Această imagine remarcabilă, total inedită și complet necunoscută publicului din România până în prezent, a fost dăruită cu generozitate din colecțiile sale de către prestigioasa Arhivă Istorică Ricordi din Milano și publicată pe coperta volumului: “Elena Teodorini. Una diva europea tra Ottocento e Novecento. Il primo soprano romeno alla Scala di Milano”, editura Rediviva, 2026, dedicat marii artiste în anul Centenarului morții sale (1926–2026).

Aducerea ei la lumină constituie un adevărat motiv de mândrie națională și oferă o nouă perspectivă asupra personalității fascinante a marii soprane, Elena Teodorini, născută la Craiova în 1857, o personalitate legendară a lumii lirice internaționale. Prima cântăreață româncă care a urcat la doar 22 de ani pe scena de la Teatro alla Scala, Teodorini a lăsat în urmă o moștenire lirică extrarodinară, cu o carieră excepțională care s-a împărțit între gloria scenei lirice și pasiunea pentru pedagogie, fiind soprana care a deschis cinci școli de canto, la Milano, Paris, București, Buneos Aires, Rio de Janeiro.
Datată în jurul anului 1885, fotografia de tip „Cabinet Card” o înfățișează pe Elena Teodorini în plin apogeu al carierei sale lirice pe scele italiene și internaționale. Debutase la doar 22 de ani la Scala și era deja protagonista în trei opere în premieră mondială: în 1881 – „Cordelia” de Stefano Gobatti, la Teatro Comunale din Bologna; în 1882 – „Bianca di Cervia” (la Scala) de A. Smareglia; și tot în 1882 în opera „Il violino di Cremona” de Giulio Litta (la Scala). Elena Teodorini era o prezență constantă în presa vremii, fiind elogiată cu articole în Il Teatro Illustrato și Gazzetta Musicale. Aceste cronici laudative, deosebit de relevante pentru receptarea artistei, alături de litografii și de reproduceri ale copertărilor unor reviste ilustrate de epocă ce îi poartă imaginea, documentează prestigiul imens obținut de Teodorini în principalele circuite muzicale ale lumii, oferind cititorului portretul viu al unei dive care a dominat scena lirică internațională.
Artista nu poartă costumul vreunui personaj dintr-o operă, ci un superb și autentic costum tradițional din regiunea Olteniei, zona sa natală. Fotografia în mărime naturală a fost realizată la celebrul studio „Pilotti & Poysel”, situat în centrul orașului Milano, atelierul unde își făceau portretele marii artiști ai vremii. Această imagine extrem de personală i-a fost dedicată lui Giulio Ricordi, una dintre cele mai importante și influente personalități din lumea muzicală a vremii, director al faimoasei edituri Ricordi și mentor al unor genii precum Giacomo Puccini. Faptul că Elena Teodorini a ales să îi trimită marelui editor o fotografie care o înfățișează în straie populare românești confirmă încă o dată legătura profundă pe care soprana o menținea cu originile sale, dar și respectul reciproc și strânsa colaborare cu conducerea celei mai mari case de editură muzicală din Italia.
La acea vreme, marile soprane obișnuiau să pozeze în cele mai renumite studiouri fotografice ale epocii, oferindu-le ulterior aceste portrete cu autograf admiratorilor și personalităților influente, ca parte a cultului personal și a promovării propriei imagini publice. Elena Teodorini se afla deja la Milano din 1871, când la vârsta de 14 ani a venit să studieze la Conservatorul din Milano, iar în 1876 a obținut marele premiu de canto.
Elena Teodorini rămâne în istorie drept prima artistă a României care a urcat pe scena de la Teatro alla Scala din Milano (1880) și Royal Opera House – Covent Garden din Londra (1886), deschizând drumul multor altor artiști români la Scala, printre care Hariclea Darclée (prima Tosca de Puccini) și Gabriel Gabrielescu, pe care însuși Puccini l-a ales să interpreteze rolul Edgar în opera Edgar, la Teatro alla Scala. Legată profund de rădăcinile sale, ea a lăsat prin acest portret un testament vizual emoționant al atașamentului său față de patria natală.
Născută la Craiova, ea provenea dintr-o dinastie de artiști vizionari ai României, fiind fiica actorilor Teodor și Maria Teodorini, cei care au pus bazele teatrului de la Craiova. Prin propriul prestigiu și prin mijloacele sale, a susținut tineri cântăreți, a promovat cursurile de canto și a organizat numeroase concerte de binefacere, contribuind în mod concret la dezvoltarea vieții muzicale naționale.
Teodorini a introdus în repertoriu piese în limba română, deschizând calea către o valorificare progresivă a producției lirice naționale. Printre piesele interpretate în cadrul concertelor din Romania se număra și celebra „Mândruliță de la munte” de George Ștephănescu,
Deși indirect în raport cu înființarea instituției de stat, aportul său a fost așadar unul decisiv: a pregătit terenul cultural și social pentru ca Bucureștiul să poată găzdui o Operă stabilă și recunoscută, Opera Română, care avea să ia naștere în mod formal în anul 1921.
Profund legată de rădăcinile sale, în perioada stagiunilor din 1886–1888, marea soprană a folosit sumele impresionante câștigate pe marile scene lirice ale lumii pentru a restaura Teatrul din Craiova, clădirea ridicată de părinții săi. La inaugurarea teatrului din Craiova, în anul 1886, Elena Teodorini a oferit o minunată declarație de dragoste pentru orașul său natal. Vizibil mișcată și „sufocată de lacrimi”, cum consemna ziarul Voinţa Naţională din 18 martie1886, Elena Teodorini a răspuns de la balcon mulțimii care o aclama cu entuziasm, rostind aceste cuvint: „În cariera mea am avut mari satisfacții, dar niciuna nu m-a făcut atât de mândră precum această demonstrație de dragoste… voi fi pentru totdeauna mândră că sunt româncă și că sunt născută la Craiova. Atașamentul profund al Elenei Teodorini față de publicul românesc era o realitate trăită și mărturisită public cu fiecare ocazie. O dovadă în acest sens o reprezintă scrisoarea plină de recunoștință pe care marea soprană a trimis-o presei bucureștene, impresionată de primirea triumfală ce i se oferise acasă. Ziarul „Românul” consemna în iunie 1886, acest moment de o profundă încărcătură emoțională, publicând rândurile trimise de Elena Teoodrini: Sâmbătă seara am primit următoarea scrisoare de la domnișoara Teodorini: «Domnule Director, Vă rog să binevoiți a insera cu amabilitate în ziarul Dumneavoastră următoarele rânduri: Printre numeroasele manifestări de simpatie care mi-au fost rezervate în cursul carierei mele artistice, niciuna nu m-a mișcat atât de profund precum primirea călduroasă pe care mi-au rezervat-o ieri compatrioții mei. Profund recunoscătoare, le mulțumesc din suflet. Vă rog să primiți asigurarea celei mai înalte stime a mele, Elena Teodorini».
Apreciată de Giulio Ricordi, de marii compozitori ai vremii, și considerată o adevărată divă a cărei activitate era reflectată constant în paginile revistei „Gazzetta Musicale di Milano” sau Il Teatro Illustrato, Teodorini și-a folosit influența internațională pentru a aduce la București nenumărate voci de prim rang ale liricii italiene și mondiale.
Ea a avut un rol fundamental în fondarea Operei Române și în formarea primei generații de artiști lirici români.
Legătura profundă a Elenei Teodorini cu portul și cultura populară a continuat să dea roade de-a lungul întregii sale vieți. O dovadă elocventă și de-a dreptul emoționantă a avut loc în timpul turneului din România din anul 1924, când marea soprană a revenit în patrie alături de strălucita sa elevă braziliană, Bidú Sayão care avea sa interpreteze celebra „Doina Oltului”.

