa missione pedagogica nel 1925, anno in cui assume la cattedra presso il Dipartimento di Canto del prestigioso Chicago Musical College. In questa veste, continuerà a tramandare la grande scuola vocale europea fino alla sua scomparsa, avvenuta a Chicago nel 1941.

Arricchito da una preziosa sezione di Addenda con immagini rare di una vita interamente dedicata all’arte, questo volume – giustamente definito un’opera di “archeologia musicale” – non è una semplice biografia. È un viaggio affascinante che unisce erudizione d’archivio esensibilità interpretativa. Restituisce al patrimonio culturale univerale la memoria di una donna e di un’artista straordinaria che, con il suo talento e la sua determinazione, ha dimostrato come la musica sia il più potente e duraturo linguaggio universale.   

Mi congratulo vivamente con l’autrice per questo straordinario lavoro documentario e per il prezioso recupero di un’artista quasi dimenticata nello spazio lirico universale. Questo volume rappresenta un nuovo, fondamentale tassello nella storia culturale che unisce i nostri due Paesi nel segno dell’eccellenza: una celebrazione di grandi voci a cavallo tra Ottocento e Novecento che meritano, oggi più che mai, di essere riscoperte, studiate e consegnate alla memoria collettiva. 

Violeta Popescu
Milano

Pubblicato nella collana Rosa dei venti dalla casa editrice Rediviva Edizioni di Milano, il volume “Un’apocalisse allegra” (390 p.) rappresenta una preziosa sintesi dell’esperienza umana e intellettuale di Nicolae Dimache, medico e scrittore. L’opera, impreziosita in copertina dal suggestivo acquerello di Anne-France Launay raffigurante “Il Danubio alle Porte di Ferro”, trae linfa dalle vicende di quanti scelsero l’esilio per salvaguardare la propria dignità e libertà.Ispirato dall’esperienza personale dell’autore e dalle storie di molti connazionali che hanno scelto l’esilio per preservare dignità e libertà, il libro trasforma il distacco dalla patria in una narrazione pervasa da una “metafisica dell’ascesa”. Il romanzo descrive il percorso esistenziale del protagonista, il giovane neurologo Traian Nasta, che nel 1969 lascia avventurosamente la Romania per stabilirsi, tra difficoltà e incertezze, in Italia. I grandi cambiamenti e il contatto con l’Italia innescano un costante processo di ristrutturazione spirituale dell’identità di Traian. Attraverso questa narrazione, Dimache trasfigura il distacco dalla patria in un cammino di rinascita, ponendo il libro come un paradigma della gioia di vivere e della consapevolezza della propria esistenza. L’autore stesso ha lasciato la Romania in gioventù per l’incompatibilità con il regime comunista. Stabilitosi in Italia, ha ripreso gli studi medici affermandosi come stimato endocrinologo, senza mai abbandonare la passione per le grandi sfide: nel suo percorso figurano spedizioni alpinistiche epiche, come quella sul Gurja Himal del 1985 e l’impresa sul Broad Peak. Questi momenti di confronto estremo con la natura selvaggia e il superamento dei limiti umani sono diventati materia viva per la sua profonda riflessione letteraria.

Nicolae Dimache. Laureato alla Facoltà di Medicina di Bucarest nel 1966, emigra in Italia nel 1969: si specializza in endocrinologia a Pavia e pratica medicina interna nel nord Italia. Viaggia in tutto il mondo e racconta questi viaggi nei suoi libri “Uno sguardo oltre l’orizzonte” (2009) e “Vulcani, fiumi sacri e dei di pietra” (2013). Appassionato di montagna, compie numerose ascensioni e gite di sci alpinismo nei Carpazi, nelle Alpi, in Himalaya e in Karakorum, che descrive nel libro “Oameni și munți” (Uomini e montagne). O apocalipsă veselă (Un’apocalisse allegra) è il suo primo romanzo.Già apprezzato dal pubblico, Dimache si conferma con questa nuova uscita presso Rediviva Edizioni come una voce autorevole capace di unire il rigore dello scienziato alla tempra dell’esploratore. Oggi l’autore vive a Roma con la moglie Ioana, circondato dall’affetto della sua famiglia, continuando a tessere legami culturali tra la sua terra d’origine e l’Italia attraverso la letteratura e il dialogo interculturale.

