E duminică după-amiază, și soarele pătrunde pe fereastra dinspre vale și se așază cuminte pe cărțile din bibliotecă, unele așezate ordonat la locul lor, altele împrăștiate dezordonat pe rafturi, în funcție de cât de aproape sunt de degetele sau de sufletul celor care le dețin și mânuiesc. O carte de suflet pe un colț de măsuță, cu un semn de carte grațios, așteptând, răbdătoare așa cum doar cărțile și câinii pot fi, să reiau lectura de unde am lăsat-o, semn că nu m-am îndepărtat, că n-am uitat-o și că n-am abandonat-o.

O bijuterie literară: ”Dimineața unui miracol”, de Bujor Nedelcovici. Din ea, Maria, personajul acesta atât de grațios și delicat, o voce feminină care iese din carte ca un abur magic. De data aceasta e rândul ei să-i împrumute vocea autorului, să vorbească pentru el.

Și dintr-odată îmi dau seama că Maria este Bujor, va fi întotdeauna Bujor. Flaubert mărturisise, cu eleganță, ”Madame Bovary c’est moi”. Ar putea fi Maria o față tainică și miraculoasă a sufletului creatorului ei? Eu așa îndrăznesc să cred. Și asta nu doar pentru că zugrăvește atât de frumos valențe ale unui suflet nobil, chinuit de căutări și așteptări, în permanentă febrilă aspirație către divinitate, către un sens mai înalt și mai nobil, de care are nevoie ca de aer, ci și pentru că ea, la un moment dat, întruchipează imaginea universală a marelui artist care își măsoară timpul în bătăile inimii, filtrate de o singurătate interioară fără leac.

Povestește Maria:  ”Eu însă stăteam în pat cu pătura pe cap, de cele mai multe ori eram trează, auzeam tot ce se petrecea în casă, aveam nevoie de întuneric pentru a mă scufunda în bezna din mine în care speram să aflu ceva, să mă agăț de marginile de lumină pentru a nu aluneca în vertijul care mă pândea. Și mă rugam! Țineam mâinile în semn de rugă și așteptam un semn, un glas, un miracol…”

Așa mi-l imaginez eu astăzi pe scriitorul Bujor Nedelcovici, omul acesta de o noblețe fără cusur, care s-a născut cu pecetea neiertătoare a adevărului pe limbă, pentru care a plătit mereu un preț îndoit, care nu știe și nu vrea să mintă, scrie cu sudoare și cu sânge dar mai ales cu amărăciunea și conștiința că nu va fi niciodată cu adevărat înțeles.

Undeva, acolo , în liniștea din sufletul lui, în care s-a refugiat ca într-o chilie sacră, el încă mai așteaptă ”un semn, un glas, un miracol…”

Și care bucurie mai mare și mai sacră pentru o ființă care și-a ars întreaga viață pe altarul literaturii și al adevărului, decât să știe, să afle, să descopere că cineva, în cine știe care colț din cine știe care lume, un cititor îi deschide o carte și cartea aceea îi luminează viața, și plânge și râde și cade și se ridică odată cu el, și uite miracolul continuă să se întâmple. Miracolul iubirii din carte, care se însuflețește la fiecare lectură și pleacă prin lume și se cere trăită. Miracolul oamenilor care nu te-au uitat, oricât de mult crezi că te-ai îndepărtat, că mesagerii tăi prin lume, cărțile tale și cuvintele tale și mărturiile tale continuă să frământe conștiințe, să le întoarcă așa cum întoarce plugul pământul ca să prindă mai bine semințele aruncate în urma lui.

Mărturisesc aici profundul respect și admirația mea pentru scriitorul acesta impunător de profund și de prolific, în fața căruia nu poți decât să te închini, dincolo de care am descoperit cu surpriză și bucurie un om de o modestie pe care doar marile suflete o pot avea, din care nu a mușcat niciodată vanitatea, chiar dacă a fost întotdeauna conștient de propria valoare.

L-am admirat în zilele interviului de la Paris, unde am avut bucuria să-l întâlnesc pentru întâia oară: un om așezat, de o eleganță fără timp, pe care-l puteai cu ușurință confunda cu o elită intelectuală pariziană, dacă Parisul încă se mai poate lăuda cu așa ceva. L-am ascultat cu bucurie și recunoștință narând curiozități despre monumentele pariziene, pe care le vedeam pentru întâia oară, amestecate cu amintiri despre istoria țării noastre, mici anecdote ale drumului său literar, povești despre oameni și despre locuri. Nu te mai săturai să-l asculți. Atunci mi-am dat seama întâia oară cât de mult avea nevoie să fie ascultat. Iar când îi vorbeai despre cărțile și personajele lui, i se aprindea o scânteie în ochi, de parcă i-ai fi adus acolo, la masă lângă el, ființe dragi rămase în urmă.

M-am întors acasă cu o lecție de viață care până în ziua de astăzi ține cald sufletului meu, dar și cu o dorință înverșunată de a pune o cărămidă, oricât de mică, la temelia unui templu atât de meritat, dedicat operei acestui scriitor.

Așa s-a născut hotărârea de a traduce în italiană romanul ”Dimineața unui miracol”, de care mă bucur ca de o binecuvântare, pentru că am învățat atât de multe lucrând la această traducere. A fost, pentru mine, o lecție de literatură din cele fără timp și fără moarte, care nu se pleacă la meschinăriile modelor și canoanelor, clasică prin excelență, dacă prin clasic încă mai înțelegem valoare universală dincolo de timpuri, așezată pe drept în rafturile ideale ale celor care au contribuit la formarea sufletului nostru ca națiune.

Ce a urmat apoi a fost consecința naturală care aproape că s-a scris de la sine: un scriitor restituit cititorilor din Italia, prin efortul și dăruirea Editurii Rediviva din Milano, în colaborare cu Editura ALL (ALLALFA), care a înțeles importanța muncii noastre de voluntariat și ne-a cedat drepturile de traducere fără nici o pretenție. Nu voi putea uita niciodată bucuria cititorilor români din diasporă când au putut să-l întâlnească, pentru prima oară, pe autorul sufletului lor, care uite venise de departe și stătea acolo, printre cărți și întrebări, în carne și oase, ca o zeitate din alte timpuri, și nu numai că răspundea la întrebări cu aceeași foame cu care îi erau puse, la fel de dornic să răspundă, să dezvăluie, pe cât erau cititorii dornici să întrebe, să afle, dar se lăsa îmbrățișat, felicitat, înconjurat de admirație sinceră și de căldură umană. Căpăta atunci o aură, o lumină aparte de care nici măcar nu era conștient: lumina pe care ți-o dă bucuria dăruirii, a conștiinței că nu ai suferit în zadar, că penița ta este cu adevărat o armă a destinului, care poate mângâia ca o pană de înger venită pe o adiere de vânt, dar poate și să taie în carne vie atunci când este nevoie, și, Doamne, câtă nevoie ar mai fi de asta!