Violeta Popescu
Milano

Lumea operei internaționale celebrează 166 de ani de la nașterea uneia dintre cele mai strălucitoare legende ale liricii mondiale: soprana Hariclea Darclée (1860-1939), născută la Brăila la data de 10 iunie. Darclée a fost artista care a marcat tranziția crucială de la tehnica vocală de belcanto tradițional către moderna școală veristă, punând bazele unei doctrine vocale care a influențat definitiv arta secolului al XX-lea. Ductilitatea și muzicalitatea sa extraordinare i-au permis să abordeze un repertoriu uriaș, ce cuprindea 58 de roluri din operele a 31 de compozitori (12 clasici și 19 tineri contemporani). De la Mozart, Rossini și Donizetti, până la veriștii epocii sale, Darclée a dat viață multor personaje în premieră absolută, devenind muza unora dintre cei mai mari compozitori ai lumii. Printre marile capitale ale muzicii care i-au marcat destinul, orașul Milano ocupă un loc de onoare. Legătura dintre marea soprană și metropola italiană a început pe 26 decembrie 1890, când Hariclea Darclée a debutat la Teatro alla Scala în opera „Le Cid” de Jules Massenet, interpretând magistral rolul Chimène. Din acest moment, orașul a devenit reședința ei pentru următoarele patru decenii, o perioadă locuind în Via Cernaia 2, Milano (1890-1910), loc unde avea să-l crească și pe fiul ei, Ion Hartulari, devenit mai târziu compozitor.
Astăzi, orașul Milano îi păstrează vie memoria prin două repere culturale fundamentale:
Placa memorială amplasată în Via Cernaia nr. 2 (locul unde artista a locuit), un proiect de realizat de Primăria orașului Milano și Centrul Cultural Italo-Român în cadrul inițiativei oficiale “Milano è Memoria”, prin care marea soprană a fost inclusă oficial în Panteonul personalităților ilustre ale orșului, ale Italiei.
Volumul inedit de documente, intitulat „Hariclea Darclée. La Diva della Lirica che incantò artisti e pubblico” („Diva liricii care a încântat artiștii și publicul”), semnat de Ida Garzonio și apărut la editura Rediviva din Milano, o lucrare de referință care scoate la lumină mărturii prețioase despre viața sa din Italia.
Este un fapt deja cunoscut pentru toată lumea, că marea noastră soprană Hariclea Darclee (1860-1939), de la a cărei naștere se împlinesc 166 de ani, a fost prima interpretă a rolului Floria Tosca din istoria operei de Giacomo Puccini. Premiera a avut loc pe 14 ianuarie 1900 la Teatro Costanzi din Roma, unde Hariclea Darclée a urcat pe scenă alături de tenorul Emilio De Marchi și baritonul Eugenio Giraldoni. La acel moment, Hariclea Darclee, era deja o artistă consacrată în lumea liricii internaționale, și raportul ei artistic cu Giacomo Puccini, înregistrează debutul chiar în Opera Manon Lescaut, la reprezentația dată la Opera Teatro alla SCALA din Milano în februarie 1893 (în prima reprezentație de la Teatro Regio din Torino, protagonista rolului principal fusese soprana Cesira Ferrani). Premiera de la Teatro Costanzi a fost marcată de tensiuni extreme. Așa cum subliniază Ida Garzonio în volumul publicat la editura Rediviva, atmosfera din epocă era puternic zdruncinată de revoltele sociale (precum cele din Milano, din 1898) și de scandaluri politice. Chiar la începutul spectacolului, zvonul existenței unei bombe în teatru a creat panică în foaier, determinându-l pe dirijorul Leopoldo Mugnone să suspende temporar reprezentația și să coboare cortina. Din fericire, alarma s-a dovedit falsă, ordinea a fost restabilită, iar spectacolul a continuat în fața unei săli arhipline, din care nu lipseau Regina Margareta și elita aristocratică și politică a Romei. Triumful a fost colosal. Revista muzicală L’Opera i-a dedicat prima pagină cu titlul: „Cele mai mari glorii ale artei italiene: Hariclea DARCLEE”, descriind emoția de nedescris din sală, printr-o evocare extraordinară a interpretării sopranei noastre, cea care a făcut publicul să se ridice în picioare la premiera din 14 ianuarie 1900, în mijlocul unor aplauze interminabile, deoarece „Vissi d’arte” înfăptuise un miracol, după cum scrie autorul.„Teatrul Costanzi strălucea de lumini și bijuterii, întreaga elită romană fiind reunită pentru un botez al artei, un botez care a contribuit la renașterea faimei unuia dintre cei mai mari și iubiți muzicieni ai noștri: Giacomo Puccini. Tosca era prezentată pentru prima dată publicului în versiunea lirică a lui Puccini, iar așteptările erau extrem de mari (…).
Va rămâne în memoria fiecăruia dintre noi care am asistat la acea minunată interpretare și am auzit-o pe Hariclea Darclée suspinând și plângând în aria „Vissi d’arte” – cu o voce până atunci neegalată, cu un suspin care ne-a smuls lacrimile. Nu vom putea niciodată, dar niciodată, uita acel strigăt care ne-a izbucnit din piept, acel ropot al momentului, aplauzele frenetice și infinite. Este adevărat, Curtea [Familia Regală] era prezentă, însă entuziasmul ne-a făcut să uităm de eticheta regală. „Vissi d’arte” înfăptuise un miracol.Hariclea Darclée posedă, fără îndoială, cea mai frumoasă voce de soprană care s-a auzit vreodată. Printre toate sopranele active astăzi în teatrul liric internațional, vocea ei nu are egal: ca caracter, culoare, acea sonoritate catifelată care mângâie și vibrează până în fibrele cele mai profunde ale sufletului; uniformitatea registrelor și întinderea sa vocală sunt incomparabile. Niciodată nu se mai auzise o voce atât de puternică, expresivă și emoționantă, înzestrată cu un asemenea farmec și o asemenea dulceață ca cea a Haricleei Darclée. Iar acea mezza-voce a ei, atât de bogată și de frumoasă ca sunet, reușește să cucerească orice vastitate teatrală, orice maiestate orchestrală; fascinația ei cucerește, emoționează și înnobilează, fără comparație cu artiști contemporani sau din trecut. Datorită acestor calități de neegalat, Hariclea Darclée a știut să exceleze în întregul repertoriu operistic italian și internațional (…)”.

În martie 1900, producția a ajuns la Milano, pe scena de la La Scala, sub bagheta magistrală a lui Arturo Toscanini.Criticul muzical Alfredo Colombani, într-un amplu articol pe prima pagină a ziarului Corriere della Sera, a aclamat genialitatea sopranei în a masca dificultățile colosale ale partiturii:„Puccini a făcut minuni… A reușit să dea viață muzicală figurii protagonistei… Câte dificultăți prezintă acest rol! Doar Doamna Darclée ni le-ar putea povesti – doar ea reușește să le mascheze, să le depășească cu naturalețe! […] Ei i se datorează cel mai emoționant moment al serii, când a trebuit să repete aria Vissi d’arte, vissi d’amore…, aclamată cu entuziasm de toți pentru minunata finețe…” Ecourile succesului au răsunat ani la rând în toată Italia. La Gazzetta di Venezia», din 27 dicembre 1905 aduce în atenție succesul pe care opera Tosca îl are la Teatrul La Fenice, cu aceleași elogii la adresa primei interprete a rolului Floria Tosca, creatoare a acestui rol, aplaudată îndelung de publicul prezent. (….) Doamna Darclée a fost creatoarea rolului Tosca lui Puccini. La Roma, la Milano, pretutindeni, și chiar aseară, în fața acelui public magnific care a umplut La Fenice de sus până jos, grațioasa artistă a disimulat dificultățile enorme ale teribilului rol al protagonistei – dificultăți scenice singulare pentru frământătoarea teroare a Floriei Tosca în actul uciderii lui Scarpia, pentru compasiunea și respectul pe care le exprimă față de cel mort, pentru sfâșierea inimii în momentul în care iubita realizează infama înșelăciune a lui Scarpia (…) (…) Doamna Darclée și-a etalat plenitudinea vocală cu măiestria celei care nu poate măsura și, de fapt, nu măsoară; a cântat aria Vissi d’arte e di amore în mijlocul aplauzelor insistente, la fel cum a accentuat energic duetul frământat cu Cavaradossi din actul III. (…) Apreciată în mod deosebit de Giuseppe Verdi, Pietro Mascagni, Alfredo Catalani sau Giacomo Puccini, Hariclea Darclée a împărțit scena cu titani ai operei precum Enrico Caruso, Titta Ruffo sau Francesco Tamagno. A cântat până în anul 1918, fiind până în ultima clipă deplină stăpână pe mijloacele sale vocale uimitoare.