Titolo: Un’apocalisse allegra
Autore: Nicolae Dimache
Editore: Rediviva Edizioni (Milano)
Collana: Rosa dei venti
Copertina: Acquerello di Anne-France Launay (Il Danubio alle Porte di Ferro)
ISBN: 978-88-97908-87-6
Pagine: 390
Prezzo: Euro 18,00
Sito Web: www.redivivaedizioni.it

Bucarest, 21 giugno 1969
Traian Nasta si svegliò improvvisamente da un sonno agitato da incubi. Guardò l’orologio. Erano le sei del mattino e doveva sbrigarsi. Si alzò dal letto, andò in bagno e fece una doccia calda poi lasciò scorrergli addosso getti di acqua fredda. L’intensa sensazione di freddo lo risvegliò dal torpore. Aveva dormito fino a tardi, dopo un’interminabile giornata passata a sistemare le cose essenziali del suo viaggio. In realtà, aveva iniziato a preparare la partenza settimane prima, ma ogni giorno aggiungeva o toglieva qualcosa: una mappa, un documento. Tutto pareva indispensabile, ma doveva tenere conto del peso complessivo del bagaglio e della capacità limitata dello zaino. Le ripetute prove di avventura simulata tracciavano gli ostacoli imprevisti. Era chiaro che non poteva prevedere tutto. “Spero di risolverli spontaneamente man mano che si presenteranno”, si disse. “Naturalmente ho bisogno di molta fortuna, questo non è un viaggio
di piacere”. Aveva deciso di lasciare la sua Romania per sempre. Aveva 28 anni e si sentiva fisicamente e mentalmente in forma. Traian si era laureato Magna Cum laude alla Facoltà di Medicina di Bucarest. Era ben preparato ed era diventato l’assistente preferito del professor Ion Stoicescu, un neurologo romeno di fama internazionale. Presa la decisione, il giovane dottor Nasta aveva studiato a lungo le possibilità di fuga dal “paradiso comunista”, ognuna delle quali presentava vantaggi e svantaggi. Fin dall’inizio aveva escluso di richiedere un passaporto per un Paese occidentale. Come medico, non aveva alcuna possibilità di riuscita. Rischiava più di un rifiuto: la domanda avrebbe attirato l’attenzione dei servizi di sicurezza, la Securitate, che avrebbero potuto metterlo sotto sorveglianza. Traian scoprì che le sue alternative di fuga erano di fatto ridotte a due. La prima era quella di navigare in barca nel Mar Nero verso la
Turchia. La seconda, attraversare il Danubio fino in Jugoslavia, e di seguito una lunga marcia che si sarebbe conclusa in Italia o in Austria. (…)

celebrată la Salonul Internațional de Carte de la Torino

la o sută de ani de la moartea sa

Sâmbătă, 16 mai 2026, Pavilionul României din cadrul celei de-a 38-a ediții a Salonului Internațional de Carte de la Torino a găzduit prezentarea volumului în limba italiană dedicat legendarei soprane Elena Teodorini (1857-1926). Publicată cu ocazia centenarului dispariției marii artiste, lucrarea a apărut prin colaborarea și cu sprijinul Arhivelor Istorice RICORDI din Milano, al Arhivei Teatro alla Scala și al Operei Române din Craiova, la editura Rediviva din Milano (www.rediviva.it).

Evenimentul editorial a avut loc în prezența autoarei, Violeta Popescu, și a muzicologului Vittoria Licari de la Conservatorul de Muzică din Milano, oferind publicului o incursiune fascinantă în viața și cariera uneia dintre cele mai importante figuri ale scenei lirice internaționale de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Participarea României la acest prestigios târg internațional, desfășurat în perioada 14–18 mai 2026, este organizată de Institutul Cultural Român, prin Centrul Național al Cărții și Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția. Prezența României cu un stand propriu și un program dens de evenimente literare constituie o oportunitate strategică pentru reprezentarea și promovarea valorilor culturii și civilizației românești în spațiul italian și internațional. Evenimentul s-a bucurat de înaltul patronaj al Ambasadei României în Republica Italiană și al Consulatului General al României la Torino, subliniind importanța diplomației culturale în consolidarea legăturilor istorice dintre România și Italia, țară care a devenit pentru Elena Teodorini o a doua casă.