Arma Cuvântului, a Adevărului care nu iartă, care nu se lasă îmblânzit și măsluit.

De dragul momentelor unice pe care cititorii din diasporă cu siguranță nu le-au uitat, împărtășesc aici câteva imagini di parcursul literar al scriitorului Bujor Nedelcovici pe tărâmuri italiene, în locuri de prestigiu în care se integra atât de frumos, și numai Dumnezeu știe cât de mândră m-am simțit să pot spune: Domnul acela este Bujor Nedelcovici, român, scriitorul nostru de suflet! Evenimente în cadrul Festivalului Bookcity, editia 2014:  Biblioteca Sormani din Milano;  Castello Sforzesco; Consulatul General al României din Milano;  ediția Salonul Internațional de carte de la Torino.

Și nu am inclus întâlnirile informale cu cititorii, printre mesele de cărți de la Târg sau pe culoarele marilor clădiri istorice, pentru că nu toate momentele se pot imortala pe cameră, ci unele sunt destinate să rămână pe veci întipărite pe pânza delicată și complexaă a memoriei sufletești.

Cu mare drag citez aici o replică din interviul pe care mi l-a acordat in anul 2013, ”Un om, un destin”, pentru că îl consider o adevărată mărturie de credință a autorului, atât de dureros de actuală:

”Am fost întotdeauna alături de cei « umiliţi şi obidiţi », de cel persecutat, de cel asuprit şi contra asupritorului. Împotriva impostorului, mincinosului, manipulatorului, a mistificării, a minciunii prin omisiune, a corupătorului, a traficantului de idei, a confuziei voite de valori… Am preferat să mă revolt şi să nu tac resemnat. Rău am făcut! Da-da! Este bine să fii cuminte, să stai la locul tău, să nu îţi asumi niciun risc, să foloseşti duplicitatea şi ambiguitatea în gândire şi în viaţa de fiecare zi. Da-da! Ştiu prea bine, dar…nu am fost înţelept. Ca urmare a articolelor pe care le-am scris şi a polemicilor pe care le-am provocat, am fost acuzat că sunt un justiţiar, un maniheist, un răzbunător dispus să mă «răfuiesc cu toţi şi cu toate » şi chiar un masochist. Insultat, denigrat, marginalizat, mai ales când am îndrăznit să scriu o carte despre Dosarul de Securitate. Un zâmbet pentru foştii mei prieteni! Noi avem o cultură a impunităţii, orice este posibil şi nimeni nu este răspunzător şi vinovat. Nu avem o cultură a trecutului, a memoriei, a locurilor de amintiri, a memorialelor. Vrem să uităm cât mai repede… Acceptare, tăcere, supunere voluntară… (La Boétie, « Discours de la servirtude volontaire»), amnezie entuziastă. În schimb, avem umorul, ironia, deriziunea, zeflemeaua, sarcasmul, frivolitatea, parodia, comedia, superficialitatea, hazul de necaz… Un carnaval cu personaje îmbrăcate în travesti, dar care dansează nu la Veneţia, ci… la Bucureşti. Ar fi banal să repet : «O ţară tristă şi plină de umor». Nu-nu! S-a depăşit de mult timp această afirmaţie. Să vorbim astăzi de Justiţia din România? Ar fi o pierdere de timp pentru că poate nu există decât ca nume înscrise pe unele palate în ruină…”

S-a calculat că este necesar un copac pentru producerea unei cărți. Bujor Nedelcovici face parte din categoria acelor scriitori pentru care merită să răpui un copac ca să tipărești o carte, fără să-i sacrifici viața în zadar.

Mi-aș dori ca ziua de 16 martie să fie ”Dimineața unui miracol”, și să mă trezesc cu numele lui pe buzele jurnaliștilor, prezentatorilor, realizatorilor de emisiuni culturale, istorice, sau pur și simplu oameni cu dragoste de țară și dor de adevăr în suflet.

Și poate, cine știe, să aud vocea inconfundabilă, fermă și revoltată a scriitorului spunând din nou:  ”Aș vrea să declar război minciunii și în special imposturii, impostorilor, ipocriților, disimulării, simulării, instrumentalizării, simulacrului și șarlatanilor care trăiesc în travesti și care pretind că este chipul lor adevărat.” (”Cine sunteți, Bujor Nedelcovici?”, în dialog cu Sergiu Grigore).

Pentru o dată, printre multitudinea de apariții mediatice de care avem mai mult sau mai puțin nevoie, fără har și noimă, printre bârfe de mahala, încăierări mai mult sau mai puțin politice, vești proaste și previziuni sumbre, de care uneori oamenii pur și simplu nu mai știu cum să se apere, să se ridice un vânt tăios și curat care să traverseze hârtia, ecranele sau undele radio, să ne treacă prin oase și suflete și să ne aducă aminte cine sunt oamenii cu adevărat valoroși care au făcut istoria acestui popor, care și-au împletit viețile și sângele în pânza complicată și misterioasă a sufletului nostru și care, prin dăruirea și fermitatea lor, au făcut să nu ne fie rușine că ne bate inima sub același drapel. Că roșul de pe tricolor a fost uneori chiar desenat cu sânge și albastrul este într-adevăr simbolul unei libertăți după care am tânjit încă înainte de a ne naște, prin simplul fapt că bunii și nebunii noștri strămoși, cei care încă mai aveau în ei nebunia de a muri pentru un ideal, ni l-au lăsat moștenire.

Invit cititorii români din oricare parte a lumii să ridice simbolic un pahar pe 16 martie și să-i spună La Mulți Ani, fiecare în felul și posibilitățile lui. Să-i cumpere o carte și s-o dăruiască unei ființe dragi. Să-i spunem că e citit și că locuiește de drept in bibliotecile și sufletele noastre, unde a venit ca să rămână. Să nu repetăm iar și iar istoria națiunii care-și uită oamenii de valoare, ca să-și aducă aminte de ei când timpul deja s-a frânt și e mult prea târziu.