La 166 de ani de la nașterea sa, prezența sa în memoria colectivă a orașului Milano — vizibilă prin placa de pe Via Cernaia 2 și documentată în paginile editurii Rediviva — reprezintă un act permanent de dreptate culturală. Este o reverență continuă în fața unei artiste excepționale a cărei voce, „catifelată și vibrantă până în fibrele cele mai profunde ale sufletului”, a schimbat cursul istoriei operei.

Violeta Popescu
Milano

celebrată la Salonul Internațional de Carte de la Torino

la o sută de ani de la moartea sa

Sâmbătă, 16 mai 2026, Pavilionul României din cadrul celei de-a 38-a ediții a Salonului Internațional de Carte de la Torino a găzduit prezentarea volumului în limba italiană dedicat legendarei soprane Elena Teodorini (1857-1926). Publicată cu ocazia centenarului dispariției marii artiste, lucrarea a apărut prin colaborarea și cu sprijinul Arhivelor Istorice RICORDI din Milano, al Arhivei Teatro alla Scala și al Operei Române din Craiova, la editura Rediviva din Milano (www.rediviva.it).

Evenimentul editorial a avut loc în prezența autoarei, Violeta Popescu, și a muzicologului Vittoria Licari de la Conservatorul de Muzică din Milano, oferind publicului o incursiune fascinantă în viața și cariera uneia dintre cele mai importante figuri ale scenei lirice internaționale de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Participarea României la acest prestigios târg internațional, desfășurat în perioada 14–18 mai 2026, este organizată de Institutul Cultural Român, prin Centrul Național al Cărții și Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția. Prezența României cu un stand propriu și un program dens de evenimente literare constituie o oportunitate strategică pentru reprezentarea și promovarea valorilor culturii și civilizației românești în spațiul italian și internațional. Evenimentul s-a bucurat de înaltul patronaj al Ambasadei României în Republica Italiană și al Consulatului General al României la Torino, subliniind importanța diplomației culturale în consolidarea legăturilor istorice dintre România și Italia, țară care a devenit pentru Elena Teodorini o a doua casă.

Apariția acestui volum la editura Rediviva din Milano, are o semnificație deosebită, fiind publicat în anul centenarului morții marii artiste, ca un gest necesar de recuperare a memoriei unei dive care a strălucit pe marile scene ale lumii, de la Scala din Milano până la teatrele din America de Sud. Cartea reconstituie cu rigurozitate istorică parcursul artistic al marii artiste lirice românce, născută la Craiova într-o familie de artiști, Teodor și Maria Teodorini, de la plecarea la Conservatorul din Milano în 1871, până la întoarcerea definitivă în țară în primăvara anului 1924 și decesul său la București în 1926.

Volumul propune o reconstrucție critică și documentară detaliată a întregului parcurs uman, artistic și profesional al artistei, dezvoltat printr-un sistem organic de capitole care împletesc biografia, istoria teatrului, recepția critică și activitatea pedagogică. Figură centrală a scenei lirice internaționale la răscrucea dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, Elena Teodorini s-a afirmat ca protagonistă în cinci opere în premieră mondială, pe marile scene europene, dar și în America de Sud, bucurându-se de recunoașterea și aprecierea din partea publicului, a presei și a iubitorilor de muzică lirică. Cariera sa lirică s-a desfășurat pe parcursul a aproximativ două decenii, din 1876, până la începutul secolului al XX-lea, când s-a retras treptat de pe scenă, urmând apoi, o a doua etapă esențială a vieții sale artistice, ca profesoară de canto, activă în Europa și în America de Sud, și ca fondatoare de școli de canto la Milano, București, Paris, Buenos Aires și Rio de Janeiro. Un spațiu generos în cadrul volumului, este dedicat imaginii publice a artistei și receptării sale critice internaționale. Lucrarea valorifică numeroase articole de epocă în care Elena Teodorini a fost elogiată de presa din Italia, România, Brazilia, Argentina, Austria, Portugalia, precum și de marile jurnale din Londra, Madrid și Barcelona. Aceste articole elogioase, deosebit de relevante pentru receptarea artistei, alături de litografii și de reproduceri ale coperților unor reviste ilustrate de epocă care îi poartă imaginea, documentează prestigiul imens obținut de Teodorini în principalele circuite muzicale ale lumii, oferind cititorului portretul viu al unei dive care a dominat scena lirică internațională.

Milano 18 mai 2026

www.culturaromena.it

www.rediviva.it

Edizioni Rediviva di Milano annuncia l’uscita del volume di poesia L’ultimo muro (Ultimul zid) di Aura Christi, pubblicato nella collana “Phoenix”, nella traduzione dal romeno curata da Giada Chetti. Aura Christi è un’autrice già presente nel catalogo di Edizioni Rediviva con due volumi di poesia precedentemente pubblicati: La sfera del freddo. Dall’inferno, con amore (2015) e Il genio del cuore (Milano, 2019), entrambi con la traduzione a cura di Maria Floarea Pop. La complessità dello stile di Aura Christi si muove tra spirito giocoso e semplicità, passando da un registro ludico latente a un equilibrio di impronta classica. La poetessa utilizza, con maestria, diversi stili letterari dando così vita a una grande opera poetica definita “una poesia di grande forza lirica e di immaginazione debordante” (Adam J. Sorkin, Stati Uniti d’America), “un uso compiuto dei più diversi mezzi stilistici, ben pensati e collocati nel punto giusto” fino a creare “un capolavoro di questo genere di Poesia” (Hans Dama, Germania).

La felicità, il dialogo con Dio, l’amore, la vita e la morte vengono trattati come un insieme perfetto, la riscoperta dell’essere come entità spirituale, questi sono temi centrali, universali che dominano la poesia di Aura Christi, animata dai valori più alti. “Ecco, in forma molto succinta, un esempio ammirevole di un raro coraggio poetico e iniziatico: il reinsediamento di una poetessa che officia, nella lingua di Eminescu, i grandi temi della poesia europea – eternamente moderni, fertili a chiunque possieda ingegno –, e anche il coraggio, direi profetico, di scoprire sé stessi fino in fondo.” (Nicolae Breban)

Aura CHRISTI (Romania, Repubblica di Moldavia), insignita del Premio dell’Accademia Romena, e poetessa, romanziera, saggista ed editrice. Ha pubblicato piu di 60 libri tra poesie, romanzi e saggi, in Romania e all’estero. Le sue poesie sono state tradotte in 21 lingue. Ha ricevuto piu di 20 premi in Romania e all’estero. E caporedattrice della rivista Contemporanul. Ideea Europeană (Il Contemporaneo. L’idea europea). L’associazione degli Scrittori Israeliani di Lingua Romena e il Centro Culturale Israelo‑Romeno l’hanno designata “Persona dell’Anno 2017”, ha ricevuto il Premio “Opera Omnia” e la medaglia d’argento “Riconoscenza ebrea” per il volume Psalmi (Salmi) e Planeta Israel (Pianeta Israele). Nel 2020 le e stato conferito il Premio di eccellenza per il contributo internazionale alla poesia assegnatole al Gala dei Premi della Settimana Internazionale di Poesia e d’Arte del fiume Miluo in Cina. L’anno successivo le e stato conferito il Gran Premio per la Poesia “Sfântu Gheorghe” del Festival Internazionale di Poesia “Drumuri de spice” (“Vie delle spezie”) a Uzdin in Voivodina (Serbia).  Opere tradotte in italiano: Sfera frigului • Din infern, cu dragoste/ La sfera del freddo · Dall’inferno con amore, poesie, prosa autobiografica, saggi, traduzione italiana a cura di Maria Floarea Pop, Casa editrice Rediviva, Milano (2015); Elegie nordiche/ Elegii nordice, poesie, edizione bilingue romeno‑italiano, traduzione italiana a cura di Geo Vasile, Casa editrice Aracne, Roma (2017); Orbita del Dio · Orbita zeului, edizione bilingue romeno‑italiana, traduzione italiana a cura di Ștefan Damian e Francesco Corsi, Casa editrice Aracne, Roma (2018); Il genio del cuore/ Geniul inimii, romanzo in versi, traduzione italiana a cura di Maria Floarea Pop, prefazione di Francesco Corsi, Casa editrice Rediviva (2019); Giardini austeri/ Grădini austere, traduzione italiana a cura di Cinzia Demi, postfazione di Alessandro Pertosa, Casa editrice Puntoacapo (2024). https://aurachristi.ro/english-presentation/(Dalla prefazione di Christian W. Schenk)