Apariția acestui volum la editura Rediviva din Milano, are o semnificație deosebită, fiind publicat în anul centenarului morții marii artiste, ca un gest necesar de recuperare a memoriei unei dive care a strălucit pe marile scene ale lumii, de la Scala din Milano până la teatrele din America de Sud. Cartea reconstituie cu rigurozitate istorică parcursul artistic al marii artiste lirice românce, născută la Craiova într-o familie de artiști, Teodor și Maria Teodorini, de la plecarea la Conservatorul din Milano în 1871, până la întoarcerea definitivă în țară în primăvara anului 1924 și decesul său la București în 1926.

Volumul propune o reconstrucție critică și documentară detaliată a întregului parcurs uman, artistic și profesional al artistei, dezvoltat printr-un sistem organic de capitole care împletesc biografia, istoria teatrului, recepția critică și activitatea pedagogică. Figură centrală a scenei lirice internaționale la răscrucea dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, Elena Teodorini s-a afirmat ca protagonistă în cinci opere în premieră mondială, pe marile scene europene, dar și în America de Sud, bucurându-se de recunoașterea și aprecierea din partea publicului, a presei și a iubitorilor de muzică lirică. Cariera sa lirică s-a desfășurat pe parcursul a aproximativ două decenii, din 1876, până la începutul secolului al XX-lea, când s-a retras treptat de pe scenă, urmând apoi, o a doua etapă esențială a vieții sale artistice, ca profesoară de canto, activă în Europa și în America de Sud, și ca fondatoare de școli de canto la Milano, București, Paris, Buenos Aires și Rio de Janeiro. Un spațiu generos în cadrul volumului, este dedicat imaginii publice a artistei și receptării sale critice internaționale. Lucrarea valorifică numeroase articole de epocă în care Elena Teodorini a fost elogiată de presa din Italia, România, Brazilia, Argentina, Austria, Portugalia, precum și de marile jurnale din Londra, Madrid și Barcelona. Aceste articole elogioase, deosebit de relevante pentru receptarea artistei, alături de litografii și de reproduceri ale coperților unor reviste ilustrate de epocă care îi poartă imaginea, documentează prestigiul imens obținut de Teodorini în principalele circuite muzicale ale lumii, oferind cititorului portretul viu al unei dive care a dominat scena lirică internațională.

Milano 18 mai 2026

www.culturaromena.it

www.rediviva.it

Gala anniversaria “Opera in Biblioteca”: omaggio a Elena Teodorini a 100 anni dalla sua scomparsa e presentazione del volume biografico dedicato alla prima romena alla Scala di Milano. 

Bucarest, 16 aprile 2026. La Biblioteca Metropolitana di Bucarest (BMB) celebra otto anni di attività ininterrotta del progetto “Opera in Biblioteca” con un evento di grande valore simbolico. L’edizione di quest’anno è dedicata al centenario della scomparsa della leggendaria Elena Teodorini, personalità che ha segnato la storia della lirica mondiale.

L’evento sarà onorato dalla presenza del pronipote dell’artista, il prof. dott. Florin Popențiu Vlădicescu, che evocherà la memoria della sua illustre antenata e condividerà con il pubblico il significato dell’eredità culturale lasciata dalla famiglia Teodorini. Il momento centrale della manifestazione sarà la presentazione del volume “Elena Teodorini, la prima soprano romena alla Scala di Milano”. L’opera rappresenta il risultato di una collaborazione tra prestigiose istituzioni: l’Archivio Ricordi di Milano, l’Opera Romena di Craiova (città natale della diva) e il Centro Culturale Italo-Romeno.

Il libro costituisce un ponte culturale tra Romania e Italia, documentando il successo straordinario della prima voce romena che conquistò il “tempio” della musica milanese, aprendo la strada alle generazioni d’oro di artisti romeni che le sono succedute. La Gala anniversaria riunirà sul palco un ensemble d’eccellenza composto da soprani, mezzosoprani, tenori e bassi, che interpreteranno celebri arie in omaggio alla “uccello magico” dell’opera romena. L’accompagnamento al pianoforte sarà affidato a Liana Mareș e Cosmin Pătrana.

«Siamo onorati di celebrare otto anni di musica in biblioteca insieme al prof. dott. Florin Popențiu Vlădicescu. La presenza del pronipote di Elena Teodorini e la presentazione di questo volume, realizzato con il prezioso contributo dell’Archivio Ricordi di Milano, trasformano questa Gala in un momento storico per la cultura nazionale», ha dichiarato il direttore generale della BMB, Ramona Mezei.