De aici, din Iașul frumos prin care poate într-o zi își va purta pașii, spre bucuria cititorilor ieșeni, la rândul meu îi spun acestui mare scriitor, prieten drag și Om cu literă mare: La Mulți Ani, Bujor Nedelcovici! Să-ți dea Dumnezeu ani mulți, sănătate,  aceeași privire lucidă și înțeleaptă către lume și mai ales vânt binecuvântat în peniță, să nu te oprești niciodată și să continui să ne bucuri cu scrisul tău înmuiat în cerneala lui Dumnezeu…

Ingrid Beatrice Coman-Prodan

O pagină frumoasă de istorie din lupta românilor pentru Reîntregire o reprezintă înființarea în mod oficial la 15 octombrie 1918, a Legiunii Române din Italia, constituită din ofițeri şi soldați de etnie română, proveniți din fostul Imperiu Austro-Ungar, aflați pe teritoriul Italiei în calitate de prizonieri de război luați de armata italiană în luptele duse cu armata austro-ungară. Această inițiativă a fost rezultatul unui efort diplomatic şi politic fără precedent, în special în anii 1917 și 1918, desfășurat în principal în cancelariile occidentale, la Londra, Roma şi Paris. Această unitate s-a constituit din voluntarii de naționalitate română selectați din rândul prizonierilor de război austro-ungari care au ajuns pe teritoriul italian. Legiune constituită cu scopul de a lupta, de această dată, împotriva imperiului austro-ungar, alături de armata italiană. Italia și România au avut în pragul și în prima fază a Primului Război Mondial o politică externă similară în mai multe aspecte. Ambele țări la începutul războiului făceau parte dintr-o alianță care s-a dovedit un obstacol pe drumul împlinirii dezideratelor naționale. În aprilie 1915, Italia a semnat la Londra un tratat secret cu Anglia, Franţa şi Rusia. Tratatul ceda Italiei o porțiune însemnată din teritoriul Austriei în schimbul intrării sale în război de partea Aliaţilor. Pe 23 martie, Italia declara război Austro-Ungariei. De-abia un an mai târziu (august 1916) avea să declare război şi Germaniei. Regatul României dupã doi ani de neutralitate a pãrãsit Puterile Centrale și s-a aliat la 4/17 august 1916 Antantei, prin semnarea cu aceasta a convențiilor politice și militare.

După o perioadă de neutralitate, în care fiecare a analizat posibilitățile legate de obținerea unor teritorii, Italia și România și-au încălcat alianțele preexistente, intrând în război împotriva Triplei Alianțe, respectiv în luna mai 1915 Italia și apoi România în luna august 1916. Războiul a început pentru provinciile românești aflate sub stăpânire austro-ungară pe 28 iulie 1914, odată cu declarația de război adresată Serbiei de către Monarhia dualistă. Proclamația împăratului Francisc Iosif „Către popoarele mele credincioase”, făcea apel la toți supușii imperiului să răspundă cererii de mobilizare şi să ia parte la luptele contra dușmanului comun. Pentru românii din Banat, Transilvania sau Bucovina era o luptă care nu le aparținea din punctul de vedere al aspirațiilor lor naționale. Deși erau chemați de împărat, mentalitatea românilor se schimbase. Ideea de „bunul împărat”, care dominase patriotismul dinastic se îndrepta încet către desuetudine, câștigând tot mai mult loc în sufletele lor, regele de la București.

După ordinul de mobilizare din 31 iulie 1914, primele unități au plecat pe front pe 1 august, majoritatea regimentelor românești fiind trimise în Galiția. În cartea sa „Trei luni pe câmpul de război”, Octavian Tăslăuanu asemăna drumul românilor spre front cu: “un convoi de morți petrecut de lacrimile și bocetele celor rămași acasă (…). Nicăieri nici-o însuflețire și nici-o bucurie (…). Ca o ceată de slugi, de robi ai datoriei, mergeam la porunca stăpânului (…). Să murim” . În august 1913, un raport confidențial care ajungea la Ministerul de Interne de la Viena vorbea despre „Mişcarea pentru România Mare”, dând informații despre felul în care se manifesta ea atât în Regatul României, cât şi în provinciile româneşti care făceau parte din Austro-Ungaria. Reiese clar din raport faptul că intelectualii şi masele deopotrivă „au atins deja o importantă maturitate naţională”, ceea ce determină o mișcare amplă, „care a pătruns în toate păturile populaţiei şi a prins rădăcini peste tot”, românii din monarhia dualistă fiind tot mai devotaţi „ideii de România Mare” .