„La poesia di Aura Christi si può analizzare rapportandola ad altri grandi poeti europei e russi. Al di là di Blaga (per la visione metafisica) e di Rilke (per la raffinatezza formale e il pensiero poetico), è presente un’affinità elettiva con Marina Cvetaeva, soprattutto nei sonetti dedicati alla Mamma, alla morte e al silenzio. A livello romeno, si può parlare di una continuazione del filone tragico e solenne della poesia interbellica (Arghezi, Barbu), passato attraverso il filtro del tardo modernismo e ripulito da ogni ostentazione ideologica. Si può comparare, per il tono e la verticalità, a Emily Dickinson, sebbene Aura Christi abbia un lirismo più puro, più interiorizzato, meno polemico. Inoltre, la forma fissa e la severità del tono l’avvicina ai poeti italiani come per esempio Eugenio Montale e Giuseppe Ungaretti, soprattutto nella ricerca laconica del dolore e della trascendenza attraverso il linguaggio.

L’ultimo muro è, in sostanza, un volume di testimonianza spirituale e di resurrezione poetica. Senza stridori, senza falso pathos, senza concessioni dell’epoca, Aura Christi riesce a creare un’opera di resistenza lirica, degna delle grandi tradizioni poetiche europee. In un panorama letterario dominato dal relativismo e dal minimalismo postmoderno, questo volume si presenta come una liturgia poetica seria, verticale, ben ordinata, posta al margine di un abisso che non ci inghiottirà finché resterà anche una sola parola detta sotto il segno della verità. È, al tempo stesso, un libro sulla morte e sull’amore, sull’identità e sull’esilio, sulla Madre e su Dio, sui Genitori, sul Papà, sui muri e sugli orizzonti: un libro non offre soluzioni, ma offre senso. E, forse, in periodi come il nostro, la poesia non deve salvare nulla; è sufficiente che mantenga una luce accesa!” (Christian W. Schenk)

Titolo: L′ultimo muro
Titolo originale: Ultimul zid
Autore: Aura Christi
Traduzione dal romeno: Giada Chetti
Pagine: 184 p.
Collana: Phoenix
ISBN: 978-88-97908-86-9
Prezzo: € 14,00
Pubblicazione: 25 Marzo 2026

Protagoniștii serii au fost studenții clasei de canto liric acompaniați la pian de Shin Ae Jin. La finalul concertului, vizibil emoționată, soprana și profesoara de canto Doina Dinu, stabilită în Italia de peste patru decenii, a mărturisit: „Este pentru prima dată când organizez un concert de muzică lirică dedicat compozițiilor marilor muzicieni români, interpretate de studenții mei de la clasa de canto a Conservatorului. Pentru mine a fost o mare emoție să văd acești tineri artiști descoperind și interpretând muzica unei tradiții atât de bogate.”

Soprana Doina Dinu, născută la București, a absolvit Conservatorul din orașul natal, unde a studiat canto și vioară, perfecționându-se ulterior la Weimar, la Accademia Chigiana din Siena cu maestrul Giorgio Favaretto și la Milano cu maestrul Manfredi Argento. Laureată a unor prestigioase concursuri internaționale, între care „Tito Schipa” (Lecce), „Francisco Viñas” (Barcelona) și Luciano Pavarotti International Singing Competition (Philadelphia), a desfășurat o importantă carieră internațională pe scene din Europa, Asia și Statele Unite. A cântat în teatre de prestigiu precum Opera Națională din Beijing, unde a interpretat La Bohème de Puccini alături de Luciano Pavarotti, Teatro La Fenice din Veneția, Teatro Bellini din Catania, precum și în importante instituții lirice din Marsilia, Lyon, Genova, Bilbao sau Basel. În paralel cu activitatea artistică, Doina Dinu s-a dedicat pedagogiei vocale, fiind profesoară de canto liric la Institutul „F. Vittadini” din Pavia, la Conservatorul „Giuseppe Verdi” din Torino și la Conservatorul din Como, unde în prezent este titulara clasei de canto liric. A susținut numeroase masterclass-uri internaționale, în special în Italia, România, Elveția și China.

Sala delle Accademie a Bibliotecii Ambrosiana din Milano

Duminică 22 martie 2026, ora 14:00

Simpozionul „Unirea Basarabiei cu România la 1918, expresie a unităţii şi identităţii românilor”, prilejuit de marcarea momentului istoric al Unirii Basarabiei cu România (27 martie 1918), va avea loc duminică, 22 martie 2026, începând cu ora 14:00, în Sala delle Accademie a Bibliotecii Ambrosiana din Milano. Manifestarea cultural–ştiinţifică este organizată de diaspora română din Milano, Centrul Cultural Italo–Român din Milano şi Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, în colaborare cu Biblioteca Ambrosiana. În cadrul simpozionului, vor susţine alocuţiuni cu privire la evenimentele din anului 1918, situaţia Basarabiei în contextul istoric al Unirii cu România, în martie 1918, şi importanţa Unirii ca prim pas întreprins pentru desăvârşirea României Mari, invitaţi de seamă, cărturari cu reputaţie internaţională aflaţi la conducerea celor mai înalte foruri ştiinţifice şi culturale din România şi Republica Moldova: Acad. Prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române; Acad. Prof. univ. dr. Ion Tighineanu, Preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei; precum şi cunoscutul istoric Conf. univ. dr. Octavian Ţîcu, de la Institutul de Istorie al Universităţii de Stat din Moldova de la Chişinău. În deschiderea manifestării cultural–ştiinţifice, vor susţine un cuvânt de salut: Monseniorul Francesco Braschi, viceprefect al Bibliotecii Ambrosiana; Dr. Violeta Popescu, preşedintele Centrului Cultural Italo–Român din Milano şi doamna Silvia Cojocari, reprezentantă a diasporei române din Milano. Lucrările simpozionului vor fi moderate de Prof. univ. dr. Cristian Luca, directorul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia.

Simpozionul „Unirea Basarabiei cu România în 1918, expresie a unităţii şi identităţii românilor”, manifestare cultural–ştiinţifică menită să marcheze împlinirea a 108 ani de la Unirea Basarabiei cu ţara şi a primului pas fundamental întreprins pentru desăvârşirea României Mari, va avea valenţe identitare pentru comunitatea română – originară de pe ambele maluri ale Prutului – trăitoare în Lombardia, una din regiunile Italiei cu cel mai ridicat număr de români stabiliţi, integraţi şi apreciaţi în localităţile în care rezidă. Evenimentul cultural–ştiinţific va contribui la promovarea cunoaşterii istoriei românilor şi a culturii române în Italia, fiind deschis atât comunităţii române, cât şi publicului italian interesat de aspectele ce vor fi abordate de invitaţi în expunerile lor.

Sfatul Ţării a votat cu majoritate covârşitoare, la 27 martie/9 aprilie 1918, Unirea Basarabiei cu România. Declaraţia de Unire, semnată de preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, şi de secretarul Ion Buzdugan, proclama: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”. Prim-ministrul României, Alexandru Marghiloman, martor al evenimentului, a declarat, în numele poporului român şi al regelui Ferdinand I, că lua act de votul aproape unanim al Sfatului Ţării şi proclama „Basarabia unită cu România: Basarabia este de acum unită pe veci cu România”. La 9/22 aprilie 1918, regele Ferdinand I a semnat Decretul regal de Unire a Basarabiei cu România, act contrasemnat de Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi de Dimitrie Dobrescu, ministrul Justiţiei.