Ospiti d’onore: Prof. dott. Florin Popențiu Vlădicescu (pronipote di Elena Teodorini), Ramona Mezei (Direttore Generale BMB).

Partecipano: Daniela Ciociea, Alin Stoica, Ștefan Lamatic e altri 12 solisti di prestigio.

Edizioni Rediviva di Milano annuncia l’uscita del volume di poesia L’ultimo muro (Ultimul zid) di Aura Christi, pubblicato nella collana “Phoenix”, nella traduzione dal romeno curata da Giada Chetti. Aura Christi è un’autrice già presente nel catalogo di Edizioni Rediviva con due volumi di poesia precedentemente pubblicati: La sfera del freddo. Dall’inferno, con amore (2015) e Il genio del cuore (Milano, 2019), entrambi con la traduzione a cura di Maria Floarea Pop. La complessità dello stile di Aura Christi si muove tra spirito giocoso e semplicità, passando da un registro ludico latente a un equilibrio di impronta classica. La poetessa utilizza, con maestria, diversi stili letterari dando così vita a una grande opera poetica definita “una poesia di grande forza lirica e di immaginazione debordante” (Adam J. Sorkin, Stati Uniti d’America), “un uso compiuto dei più diversi mezzi stilistici, ben pensati e collocati nel punto giusto” fino a creare “un capolavoro di questo genere di Poesia” (Hans Dama, Germania).

La felicità, il dialogo con Dio, l’amore, la vita e la morte vengono trattati come un insieme perfetto, la riscoperta dell’essere come entità spirituale, questi sono temi centrali, universali che dominano la poesia di Aura Christi, animata dai valori più alti. “Ecco, in forma molto succinta, un esempio ammirevole di un raro coraggio poetico e iniziatico: il reinsediamento di una poetessa che officia, nella lingua di Eminescu, i grandi temi della poesia europea – eternamente moderni, fertili a chiunque possieda ingegno –, e anche il coraggio, direi profetico, di scoprire sé stessi fino in fondo.” (Nicolae Breban)

Aura CHRISTI (Romania, Repubblica di Moldavia), insignita del Premio dell’Accademia Romena, e poetessa, romanziera, saggista ed editrice. Ha pubblicato piu di 60 libri tra poesie, romanzi e saggi, in Romania e all’estero. Le sue poesie sono state tradotte in 21 lingue. Ha ricevuto piu di 20 premi in Romania e all’estero. E caporedattrice della rivista Contemporanul. Ideea Europeană (Il Contemporaneo. L’idea europea). L’associazione degli Scrittori Israeliani di Lingua Romena e il Centro Culturale Israelo‑Romeno l’hanno designata “Persona dell’Anno 2017”, ha ricevuto il Premio “Opera Omnia” e la medaglia d’argento “Riconoscenza ebrea” per il volume Psalmi (Salmi) e Planeta Israel (Pianeta Israele). Nel 2020 le e stato conferito il Premio di eccellenza per il contributo internazionale alla poesia assegnatole al Gala dei Premi della Settimana Internazionale di Poesia e d’Arte del fiume Miluo in Cina. L’anno successivo le e stato conferito il Gran Premio per la Poesia “Sfântu Gheorghe” del Festival Internazionale di Poesia “Drumuri de spice” (“Vie delle spezie”) a Uzdin in Voivodina (Serbia).  Opere tradotte in italiano: Sfera frigului • Din infern, cu dragoste/ La sfera del freddo · Dall’inferno con amore, poesie, prosa autobiografica, saggi, traduzione italiana a cura di Maria Floarea Pop, Casa editrice Rediviva, Milano (2015); Elegie nordiche/ Elegii nordice, poesie, edizione bilingue romeno‑italiano, traduzione italiana a cura di Geo Vasile, Casa editrice Aracne, Roma (2017); Orbita del Dio · Orbita zeului, edizione bilingue romeno‑italiana, traduzione italiana a cura di Ștefan Damian e Francesco Corsi, Casa editrice Aracne, Roma (2018); Il genio del cuore/ Geniul inimii, romanzo in versi, traduzione italiana a cura di Maria Floarea Pop, prefazione di Francesco Corsi, Casa editrice Rediviva (2019); Giardini austeri/ Grădini austere, traduzione italiana a cura di Cinzia Demi, postfazione di Alessandro Pertosa, Casa editrice Puntoacapo (2024). https://aurachristi.ro/english-presentation/(Dalla prefazione di Christian W. Schenk)