De la începutul războiului, Austro-Ungaria a fãcut concentrări masive, 930 000 de combatanți, dintre care 500 000 de soldați proveneau din Transilvania, Banat și Bucovina, teritorii cu populație majoritare de etnie românã. Regimentele austro-ungare au fost duse sã lupte departe de România, în Galiția, Munții Alpi, în Franța și Belgia la Verdun, pe Somme și pe Ypre. Primii soldați români transilvăneni au fost luați prizonieri de italieni în iulie 1915, fiind internați în lagărele situate în norul Italiei, în zona Mantova, Cavarzere (Veneția), Ostiglia (Mantova). Pe teritoriul Italiei erau peste 50 de lagăre în care se găseau soldaţi români alături de alţi camarazi de-ai lor de altă etnie din armata austro-ungară. În primăvara anului 1918, numărul lor era estimat la aproape 18.000, fiind încarceraţi între Nord – regiunea Lombardia – şi Sud – Sicilia. Situația prizonierilor români era destul de delicată în acel moment, ținând seama că Regatul României a semnat pacea forțată și aliații nu erau cu totul convinși de ideea dezagregării Monarhiei Austro-Ungare. Organizarea lor într-o Legiune a voluntarilor nu a fost întru totul ușoară și acceptată imediat. Lucrurile se schimbă însă după greaua înfrângere și căderea frontului italian la Caporetto în toamna anului 1917. Noul guvern italian condus de Vittorio Emanuele Orlando s-a arătat mult mai sensibil față de guvernele precedente la tema privind cooperarea cu națiunile asuprite din Imperiul austro-ungar. Numărul mare de prizonieri români de pe teritoriile Rusiei, Italiei şi Franţei şi cererile lor repetate de a lupta pentru eliberarea Transilvaniei, Banatului, „părţilor ungurene” şi Bucovinei, a necesitat organizarea acestora, prin colaborarea strânsă între emigraţia românească de aici şi autorităţile din România, în unităţi care să fie integrate ulterior fie în armata română, fie în armatele aliaţilor pentru a lupta împotriva Puterilor Centrale. Aşa s-au născut Corpurile de Voluntari din Rusia şi cele două Legiuni Române din Franţa şi Italia, la care se adaugă proiectul de constituire a unei Legiuni române în Statele Unite ale Americii .
Pe lângă prizonierat, unii soldați au ales să dezerteze – au rămas cunoscuţi în acest sens prin intermediul memoriilor pe care ni le-au lăsat: ofiţerii Casian Munteanu, Octavian Codru Tăslăuanu, Iosif Jumanca, Petre Ugliş, alături de mulţi alţii. Ultimul dintre ei, locotenentul bănăţean Ugliş, cel care a jucat un rol important în organizarea Legiunii române din Italia, a dezertat în decembrie 1917 împreună cu soldații aflați în subordinea lui, un detașament de 82 de români. În fapt, cel mai important eveniment care a declanșat apoi formarea Legiunii Române în Italia, a fost desfășurarea la Campidoglio din Roma a Congresului naționalităților asuprite (“Congresso delle Nazionalità Oppresse nella monarchia austro-ungarica) din 27 martie – 10 aprilie 1918, la care au participat și delegați români: Dumitru Drăghicescu, Nicolae Lupu, Benedetto De Luca, Simion Mândrescu și Gheorghe Mironescu, care au obținut din partea Ministerului de război italian, posibilitatea formării unor unități militare autonome naționale, oferind soldaților același statut juridic de aliați. Prezența în grupul românilor a lui Benedetto De Luca, se datora activității sale culturale italo-române susținute de ani de zile, fiind unul dintre promotorii comitatului Dante Aligheri din București. La finalul congresului, reprezentanții au convenit în unanimitate și asupra afirmării propriilor deziderate, între care constituirea de entități statale, independența politică și economică dar mai ales necesitatea unei lupte comune împotriva asupritorilor întrucât fiecare popor să ajungă la libertate și unitatea națională .

Un rol important alături de Simion Mândrescu și Gheorghe Mironescu l-au avut la acel moment și miniștrii delegaţi în Italia, Dimitrie Ghika şi Alexandru Emanuel Lahovary, care au intervenit pe lângă primul ministru italian Vittorio Emanuele Orlando şi pe lângă Ministerul de Interne al Italiei, pentru a fi sprijiniți în demersul de organizare a Legiunii Române. În luna aprilie a anului 1918, un grup de militari, ofițeri, din armata austro-ungarică de naționalitate română, aflați prizonieri de război în lagărul de la Cassino, a trimis un apel la reprezentanții congresului, cerând ca și Italia, așa cum făcuseră Franța și Rusia să permită prizonierilor de război de origine română să întoarcă armele și să lupte alături de Antanta. Ca urmare a acestui apel, Gheorghe Mironescu se adresă Comisiei italiene pentru prizonierii de război, pentru a avea informații despre prizonierii români din Italia, al căror număr se ridica la 18. 000 la acel moment.

De precizat că președintele Consiliului, Vittorio Emanuele Orlando a intervenit personal la acest congres, după ce a susținut un discurs în care sprijinea aspirațiile naționalităților asuprite, garantând suportul guvernului italian în acest sens. Două erau motivele care au stat la baza acestei decizii: primul care avea un caracter pur militar de ajutor, legat de un posibil atac din partea armatei austro-ungare, iar al doilea era de natură propagandistică și dorea să creeze noi rupturi între naționalitățile din armata dușmană. A contribuit la acest lucru și constituirea unei serii de comitete italo-române, formate în numele unei lupte comune contra opresiunii austro-ungare și al latinității care definește cele două popoare . Astfel, în primăvara anului 1918 guvernul italian a început să sprijine ideea de constituire a unor unități militare de prizonieri de război proveniți din rândul naționalităților aflate sub imperiul Austro-Ungar. Este momentul în care numeroase inițiative de susținere a poporului român s-au născut din partea opiniei publice italiene, a unor ziare de diferite orientări naționale, ex. Il Popolo d’Italia», «L’Idea Nazionale» e «Il Giornale d’Italia».
Pentru constituirea unei unități militare ofiţerilor români prizonieri le-a fost repartizată o clădire în orașul Cittaducale, provincia Rieti, regiunea Lazio. Aici, pe 24 aprilie 1918, ei s-au organizat într-un Corp ofițeresc condus de locotenentul Zaharie Babeu, ajutat de Petre Ugliş şi Cornel Cinghiţă. În urma audienței pe care Simion C. Mândrescu a obținut-o la primul ministru V. E. Orlando, acesta a dat dispoziţie ca ofiţerii ardeleni, prizonieri în lagărele Cittaducale, Avezano şi Pietralata, să se constituie într-o legiune de voluntari români. Entuziasmul românilor era foarte mare scrie Mândrescu: “Ei așteaptă cu nerăbdare să poată lupta în rândul glorioasei armate italiene contra dușmanului comun, întrucât preferă să moară în luptă, decât să se reîntoarcă sub jugul austr-ungar”.

Pe 6 iunie 1918, în lagărul de la Cittaducale cu ajutorul militarilor români și italieni a fost înfiinţat ‘’Comitetul de acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina’’(Comitato d’Azione dei Romeni di Transilvania, Banato e Bucovina). Acesta era compus din 16 membri şi avea sediul la Roma. Imediat după constituire, Simion Mândrescu a adresat o scrisoare regelui Ferdinand în care îi solicita să acționeze pentru ‘’eliberarea părinţilor, fraţilor şi fiilor noştri care îndură jugul tiraniei austro-ungare’’, arătând în continuare că România nu poate exista fără Transilvania şi de aceea proclamarea unirii acestei provincii cu patria mamă este indispensabilă”. Comitetul de acțiune avea ca obiectiv reunirea într-un bloc comun a românilor aflați în imperiul Austro-Ungar și care se găseau acum pe teritoriile țărilor aliate României, de a se organiza în legiuni și a face cunoscută tuturor realizarea unității naționale. Mai făceau parte din comitet: Valeriu Pop (vicepreședinte) și Claudiu Isopescu. Comitetul avea delegați la Paris, Londra și Wasihgton. Guvernele aliate, în primul rând cel italian, trebuia să recunoască autoritatea acestui comitet care avea dreptul să reprezinte pe cei 18 000 de români aflați pe teritoriul italian. Anumite neînțelegeri ivite între comitetul activ din Italia condus de profesorul Mândrescu și cel din Franța condus de Traian Vuia au încetinit organizarea Legiunii.