Ziua Unirii Basarabiei cu România este sărbătorită în fiecare an la 27 martie, fiind instituită prin Legea nr. 36/2017. Conform prevederilor acestei legi, Ziua Unirii Basarabiei cu România poate fi marcată de autorităţile administraţiei centrale şi locale, organizaţiile neguvernamentale, muzee, reprezentanţele României în străinătate, prin organizarea de evenimente şi manifestări publice şi cultural–ştiinţifice.

COMUNICAT. Centenar ELENA TEODORINI. Volum omagial publicat la Milano despre prima soprană româncă pe scena Teatrului alla Scala

                 Pe 27 februarie 1926, se stingea la București marea artistă Elena Teodorini, născută la Craiova, o personalitate legendară a lumii lirice internaționale. Prima cântăreață româncă care a urcat la 22 de ani pe scena de la Teatro alla Scala, Teodorini a lăsat în urmă o moștenire culturală imensă, cu o carieră excepțională care s-a împărțit între gloria scenei lirice și pasiunea pentru pedagogie. În contextul centenarului morții Elenei Teodorini (1926–2026), editura Rediviva din Milano, publică volumul: “Elena Teodorini. Una diva tra Ottocento e Novecento. Il primo soprano romeno alla Scala”- [Elena Teodorini. O divă europeană între secolele XIX și XX. Prima soprană româncă la Scala din Milano], de Ida Garzonio și Violeta Popescu, un proiect editorial realizat de Centrul Cultural Italo-Român din Milano, care a beneficiat de sprijinul și colaborarea Arhivei istorice RICORDI din Milano și a Operei Române din Craiova. 

Volumul a fost lansat la Teatrul Național din Craiova, vineri 27 februarie 2026, ora 18 00, în cadrul “GALA TEODORINI”, organizată de Opera Română din Craiova, în prezența autorilor. 

Cartea reconstituie cu rigurozitate istorică parcursul artistic al marii artiste lirice românce, născută la Craiova într-o familie de artiști, Teodor și Maria Teodorini, de la plecarea la Conservatorul din Milano în 1871, până la întoarcerea definitivă în țară în primăvara anului 1924 și decesul său la București în1926. Volumul propune o reconstrucție critică și documentară detaliată a întregului parcurs uman, artistic și profesional al artistei, dezvoltat printr-un sistem organic de capitole care împletesc biografia, istoria teatrului, recepția critică și activitatea pedagogică. Figură centrală a scenei lirice internaționale la răscrucea dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, Elena Teodorini a fost protagonistă  s-a afirmat ca protagonistă in cinci opere în premieră mondială, pe marile scene europene, dar și în America de Sud, bucurându-se de recunoașterea și aprecierea din partea publicului, a presei și a iubitorilor de muzică lirică. Publicat în cadrul inițiativelor dedicate centenarului dispariției sale, volumul restituie portretul unei artiste capabile să îmbine excelența interpretativă, viziunea culturală europeană și un angajament profund în formarea noilor generații, oferind o contribuție de mare valoare istoriei teatrului muzical de la granița secolelor XIX și XX. Așa cum subliniază Maria Pia Ferraris în deschiderea volumului, un aport fundamental la reconstrucția activității Elenei Teodorini a fost oferit de Archivio Storico Ricordi. Prin studiul său, consultantul științific al Arhivei Ricordi din Milano, evidențiază valoarea surselor păstrate – scrisori, fotografii, recenzii și materiale iconografice – care permit urmărirea formării milaneze a cântăreței, a primelor succese și a relațiilor cu Giulio Ricordi, demonstrând stima artistică și umană care o lega pe Elena Teodorini, de unul dintre cei mai influenți muzicologi ai vremii. Volumul evidențiază, de asemenea, legătura profundă între artistă și orașul natal, prin contribuția lui Antoniu Zamfir, managerul Operei Române Craiova, în materialul său dedicat Festivalului Internațional „Elena Teodorini”. Înființat în 1992, festivalul este prezentat ca un adevărat pod cultural către lume, menit să valorifice școala română de canto și să confirme rolul activ al Craiovei în viața muzicală internațională,în spiritul moștenirii lăsate de marea soprană. În studiul introductiv, muzicologa Vittoria Angela Licari subliniază modernitatea extraordinară a viziunii pedagogice a Elenei Teodorini, mult peste standardele existente în Italia în cea mai mare parte a secolului XX. După retragerea de pe scenă, artista s-a dedicat intens predării și a înființat școli de canto la Milano, București, Paris, Buenos Aires și Rio de Janeiro. Metoda sa se baza pe îngrijirea emisiei vocale și pe aprofundarea rolului și a expresivității interpretative. Elena Teodorini a fost prima soprană româncă care a urcat pe scena Teatrului alla Scala din Milano, în martie 1880, în rolul Margaretei din opera “Faust” de Charles Gounod, la vârsta de doar 22 de ani. De asemenea, a fost prima voce din România care a evoluat la Covent Garden din Londra, în cadrul stagiunii lirice din primăvara anului 1886. Cariera sa lirică s-a desfășurat pe parcursul a circa două decenii, fiind una dintre ultimele mari interprete ale secolului al XIX-lea înzestrate cu o voce amplă și dramatică, de o calitate excepțională, încadrată în categoria soprană sfogato. Repertoriul său cuprinde peste 40 de titluri, interpretând personaje variate, de la Armando Gondi în “Maria di Rohan” de Donizetti,  la Valentina în “Hughenoții” de Meyerbeer, trecând prin Rachele în “La Juive”, Leonora în “La Favorita”, Santuzza în “Cavalleria rusticana”, Maria în “Fiica regimentului” de Donizetti și Rosina în “Bărbierul din Sevilla” de Rossini.  Un capitol important al carierei sale îl reprezintă participarea ca protagonistă la cinci premiere mondiale:1881 – “Cordelia” de Stefano Gobatti, la Teatro Comunale din Bologna, 1882 – “Bianca di Cervia” (Scala) de A. Samareglia; 1882 – “Il violino di Cremona” de Giulio Litta  (Scala); 1887 – “I Doria”  de A. Machado (Lisabona); 1890 – Mala Pasqua! de S. Gastaldon  (Teatro Costanzi di Roma). Volumul urmărește în detaliu triumfurile scenice, afirmarea progresivă în marile centre lirice și participarea la numeroase premiere mondiale, oferind o cronologie argumentată a activității sale și o lectură critică a evoluției vocale și interpretative. Un spațiu generos este, de asemenea, dedicat imaginii publice a artistei și receptării sale critice la nivel internațional, reconstituite prin intermediul presei italiene, europene și sud-americane, al revistelor ilustrate, litografii și mărturii jurnalistice, care atestă prestigiul obținut de Teodorini în principalele circuite muzicale ale epocii. Cariera sa lirică s-a desfășurat pe parcursul a aproximativ două decenii, din 1876,  până la începutul secolului al XX-lea, când s-a retras treptat de pe scenă, urmând apoi, o a doua etapă esențială a vieții sale artistice, ca profesoară de canto, activă în Europa și în America de Sud, și ca fondatoare de școli de canto la Milano, București, Paris, Buenos Aires și Rio de Janeiro. Un spațiu generos în cadrul volumului, este dedicat imaginii publice a artistei și receptării sale critice internaționale. Lucrarea valorifică numeroase articole de epocă în care Elena Teodorini a fost elogiată de presa din Italia, România, Brazilia, Argentina, Austria, Portugalia, precum și de marile jurnale din Londra, Madrid și Barcelona. Aceste articole elogioase, deosebit de relevante pentru receptarea artistei, alături de litografii și de reproduceri ale coperților unor reviste ilustrate de epocă care îi poartă imaginea, documentează prestigiul imens obținut de Teodorini în principalele circuite muzicale ale lumii, oferind cititorului portretul viu al unei dive care a dominat scena lirică internațională.  Cartea aduce în vedere și redescoperirea contemporană a figurii Elenei Teodorini — confirmată de prezența sa în cele mai autoritare publicații de referință, inclusiv Guide de l’Opéra ș.a.  Volumul evidențiază legătura strânsă a artistei cu orașul natal, Craiova, unde Elena Teodorini a restaurat teatrul local prin efort financiar personal, dar și rolul său fundamental la fondarea Operei Române din București. Sunt evidențiate eforturile sale vizionare de a crea o primă generație de artiști lirici români, precum și aspecte inedite privind relațiile de prețuire reciprocă pe care Elena Teodorini le-a întreținut cu Casa Regală a României.Publicat în colecția „Memorie” volumul integrează o bogată documentație vizuală: fotografii în costume de scenă, articole de presă de epocă, librete de operă și coperte ale unor reviste muzicale,  Il Teatro Illustrato sau La Gazzetta Musicale. Autoarele, Ida Garzonio și Violeta Popescu, subliniază că acest proiect reprezintă o etapă semnificativă în valorizarea marilor personalități române care au marcat istoria liricii mondiale, continuând ideal, proiectul dedicat marii soprane Hariclea Darclée în orașul Milano, în contextul anilor 2023-2024, dedicat Centenarului lui Puccini.