„La poesia di Aura Christi si può analizzare rapportandola ad altri grandi poeti europei e russi. Al di là di Blaga (per la visione metafisica) e di Rilke (per la raffinatezza formale e il pensiero poetico), è presente un’affinità elettiva con Marina Cvetaeva, soprattutto nei sonetti dedicati alla Mamma, alla morte e al silenzio. A livello romeno, si può parlare di una continuazione del filone tragico e solenne della poesia interbellica (Arghezi, Barbu), passato attraverso il filtro del tardo modernismo e ripulito da ogni ostentazione ideologica. Si può comparare, per il tono e la verticalità, a Emily Dickinson, sebbene Aura Christi abbia un lirismo più puro, più interiorizzato, meno polemico. Inoltre, la forma fissa e la severità del tono l’avvicina ai poeti italiani come per esempio Eugenio Montale e Giuseppe Ungaretti, soprattutto nella ricerca laconica del dolore e della trascendenza attraverso il linguaggio.

L’ultimo muro è, in sostanza, un volume di testimonianza spirituale e di resurrezione poetica. Senza stridori, senza falso pathos, senza concessioni dell’epoca, Aura Christi riesce a creare un’opera di resistenza lirica, degna delle grandi tradizioni poetiche europee. In un panorama letterario dominato dal relativismo e dal minimalismo postmoderno, questo volume si presenta come una liturgia poetica seria, verticale, ben ordinata, posta al margine di un abisso che non ci inghiottirà finché resterà anche una sola parola detta sotto il segno della verità. È, al tempo stesso, un libro sulla morte e sull’amore, sull’identità e sull’esilio, sulla Madre e su Dio, sui Genitori, sul Papà, sui muri e sugli orizzonti: un libro non offre soluzioni, ma offre senso. E, forse, in periodi come il nostro, la poesia non deve salvare nulla; è sufficiente che mantenga una luce accesa!” (Christian W. Schenk)

Titolo: L′ultimo muro
Titolo originale: Ultimul zid
Autore: Aura Christi
Traduzione dal romeno: Giada Chetti
Pagine: 184 p.
Collana: Phoenix
ISBN: 978-88-97908-86-9
Prezzo: € 14,00
Pubblicazione: 25 Marzo 2026

Protagoniștii serii au fost studenții clasei de canto liric acompaniați la pian de Shin Ae Jin. La finalul concertului, vizibil emoționată, soprana și profesoara de canto Doina Dinu, stabilită în Italia de peste patru decenii, a mărturisit: „Este pentru prima dată când organizez un concert de muzică lirică dedicat compozițiilor marilor muzicieni români, interpretate de studenții mei de la clasa de canto a Conservatorului. Pentru mine a fost o mare emoție să văd acești tineri artiști descoperind și interpretând muzica unei tradiții atât de bogate.”

Soprana Doina Dinu, născută la București, a absolvit Conservatorul din orașul natal, unde a studiat canto și vioară, perfecționându-se ulterior la Weimar, la Accademia Chigiana din Siena cu maestrul Giorgio Favaretto și la Milano cu maestrul Manfredi Argento. Laureată a unor prestigioase concursuri internaționale, între care „Tito Schipa” (Lecce), „Francisco Viñas” (Barcelona) și Luciano Pavarotti International Singing Competition (Philadelphia), a desfășurat o importantă carieră internațională pe scene din Europa, Asia și Statele Unite. A cântat în teatre de prestigiu precum Opera Națională din Beijing, unde a interpretat La Bohème de Puccini alături de Luciano Pavarotti, Teatro La Fenice din Veneția, Teatro Bellini din Catania, precum și în importante instituții lirice din Marsilia, Lyon, Genova, Bilbao sau Basel. În paralel cu activitatea artistică, Doina Dinu s-a dedicat pedagogiei vocale, fiind profesoară de canto liric la Institutul „F. Vittadini” din Pavia, la Conservatorul „Giuseppe Verdi” din Torino și la Conservatorul din Como, unde în prezent este titulara clasei de canto liric. A susținut numeroase masterclass-uri internaționale, în special în Italia, România, Elveția și China.