Deja în luna iunie 1918, în urma aprobării autorităților italiene, peste 1. 100 de voluntari români, fără a forma subunități distincte, au plecat pe frontul italo-austro-ungar, fiind repartizați în cadrul trupelor speciale de asalt “Arditi “ ale Armatei 8 Italiene. Între timp în provincia Aquila, în orașul Avezzano s-a constituit o tabără a prizonierilor de război destinată să primească până la 15 000 de soldați, plus alții o mie, ofițeri sau cu alte grade superioare, care trebuiau să supravegheze tabăra. Necesitatea unor lucrări agricole dar și reconstruirea unor clădiri distruse de cutremurul din 13 ianuarie 1915, erau motivele înființării acestei tabere. Prizonierii de aici aparțineau principalelor naționalități din imperiul austro-ungar între care și români. În urma demersurilor făcute de către Comitetul de Acţiune, la 18 iulie 1918, Ministerul de Război al Italiei, a dat dispoziţii Comisiei prizonierilor de război, precizându-se că ofițerii care au făcut cereri de înrolare în armata italiană vor fi declarați imediat liberi, vor fi îmbrăcați în uniforme italiene cu insignele Legiunii Românei, tricolorul românesc orizontal si vor fi trimiși în nordul Italiei. În lagărele de la Cavarzere, Cittaducale şi Avezzano s-a început organizarea unităților româneşti. Între timp mii de soldați români prizonieri aflați în diferite orașe ale Italiei desfășurau activități voluntare în construcții. Pe 28 iulie 1918 la Ponte di Brenta, lângă Padova are loc o impresionantă sărbătoare dedicată formării în Italia a primei unități militare românești, conduse de locotenentul Emilian Piso, în prezența generalului Armando Diaz. In aceeaşi zi acestei unități i s-a înmânat drapelul de luptă tricolor, în sunetul fanfarei italiene care cânta: “Deşteaptă-te române!“.

La 15 octombrie I918, guvernul italian, prin implicarea directă a ministrului Vittorio Zupelli, a dat publicității în mod oficial Decretului de constituire a Legiunii Române, cu sediul la Avezzano, care urma să ia parte la operațiile militare alături de armata italiană. Comandant al Legiunii Voluntarilor Români a fost numit generalul de brigadă italian, Luciano Ferigo, fost atașat militar în cadrul Ambasadei Italiei în România în anii 1916-1917. Legiunea urma să fie constituită din mai multe batalioane, să fie subordonată direct Ministerului de Război Italian, iar voluntarii să fie echipaţi cu uniforma armatei italiene, având ca semne distinctive, insigna şi cocarda cu tricolorul românesc. La 24 octombrie 1918, primul detaşament român a intrat în frontul de luptă. În data de 18 octombrie 1918, profesorul Mândrescu, în numele Comitetului de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina, a lansat un apel la toți prizonierii români pentru a intra în cadrul Legiunii, chemându-i la luptă pentru cauza națională. O parte a soldaților și ofițerilor români era implicată în acțiuni de propagandă pentru atragerea de partea Legiunii a militarilor.
În limbajul de propagandă și înrolarea în cadrul Legiunii, în prim plan se afla recursul la rădăcinile latine ale popoarelor român și italian, la legăturile firești în decursul istoriei și lupta comună în fața asupririi din partea Imperiului austro-ungar . Astfel, se constituie Regimentul Horea, apoi regimentele Cloșca și Crișan. Legionarii români puteau purta aceleași divize ca și soldații italieni, având tricolorul românesc. Comitetul a fãcut încorporări ca să completeze regimentele, iar femeile diplomaților români din Roma au confecționat drapelele de luptă ale celor trei regimente. Un moment emoționant este sfințirea acestor drapele de către părintele Vasile Lucaciu și rugăciunea pentru toți militarii, care la plecarea pe frontul italian au depus jurământ față de regele Emanuel al III- lea, dar și fațã de Regele Ferdinand și Consiliul Dirigent. Se estimează că în total au fost 830 soldați și 13 ofițeri români care au luat parte la ultimele bătălii, între care și cea de la Vittorio Veneto. După semnarea armistițiului din 4 noiembrie 1918, voluntarii români, împreună cu cehii, slovacii, polonezii, au fost înlocuiți de soldații italieni și retrași din zona operațiunilor militare. Se consideră că jumătate din prizonierii austro-ungari de naționalitate română care se găseau în Italia au cerut să facă parte din Legiunea română. Pe 5 noiembrie, voluntarii români au fost trimiși la Albano Laziale apoi transferați la Avezzano, Casale di Altamura, Nemi, Genzano, Rocca di Papa, Marino și Pietralata. Rãzboiul s-a terminat în Italia la 4 noiembrie, iar în Franța la 11 noiembrie 1918. Jurnalele de pe frontul italian ale prizonierilor ardeleni, Ionel Rișca, Ștefan Bitnei, Romul Cãrpinișan, Onoriu Suciu, Ștefan Merlaș, Gheorghe Fodoreanu, Elie Bufnea și Petre Ugliș aflate în patrimoniul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, vorbesc despre importanța extraordinarã a acestei structuri militare, cu 18 000 de combatanți. Toate meritele pentru colectarea și păstrarea acelor jurnale de front, în colecțiile de documente adevărate comori cu informații ale națiunii române, revin generalului de corp de armată Dãnilã Pop și bibliotecarului Muzeului Unirii, Ion Berciu din perioada 18 august 1938-30 august 1940 .
*
Activitatea pentru completarea Legiunii Voluntarilor Români din Italia a continuat şi după încetarea ostilităților. Regimentele care s-au constituit apoi, echipate şi dotate cu material italian, au fost transportate în România în mod organizat. Reg. l “Horia “a plecat din Italia la 2 februarie 1919 şi a sosit la Constanța, peste 7 zile, apoi, a fost pus la dispoziția Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi s-a stabilit în garnizoana Deva. RegimentuI avea în dotare câte două mitraliere grele de fiecare companie şi câte patru aruncătoare de mine de fiecare batalion. In cursul primăverii şi verii anului 1919, au revenit în țară şi celelalte regimente cu misiunea de a lupta pentru consolidarea Marii Unirii de la l decembrie de la Alba Iulia. Potrivit Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor (ONCE), instituție publică din subordinea Ministerului Apărării Naţionale de la Bucureşti, militarii români înhumați pe teritoriul Italiei provin din rândul eroilor căzuți în Primul Război Mondial. Numărul celor decedați este de 1.189, iar principalele localităţi în care sunt înhumați eroii români în Italia sunt următoarele: Casale D’Altamura (165 morţi), Trento (109), Avezano (137), Bolzano (54), Udine (56), Piedimelze (69), Totoli (47), Milano (18), alte localităţi (434).