Rediviva – Milano

www.rediviva.it

           Volumul „Identitate și patrimoniu cultural imaterial românesc. Cultură și tradiții la românii din Episcopia Ortodoxă Română a Italiei”, reunește contribuțiile unui colectiv de autori și cercetători preocupați de conservarea și valorificarea patrimoniului cultural imaterial al românilor din diaspora, punând accent pe păstrarea acestor elemente în cuprinsul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. Prin bogăția tematică, volumul se constituie într-un reper și o mărturie vie a modului în care patrimoniul cultural imaterial contribuie la menținerea identității și a legăturii românilor cu propriile rădăcini, fiind totodată un omagiu adus vitalității și rezilienței comunităților românești din Italia. Lucrarea, care beneficiază de un cuvânt-înainte semnat de Preasfințitul Părinte Episcop Siluan, al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, și de o prefață realizată de cercetătorul Antonio Ricci de la IDOS [Centro Studi e Ricerche din Roma], a prins contur sub coordonarea dr. Maria Șpan de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și contribuția redactorilor pr. Florin Haniș, Ionela Ivan, pr. dr. Pompiliu Nacu, dr. Maria Șpan, Andreea Tatiana Stângă și dr. Violeta Popescu.

Structurată în unsprezece capitole, lucrarea abordează teme variate — de la artă populară, sărbători și datini românești, la artele spectacolului, jocul și doina —, evidențiind activitățile de salvgardare desfășurate în parohiile ortodoxe din cadrul Episcopiei. Volumul integrează analiza celor zece elemente reprezentative ale patrimoniului cultural imaterial al României, incluse în Convenția UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial: Ritualul Călușului (2008), Doina (2009), Ceramica tradițională de Horezu (2012), Colindatul de ceată bărbătească (2013), Jocul fecioresc din România (2015), Tehnicile tradiționale de realizare a scoarței (2016), Mărțișorul – practici tradiționale asociate zilei de 1 Martie (2017), Arta cămășii cu altiță – element de identitate culturală (2022), Tradițiile de creștere a cailor lipițani (2022) și Transhumanța carpatică, parte a vieții pastorale tradiționale (2023).

Relevante în paginile acesti publicații, sunt gândurile adresate românilor din Italia de către specialiști din România și Republica Moldova, implicați direct în elaborarea dosarelor de candidatură ale acestor elemente înscrise pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității. Dintre aceștia amintim pe conf. univ. dr. Varvara Buzilă, membru al Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial al Republicii Moldova; dr. Ioana Ruxandra Fruntelată, cercetător la Facultatea de Litere – Universitatea din București și Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, Academia Română; precum și Zamfir Dejeu, cercetător științific I la Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române”, Filiala Cluj-Napoca.

În Cuvântul introductiv, Episcopul Siluan subliniază: „Patrimoniul cultural imaterial este pentru românii migranți o ancoră spre locul de origine, o formă de reziliență și de mândrie a obârșiei. Parohiile devin adevărate insule de românitate, spații unde credința, limba și tradițiile se regăsesc și se transmit mai departe. (…) Chiar dacă parohiile sunt atipice comparativ cu cele din țară – românii fiind răspândiți în diferite localități și provenind din diverse regiuni ale României – ele constituie adevărate insule de românitate. În Italia, în cuprinsul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, există deja peste 300 de parohii, în cadrul cărora oamenii sunt încurajați să salvgardeze și să transmită mai departe moștenirea lor culturală. Biserica oferă românilor din diaspora un important cadru de manifestare a acestui tip de patrimoniu, care joacă un rol însemnat: în păstrarea identității, în integrarea lor, în alinarea dorului de țară, în întâlnirea altor persoane din România, în procesul de reziliență și creativitate, în a-i face mândri de obârșia lor, a-i ajuta să treacă mai ușor peste perioadele grele din viață, ca suport psihologic și moral.”

Cercetătorul italian Antonio Ricci, bun cunoscător al emigrației românești din Italia și autor al numeroaselor studii și articole dedicate fenomenului, evidențiază în Prefața volumului, valoarea diasporei române ca ambasador cultural:„Patrimoniul cultural imaterial al României este un bilet de vizită prețios. Comunitățile de români din Italia, prin felul în care păstrează și împărtășesc tradițiile, devin punți vii între culturi și popoare.”

 Partea centrală a lucrării se concentrează asupra vieții spirituale, educaționale și culturale a comunităților românești din Italia, reflectând modul în care Biserica Ortodoxă devine un spațiu al continuității identitare și al educației interculturale. Capitolele dedicate românilor din Italia – istorie, Biserică, tradiții – aduc o contribuție documentară semnificativă privind organizarea și rolul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, importanța limbii ca vector al patrimoniului cultural imaterial și implicarea parohiilor în educarea copiilor și tinerilor în spiritul valorilor tradiționale. Un loc aparte îl ocupă studiile despre sărbătorile de iarnă, colindatul în ceată bărbătească, dansurile rituale precum jocul Căiuților și al Caprei, obiceiurile de Bobotează și Plugușorul copiilor – toate reconstituite prin descrieri, mărturii și fotografii din comunitățile parohiale. Autorii surprind cum, în contextul diasporei, tradiția devine un liant între generații și un mijloc de afirmare a identității românești într-un cadru european. Capitolele dedicate artelor spectacolului, sărbătorilor de primăvară și pascale, precum și obiceiurilor legate de viața omului (naștere, nuntă, înmormântare) reconstituie universul ritualic românesc într-o abordare care combină analiza teologică, etnografică și estetică. Se remarcă și studiile privind cunoștințele și practicile legate de natură și cosmos, tehnicile tradiționale de meșteșug (icoane pe sticlă și lemn, olărit, țesut, încondeierea ouălor, opincărie) și arta portului popular, unde simbolurile decorative și cromatice sunt interpretate ca expresii ale unei spiritualități vii.

Deosebit de valoroase sunt capitolele dedicate activităților de salvgardare și educației pentru patrimoniu, desfășurate în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei –  ateliere, expoziții, activități școlare și colaborări cu instituții de profil din România. Toate acestea evidențiază o strategie coerentă de păstrare a identității culturale prin viața comunităților parohiale. În partea finală, volumul oferă o deschidere interculturală, prezentând și elementele de patrimoniu imaterial italian înscrise de UNESCO, precum arta de face pizza, teatrul de păpuși sicilian, dieta mediteraneană, alpinismul, arta perlelor de sticlă sau cântecul liric, creând astfel un dialog între tradiția românească și cea italiană.

Îmbogățit cu numeroase imagini și fotografii, volumul redă frumusețea și vitalitatea tradițiilor românești păstrate în parohiile de pe teritoriul Italiei și subliniază rolul acestora ca punte de dialog intercultural pe teritoriul Italiei.

Partea finală a volumului este dedicată unei analize de teren, prin includerea în anexă a unui chestionar sociologic intitulat „Românii ortodocși din Italia – păstrători și promotori ai patrimoniului cultural imaterial”, la care au răspuns 82 de români ortodocși din Italia, femei și bărbați cu vârste cuprinse între 19 și 67 de ani, originari din 26 de județe ale României și din Republica Moldova. Chestionarul oferă o perspectivă sociologică actuală asupra modului în care credința, obiceiurile și tradițiile continuă să modeleze identitatea românilor aflați departe de țară. Prin răspunsurile lor, participanții au oferit o imagine vie și autentică asupra modului în care românii din diaspora își păstrează tradițiile, credința și identitatea culturală. Din nordul până în sudul Italiei – în regiuni precum Lombardia, Toscana, Lazio, Veneto sau Emilia-Romagna – românii au reușit să ducă mai departe obiceiurile, limba și valorile moștenite din țară, găsind în Biserica Ortodoxă Română un sprijin esențial pentru menținerea acestei legături. Rezultatele chestionarului arată cât de profund este atașamentul față de patrimoniul cultural imaterial și cât de importantă este comunitatea parohială ca loc al continuității și al întâlnirii.

Volumul apărut la editura Rediviva din Milano, este un proiect al Parohiei Ortodoxe Române „Sf. Ierarh Grigore Teologul” – Forlì, Italia, apărut cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni. Cartea a fost distribuită gratuit pe tot cuprinsul Italiei, în cele peste 300 de parohii ale Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, fiind oferită spre dotarea bibliotecilor parohiale, în sprijinul școlilor de duminică și al activităților educaționale. De asemenea, volume au fost trimise în România, la institute de profil și centre de cercetare, ca instrument de studiu și documentare privind viața culturală și spirituală a diasporei românești.

Roma – 2025

De la statuia lui Dimitrie Cantemir la Milano  la strada „Vasile Alecsandri” din Torino

Recuperarea memoriei legate de istoria prezenței românești în Italia este astăzi o necesitate firească. Această restituire a trecutului – care privește momente și acțiuni importante ale istoriei culturale românești – ne readuce în dialog cu partea italiană și ne oferă bucuria de a redescoperi valori și inițiative comune. Un exemplu semnificativ îl reprezintă activitatea profesorului și omului de cultură Ovidiu Drimba (1919-2025), care, într-o perioadă politică dificilă – anii ’70 –, a avut curajul și viziunea de a propune două inițiative de mare valoare simbolică pe teritoriul Italiei: amplasarea unei statui a cărturarului Dimitrie Cantemir la prestigioasa Bibliotecă Ambrosiana din centrul istroiuc al orașului Milano, pe 9 iulie 1975, și atribuirea unei străzi din Torino cu numele poetului și diplomatului Vasile Alecsandri, pe 1 februarie 1977.

Astăzi, la mai bine de cinci decenii de la aceste evenimente, demersul de a le readuce în atenția publicului este unul firesc și necesar, întrucât cele două momente de diplomație culturală româno-italiană au rămas, din păcate, puțin cunoscute atât în România, cât și în rândul comunității românești din Italia. Importante mărturii despre aceste inițiative culturale ale profesorului Ovidiu Drimba la Milano, au fost păstrate de pr. Traian Valdman, parohul primei biserici ortodoxe românești din Italia, și de profesorul și istoricul Cesare Alzati din Milano care au fost prezenți pe 9 iulie 1975 la inaugurarea statuii lui Cantemir la Milano, opera a marelui artist Ion Irimescu. La Torino, informații legate de atribuirea numelui străzii „Vasile Alecsandri” și de eforturile depuse de profesorul Drimba, au fost menționate de scriitorul Francesco Altieri, care avea să participe, pe 1 februarie 1977, la evenimentul oficial de inaugurare a străzii dedicate marelui poet și diplomat român.

Cele două inițiative culturale ale profesorului Ovidiu Drimba s-au concretizat în perioada în care acesta activa în Italia ca profesor universitar. Între 1968 și 1979, Ovidiu Drimba a fost detașat ca profesor  de limbă și literatură română la Universitatea din Torino și a predat, totodată, și la Universitatea „Sacro Cuore” Catolica din Milano. În acei ani, a promovat cultura românească prin numeroase conferințe și expoziții organizate la Milano și Torino, oferind României o vizibilitate rară în Italia acelor vremuri, dincolo de granițele impuse de Cortina de Fier.

Despre contextul amplasării statuii savantului Dimitrie Cantemir la Milano în anii ‘70, profesorul Ovidiu Drimba avea să povestească în cadrul unui interviu: în curtea Bibliotecii – erau nouă statui de bronz de mărime naturală ale unor personalități de primă mărime în istoria europeană. Frontal erau așezați Dante Alighieri și Toma d’Aquino. În momentul în care s-a anunțat că trebuie găsită încă o personalitate europenă care să fie plasată în acel loc liber al curții, eu am făcut propunerea ca Dimitrie Cantemir să fie ales” (…).

În anul 2022, Consulatul General al României la Torino a finalizat un proiect important început în 1976 de către prof. Ovidiu Drimba,  si a inaugurat două plăci comemorative în memoria lui Vasile Alecsandri, care se află pe clădirea care l-a găzduit în timpul șederii sale în Torino,  Via San Francesco da Paola 4, pe atunci se numea Hotel Trombetta.

La Torino, demersurile pentru atribuirea unei străzi poetului și diplomatului Vasile Alecsandri erau, desigur, firești pentru profesorul Ovidiu Drimba. Această inițiativă se înscrie într-un context istoric de tradiție a relațiilor diplomatice româno-piemontese: după 1859, Alecsandri a desfășurat o intensă activitate diplomatică, fiind trimis de mai multe ori la Torino, ca ministru de externe în misiuni diplomatice, de către regele Vittorio Emanuele II și de către șeful guvernului, Camillo Benso di Cavour, câștigându-le încrederea și sprijinul. De-a lungul timpului, Alecsandri a construit și menținut relații excelente cu personalități marcante ale Piemontului, precum Cavalerul Annibale Strambio, consul și funcționar al diplomației regionale, Giovenale Vegezzi Ruscalla, politician și om de cultură pasionat susținător al cauzei române, Costantino Nigra, statalist european de marcă, și generalul Alfonso Lamarmora, dedicând Italiei, Piemontului și marilor lor figuri poezii și pagini de proză pline de entuziasm și admirație.

Este de menționat și faptul că prestigioasa Biblioteca Ambrosiana din Milano — unul dintre cele mai importante centre de cultură ale Italiei, care reunește Accademia și Pinacoteca Ambrosiana — păstrează în fondul său documentar opera lui Dimitrie Cantemir, Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman, în versiunea franceză Histoire de l’empire Othoman, où se voyent les causes de son agrandissement et de sa décadence (Paris, 1743). Este prima lucrare monumentală a unui autor român dedicată evoluției politice și militare a Porții Otomane, o analiză critică amplă a istoriei turco-osmane, de la începuturi până în secolul al XVIII-lea.

Ovidiu Drimba – istoric literar, scriitor, profesor universitar, eminent cărturar și un remarcabil spirit enciclopedic

Ovidiu Drimba s-a născut la 3 septembrie 1919, în satul Mărgine, județul Bihor. Tatăl său, Eugen Drimba, a fost învățător și delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1918. A urmat Liceul „Emanoil Gojdu” din Oradea și apoi Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, unde, în 1948, și-a obținut doctoratul cu teza Primele influențe ale simbolismului francez asupra poeziei române.Istoric literar, scriitor și profesor universitar, a fost asistentul lui Lucian Blaga, căruia i-a dedicat lucrarea Filosofia lui Blaga (1944). A publicat aproximativ 30 de volume, dintre care cea mai amplă este Istoria culturii și civilizației (13 volume, 1998–2003), o lucrare de referință în cultura română. A fost profesor la universitățile din Cluj și București, dar și la Universitatea din Torino și Universitatea Catolica Sacro Cuore din Milano, contribuind la promovarea culturii române în spațiul italian. Din anul 1974, a fost vicepreşedinte al Academiei Internaţionale „Leonardo da Vinci”, iar începând cu anul 1978, este preşedinte al Centrului interuniversitar pentru studierea raporturilor dintre Italia şi alte ţări. Printre volumele sale se numără Pagini despre cultura europeană, Incursiuni în civilizația omenirii și monografiile Leonardo da Vinci, Ovidiu, poetul Romei și al Tomisului și Rabelais. Spre finalul vieții, și-a donat biblioteca și arhiva personală — circa 7000 de volume — Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din București. A încetat din viață la 29 aprilie 2015, rămânând în memoria culturală ca un mare dascăl și promotor al dialogului între culturile română și europeană.