Bibliografie:
Vasile Dudaş, Voluntarii Marii Uniri, Ed. Augusta, Timişoara, 1996.
Ioan I. Şerban, Istoricul Legiunii române din Italia (1918-1919) în „Apulum”, XVIII, Alba Iulia, 1980, pp. 495-528.
Petre Ugliş Delapecica, Jurnal de război din anii 1914-1919, ediţie îngrijită de Ioana Rustoiu, Smaranda Cutean, Marius Cristea, Tudor Roşu, Ed. Altip, Alba Iulia, 2015.
Sursa fotografiilor: https://ro.wikipedia.org/wiki/Legiunea_Voluntarilor_Români_din_Italia

Articol publicat în volumul Repere de istorie și cultură românească în Italia în anul Centenarului României Mari, ed. Rediviva, Milano, 2020 publicație îngrijită de Violeta Popescu

Sala Tami

La Biblioteca cantonale di Lugano

Nuove rotte. Il viaggio nel libro d’artista

a cura di Marco Carminati e Luca Saltini

Interverranno: Marco Carminati, Collezionista; Dino Silvestroni – Critico d’arte. Luca Saltini

Biblioteca Cantonale di Lugano

Il tema del viaggio è classico nella storia dell’arte e della letteratura e non cessa di affascinare per la sua capacità di dischiudere dimensioni altre. In questa prospettiva, sono molto interessanti le possibilità offerte dal libro d’artista che, nel percorso di questa mostra, apre dav­vero a numerosi viaggi verso luoghi, sentimenti, sensa­zioni, atmosfere, visioni che gli artisti esposti sono in grado di farci sperimentare attraverso le loro opere. La Biblioteca cantonale di Lugano ha selezionato una serie di libri d’artista dalle sue collezioni per raccontare la ricchezza di questa attività umana, quella del viaggio ap­punto, e si è rivolta anche a numerosi artisti che hanno realizzato appositamente per questo evento una nuova opera. L’esposizione è tutta da gustare, nella sua varietà tanto ricca, una mostra fatta dalle opere di artisti capaci di veicolare mondi. A loro è dedicato un agile catalogo che fornisce di ciascuno una piccola presentazione.

La mostra è una ulteriore tappa del percorso iniziato due anni fa dalla Biblioteca cantonale di Lugano con l’acquisizione della collezione di libri d’artista di Marco Carminati, che si univa alle già ricche raccolte dell’istitu­to. La tematica dell’arte, che caratterizza da sempre la Biblioteca cantonale di Lugano, va assumendo sempre più un profilo inedito e ricco che ne fa un vero centro di competenza sul libro d’artista.

L’artista Daniela Nenciulescu partecipa con l’opera “Metaforico Viaggio” libro poesia di Paola Pennecchi 2015 cm 32 x 23 x 6

Biblioteca cantonale

di Lugano

Viale Carlo Cattaneo 6

6901 Lugano

091 815 46 11

bclu-segr.sbt@ti.ch

www.sbt.ti.ch/bclu

Nuove rotte.

Il viaggio nel libro d’artista

Interverranno:

Marco Carminati

Dino Silvestroni

Luca Saltini

Doina ENE locuiește de peste două decenii în orașul Bergamo și își împarte activitatea cu generozitate și dăruire între profesia de ghid muzeal în regiunea Lombardia și munca, încă de la stabilirea în Italia, într-unul dintre spitalele din oraș, devenit în lunile care au trecut,
unul din epicentrele pandemiei de Covid-19 în Italia. A absolvit Facultatea de Istorie și critica artei la Universitatea degli Studi din Milano. O a doua licență a obținut-o la Universitatea degli Studi din Bergamo în Științele comunicării, iar apoi, a continuat cu studiile de Master, specializarea – Etnologia și Turismul cultural. Este ghid muzeal în cadrul Accademiei di Belle Arti G. Carrara Bergamo, dar și mediator muzeal și ghid turistic la Galeria de Artă Modernă și Contemporană din Bergamo. Fie că vorbește despre pasiunea ei despre artă, fie că amintește despre activitatea din spital, o face cu același entuziasm, responsabilitate, pentru cele două profesii, atât de diferite la prima vedere și totuși atât de apropiate, nu prin obiectul muncii în sine, ci prin capacitatea de interacționare cu persoanele, comunicare și încredere care trebuie să le dovedească. Am stat de vorbă de câteva ori de vorbă la telefon cu Doina, chiar și în timpul în care locuia mai mult la spital decât acasă, și mărturisesc că aveam emoții să o sun, știind încercările zilnice prin care trecea, gândindu-mă la riscurile la care era expusă, că poate și puținul timp pe care îl are e mai bine să îl folosească pentru odihnă. Mi-a răspuns însă de fiecare dată cu multă disponibilitate, cu încrederea că se va ieși “din acest dezastru”, că poate vom învăța ceva din această încercare, la care marea majoritate am asistat închiși în casă [și ni se părea foarte greu], iar o mică parte, cea formată din personalul medical, se afla zilnic pe baricade, alături de mulți alți lucrători în diferite sectoare care nu își puteau opri activitatea.