Violeta Popescu, Milano

Centrul Cultural Italo Român

“Și acum vă zic rămas-bun: amintește-ți,

Poporul meu, că te-am iubit și te binecuvântez cu ultima mea suflare.”

Într-o zi de vară, pe 18 iulie 1938, se stingea din viață Regina Maria a României, cea care a rămas în inimile tuturor drept „regina tuturor românilor” – o figură luminoasă, curajoasă și profund iubită. Ultimul drum al Reginei Maria a fost imortalizat chiar de Studioul „Luce Cinecittà” din Roma – o mărturie rară și prețioasă, cu atât mai valoroasă astăzi, în anul în care marcăm 150 de ani de la nașterea marii regine. Acest film documentar nu este doar o înregistrare istorică, ci un omagiu vizual care readuce în atenție personalitatea fascinantă, puternică și profund iubită a Reginei Maria, o figură emblematică a istoriei României și a Europei. Scurtul film documentar de o rară intensitate, a fost realizat în 1938 de Istituto Luce Cinecittà din Italia și surprinde cu emoție și demnitate funeraliile reginei, fiind o mărturie vizuală neprețuită, ce păstrează vie memoria unei suverane care a iubit poporul român cu fiecare fibră a ființei sale.

Este singura înregistrare cunoscută care surprinde solemnitatea și emoția acelui moment istoric, în care o întreagă națiune își lua rămas bun de la una dintre cele mai iubite și respectate figuri regale. Atmosfera cortegiului funerar – demnitatea familiei regale, omagiile aduse de popor, fastul sobru al ceremoniilor – este redată cu o sensibilitate cinematografică remarcabilă.

Documentarul realizat de Studioul „Luce Cinecittà” din Roma a fost difuzat ulterior, pe 3 august 1938, în cadrul jurnalului de actualități italiene Giornale Luce B1351. Această întârziere de câteva zile era obișnuită pentru epocă, din motive tehnice și logistice: materialul filmat în România a fost prelucrat, montat și distribuit ulterior în cinematografele italiene ca parte a buletinului informativ săptămânal.

https://artsandculture.google.com/asset/i-solenni-funerali-della-regina-maria-di-romania/bAEDX83KzpffBw?hl=it&fbclid=IwY2xjawLh-UBleHRuA2FlbQIxMQABHj7GyPb-ngcmT4L_KqAWrXwJLZWOOhag5BMgEGYrxTcZc8_0fIdRkQPcTIuJ_aem_A6pA2iFIIH6rmsaw1L_RWA

Filmul rămâne astăzi o adevărată  mărturie istorică rară și de mare valoare, care reflectă nu doar solemnitatea momentului, ci și respectul internațional de care se bucura Regina Maria – inclusiv în Italia. Nu este doar o pagină din cronica regalității românești, ci și o punte simbolică între România și Italia – două țări legate nu doar prin diplomație, ci și printr-o profundă afinitate spirituală. Regina Maria, a cărei personalitate fascinantă a cucerit Europa interbelică, a iubit sincer Italia. A întreprins cel puțin două călătorii importante în această țară: una în 1919, după suferințele și eforturile din timpul Marelui Război, și o alta în 1924, când a parcurs sudul Italiei, de la Napoli și Coasta Amalfitană până la Palermo și Taormina. În jurnalele sale, Regina a descris Italia ca pe un loc al sufletului, o țară unde a simțit că frumusețea, cultura, arta și natura se împletesc într-un limbaj care atinge inima. A vorbit despre peisaje care „nu pot fi cuprinse în cuvinte” și despre senzația profundă de „întoarcere la sine” pe care i-o oferea această țară. În acest context, filmul despre funeraliile sale, realizat de o instituție italiană, capătă o rezonanță profund simbolică: este un ultim omagiu vizual adus unei regine care a iubit Italia, și care a fost, la rândul ei, iubită și prețuită dincolo de granițele țării sale.Un document scurt, dar plin de emoție și semnificație, care păstrează vie memoria unei femei extraordinare și a legăturii sale de suflet cu Italia.

Așa cum se cunoaște, jurnalul Reginei Maria a fost publicat pentru prima dată în 1934, simultan la Londra și New York. Imediat după această publicare, aparea și versiunea în limba  italiană, în două volume – Maria di Romania. La storia della mia vita și Maria di Romania. Il mio diario di guerra – a fost tradusă din limba engleză de renumitul jurnalist Mario Borsa, colaborator al Corriere della Sera și corespondent al The Times la Milano. Publicate inițial de Editura Mondadori în anii 1936 și 1938, aceste volume au cunoscut o republicare în 2023, într-o ediție revizuită și adaptată de Silvia Storti Shelyta, sub egida Editurii Rediviva din Milano.

În toamna anului 1919, aflată la Florența, Regina Maria a vizitat atelierul celebrului sculptor italian Raffaello Romanelli, un spațiu artistic amenajat într-o veche biserică, unde se păstrau încă fresce originale pe pereți.  Raffaello Romanelli (1856–1928) nu era un necunoscut pentru Casa Regală a României: între 1902 și 1913, artistul a realizat peste 40 de sculpturi și portrete ale membrilor Familiei Regale. Printre operele sale celebre se numără „Dorobanțul luptător” din Turnu Măgurele (1907), dedicat eroilor din Războiul de Independență, și Monumentul Eroilor Sanitari din București (inaugurat în 1932), care onorează sacrificiul medicilor și voluntarilor din Primul Război Mondial. Prin această întâlnire la Florența, Regina Maria nu doar a cunoscut un mare artist italian, ci a întărit o relație culturală profundă între România și Italia, exprimată și prin artă monumentală.

*******

Regina Maria a României a trecut la cele veșnice la data de 18 iulie 1938 la Castelul Peles, la vârsta de 62 de ani, după o suferință grea. În ultimele clipe, alături i-au fost regele Carol al II-lea, fiica sa Elisabeta și nepotul Mihai. Se spune că, în momentul morții, camera s-a umplut de parfumul ei preferat, cu miros de violete — „Mon Boudoir”, retras de pe piață ca omagiu. Conform protocolului regal, sicriul a fost depus mai întâi la Pelișor, apoi la Castelul Peleș, unde și-au adus omagiile casele regale europene, oficiali români, diplomați și oameni simpli. Trupul a fost transportat cu trenul funerar la București, apoi la Curtea de Argeș, unde a fost înmormântată alături de Regele Ferdinand. Pe afetul de tun care a purtat sicriul se afla calul preferat al reginei, iar în ziua înmormântării, 24 iulie 1938, mii de oameni i-au adus un ultim omagiu. A fost o zi senină, de vară, plină de durere și recunoștință. În jurnalul său, Regina nota cu simplitate și iubire:

„Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeș, lângă iubitul meu soț… dar inima mea să fie așezată în biserica pe care am clădit-o. Și acum vă zic rămas-bun: amintește-ți, Poporul meu, că te-am iubit și te binecuvântez cu ultima mea suflare.”

Nota: Istituto Luce Cinecittà care a realizat filmările din timpul înmormântării reginei Maria,  este o instituție publică italiană care reunește două centre istorice de referință: Istituto Luce, fondat în 1924, una dintre cele mai vechi arhive de film educativ și documentar din lume, și studiourile Cinecittà din Roma, cunoscute pentru rolul lor esențial în istoria cinematografiei italiene și internaționale. Institutul este dedicat conservării, restaurării și promovării patrimoniului audiovizual italian, gestionând o vastă arhivă de filme, fotografii și materiale de actualitate din secolul XX până în prezent.

Violeta Popescu