Doina, comunitatea noastră, și mă refer doar la cea românească – te cunoaște mai mult prin prisma activității tale de ghid muzeal în Lombardia, autoare de articole în revistele de artă și turism italiene etc. Cu perioada pandemiei, mulți am descoperit că te “împarți” între
munca în spital și bucuria de a vorbi turiștilor, pasionaților de muzee și galerii, despre frumusețile artei și culturii italiene, pentru care cultivi nu doar o mare pasiune, dar ești mereu și într-o continuă cercetare temeinică la universitățile din Milano, licență, master, specializare. Mai mult, prezența ta, într-un spital și într-un oraș atât de afectat, ne-a dat emoții celor care te cunoșteam. Povestește-ne puțin despre aceste lucruri…

Într-adevăr, am o mare pasiune pentru artă și istorie, de aici și alegerea mea de a mă forma și deveni istoric de artă și ghid turistic și muzeal. Paralel însă, așa cum afirmi, de ani de zile îmi desfășor activitatea în unul dintre cele două spitale din Bergamo, oraș devenit
emblematic în vremea pandemiei, o experiență unică pe care am trăit-o și o port în mine, prin ineditul și forța lăuntrică cu care a fost nevoie să răspund la această mare provocare. Experiența mea într-un spital din Italia, începe acum douăzeci de ani, la doar zece luni
de când sosisem la Bergamo. A fost primul meu loc de muncă. Am început ca secretară la recepția spitalului, la biroul de informații, un loc dificil pentru un străin care nu stăpânea foarte bine limba italiană. Imi aduc încă aminte și acum, când am pășit pragul acestui spital că nu întelegeam pacienții în vârstă, deoarece vorbeau doar în dialectul bergamasc, care este de altfel o altă limbă. Îmi era mai ușor să descifrez rețetele medicilor, care și acestea erau indescifrabile. M-a ajutat însă faptul că terminasem la Constanța, Scoala de Crucea Roșie pentru a deveni asistentă, apoi la Serviciul de Urgențe învățasem să facem injecții, suturi, să intrăm în sălile de operație, etc. Evident nu îmi imaginam că acest lucru îl voi face și într-un spital din Italia și nici că mă voi afla într-o situație dificilă ca cea trăită în perioada de Covid. În decursul anilor, am urcat mai multe trepte în acest spital. După ce am terminat prima facultate cu durata de cinci ani la Universitatea degli Studi din Bergamo, directorul spitalului m-a propus pentru poziția de secretară pe secția de Chirugie Generală, având posibilitatea de a asista în sala de operații la intervențiile chirurgicale, iar apoi, dupa câțiva ani, am preluat postul de secretară pe secția de Urologie.

Și după douăzeci de ani, în același spital ai luat parte la o experiență care a fost pe cât de neașteptată, pe atât de dificilă?

Aș spune că toți în spital am fost luați de val, și pe nepregătite, ne-am trezit într-o situație neobișnuită la care a trebuit să îi facem față, să învățăm cu toții din mers și să ne adaptăm situației! Astfel, spitalul în care lucrez a fost transformat în al doilea spital de Covid-19 la
Bergamo. Parcă eram pe front împotriva unui inamic invizibil, acel “front” de care dealtfel, auzisem în timpul cursurilor de la Școala Crucea Roșie în 1998, când directorul ne spunea că trebuie să fim pregătiți de orice în caz de calamități, război, … trebuia să participăm!
Aici, acest inamic invizibil impotriva căruia trebuia să luptăm era în jurul nostru, cu Noi, doar Noi și El. Am avut momente dificile, când îmi vedeam colegii medici și asistenți îngrijorați, speriați și stresați de Covid. Nu îmi aduc aminte ca în atâția ani să fi văzut ochii colegilor mei așa speriați și plini de lacrimi, care cădeau unii dintre ei, frânți de boală, ca apoi unii să plece definitiv dintre noi… Au fost două luni extreme pentru noi toți, spitalul era plin de pacienți covid, sălile de operație erau blocate și o parte dintre acestea, au fost
transformate cu paturi pentru terapie intensivă, ambulatoriile de asemenea au devenit camere pentru cei bolnavi. Erau pacienți peste tot, cu greu mai făcea față și sistemul de aer condiționat, întrucât eram prea mulți în clădire. În ora de pauză, ieșeam singură în curtea
spitalului, pentru a mă recreea, sau să privesc copacii, florile, iarba, însă în curtea spitalului, vedeam doar ambulanțele înșiruite, care așteptau la coadă, să transporte bolnavii. Erau momente teribile și trebuia să fac față, deși, mă încercau sentimente grele, de emoție și compasiune. Și la camera mortuară, așteptau mașinile la coadă; într-o zi, erau chiar două camioane militare în curtea spitalului, aflate aici pentru a încărca sicriele, camioane pe care apoi, le-am văzut publicate în ziare sau la televizor.

Și, totuși, dincolo de datoria pe care o resimțeai, ca toți colegii tăi, cum reușeai să îți încarci energiile? Psihicul uman e pus la mare încercare în vreme de situații tensionate. Apoi, iată cealaltă latură a ta, de comunicare pe partea artistică, culturală lipsea cu desvârșire…

Partea artistică mi-a lipsit enorm pe toată perioada de lock down! Pe 14 februarie am fost la Gent pentru a vizita ultima expoziție temporară dedicată lui Jan van Eyck, m-am întors în Italia pe 16 februarie seara și la aeroportul din Bergamo, ne-au oprit pe toți să
ne controleze temperatura, ceea ce m-a pus pe gânduri imediat. La nici cinci zile, pe 21 februarie în Lombardia au izbucnit cazurile de Covid-19, “și totul a început”. O susținere mare, am simțit-o din partea profesorilor din cadrul cursurilor de specialitate pe care le urmez acum. Anul trecut, am câștigat un concurs și întrucât totul s-a mutat online, și  cursurile mele s-au organizat la fel, pe skype/zoom/team. Solicitasem direcției spitalului să ies zilnic la ora 12:00, să pot merge la Universitate și să frecventez cel puțin 70% din aceste cursuri, dar cu perioada Covid desigur acest lucru nu se mai putea. Astfel, în spital dupa ora 14:00 mi s-a permis să particip online la lecții. In această perioadă de covid, mă ocupam în special de internările pacienților sosiți la urgențe. Pentru mine participarea la cele câteva ore din anumite zile programate, au fost de un real ajutor, deoarece mă puteam
concentra și pe altceva, ce nu avea legătură cu ceea ce trăiam în spital și mă obliga să fiu atentă, să i-au notițe legate de operele de artă, să citesc articole seara când mă întorceam acasă. Pot spune, că materiale nu ne-au lipsit cu toate că, bibliotecele și arhivele erau
închise. Apoi, la sfârșitul lunii februarie, am predat ultimele două articole pentru revista la care colaborez :“Mediterraneo e dintorni” unul dedicat lui Raffaello și celalalt dedicat lui Jan van Eyck, un efort psihologic enorm, deoarece trăiam cu toții, clipe grele, clipe de
incertitudine, cu riscul permanent de îmbolnăvire…

Dincolo de această “gură de aer” dată de cursurile online, zilnic în spitalul unde lucrezi, un tablou, o icoană, reprodusă și expusă în mărime foarte mare, iradia protecție și alinare…
Despre ce operă de artă este vorba?

Pe pereții holurilor din spital avem reproduse unele tablouri de la Pinacoteca Academiei Carrara, unde, îmi desfășor și activitatea de ghid muzeal. Aceste reproduceri care se regăsesc în spitalul nostru, au fost de altfel singurele opere de artă pe care le-am văzut în  cele trei luni de lock down. Unica alinare în această perioadă pot spune că a fost opera lui Giovanni Bellini – “La Vergine con il Bambino” [Fecioara Maria cu pruncul], imagine pe care o aveam permanent în fața ochilor. Nu este doar o capodoperă a Renașterii Venețiene, ci a fost o Icoană de altar într-o biserică din comuna Alzano Lombardo unde a fost diagnosticat primul caz de covid în Provincia din Bergamo. Pentru mine nu este numai o capodoperă pe care admir foarte mult, ci are și o altă importanță de ordin sufletesc. In octombrie anul trecut, când am susținut examenul pentru
a intra la Scoala de Specialitate la Universitatea din Milano și a trebuit să se extragă subiectul din mai multe plicuri venite de la Minister, a fost ales cel legat de artistul Giovanni
Bellini.

Privind în urmă, care lucru crezi că ne-a lipsit cel mai mult? Care a schimbat în mod radical parametrii cotidianului nostru? Și totodată, ce nu am învățat din această experență?

Cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat, a fost să prețuim LIBERTATEA, în sensul în care, am trăit cu această îngrădire, cu care nu eram obișnuiți și orice inițiativă în afara casei nu putea fi de conceput. A fost o perioadă dificilă pentru toată planeta, în
care am trăit izolați unii față de ceilalți, departe de rudele și prietenii noștri. Ceea ce nu am învățat însă, este o solidarietate mai puternică, și cred că am pierdut din sensibilitatea, pe care o aveam înainte de carantină. Eu și colegii din spital credeam că oamenii s-au
schimbat în bine, în sensul înțelegerii unor lucruri, după durerea prin care a trecut orașul, dar din păcate acest lucru, aș spune că nu se adeverește. Am sesizat că lumea dovedește
aceeași lipsă de răbdare, este foarte ușor iritabilă, nivelul de suportabilitate este egal cu zero. Covid din păcate a dăunat…

Îți aduci aminte vreun episod anume din spital, chiar dacă nu se poate vorbi despre asta, întrucât totul era la limită în acele luni…

Sunt multe episoade, dar în mod deosebit îmi vine în minte fiica unui pacient internat cu Covid la Urgență și care din păcate a murit. S-a prezentat pentru a-mi da buletinul și cardul de sănătate, pentru a-i pregăti fișa medicală, spunându-mi că tatăl ei murise și
trebuia să vină la biroul de internări. M-am uitat la ea, m-am ridicat să recuperez documentele de la salonul de urgențe, pe care le pregătisem în aceea dimineață și îndreptându-mă spre xerox pentru a fotocopia documentele pacientului, parcă îmi dispăruseră
cuvintele și nici măcar nu am fost capabilă să-i transmit un mesaj de condoleanțe. În timp ce eram la xerox, simțeam rușinea acestui lucru și teribila mea neatenție. M-am reîntors să îi dau documentele, moment în care ea mi-a spus: Voi sunteți îngerii noștri, sunteți cei
care salvați Italia. Italia se va ridica din genunchi mulțumită vouă. Noi vă mulțumim din suflet pentru ceea ce faceți pentru noi toți. Felicitări pentru munca pe care ați ales-o! Am salutat-o și am reușit să-i spun condoleanțe la sfârșit, gândindu-mă că biata femeie și-a pierdut tatăl și a mai avut și puterea să se oprească și să-mi spună aceste cuvinte… Un alt episod a fost un pacient născut într-un mic sat în Toscana pe care îl vizitasem anul trecut în august. Fusesem acolo special pentru a studia o minunată și veche biserică romanică. Dimineață, pregătind documentele pacienților care au intrat noptea de la Urgențe cu Co-vid, mi-a sărit în ochii acea mica comună, gândindu-mă la splendida biserică pe care o studiasem. Pacientul murise la urgențe, fără să mai ajungă să fie internat. După o lună fiul acestuia ne-a solicitat fișa medicală cu tot ceea ce se întâmplase cu el în acele cinci ore în spital. Făcând un control la telefon cu soția acestuia, mi-am dat seama că nu-l găseam în programul noastru de internări, deorece murise la urgențe. Doamna era agitată, plângea la telefon să o ajut să îl putem idetifica. Încercând să o liniștesc îi cer să-mi lase un număr
de telefon ca să pot vorbi cu unul dintre fii, pentru a-mi scrie un e-mail cu datele corecte ale pacientului. Telefonez astfel pe fiul ei, care îmi dă datele și îmi spune că era născut în
acea mica comună în care fusesem să studiez acea biserică. Imediat i-am spus că pacientul a fost la noi în spital, că îmi aduc aminte de comuna în care s-a născut. Acesta mă întreabă dacă îl văzusem în ultimele ore, deoarece ultima lor imagine cu tatăl a fost când l-a luat
ambulanța…desigur multe povești triste. În perioada de covid primeam multe telefoane, mesaje email, de la rudele pacienților internați în spitale, deoarece ambulanțele îi transportau în spitalele de pe teritoriul orașului,
iar familiile telefonau la toate structurile sanitare, să vadă unde au fost internați.

Cu cei de acasă din Constanța aveai timp să comunici? Cum trăiau știindu-te aici?

Eram zilnic în contact cu familia! Desigur erau îngrijorați pentru mine că mă aflam la Bergamo într-un spital, iar ei departe, fără posibilitatea de a mă ajuta. Eram “liniștită” în ce îi privește, că totuși numărul pacienților la Constanța, era destul de mic dar îmi era foarte teamă să nu se schimbe în rău lucrurile, și să nu îi pot ajuta nici eu cu nimic, de altfel, ca majoritatea celor care trăiesc în străinatate ca și mine.

Mulțumesc Doina! Mult succes și felicitări pentru activitatea ta în general, și în special
pentru dăruirea și devotamentul tău într-o situație limită!

Violeta Popescu, Anuar: Repere de istorie si cultură românească în Italia, ediția a V-a, ed. Rediviva, p. 101-105

Milano. “La Città plurale”. Romania. Evento promosso dal Comune di Milano.

Martedi, 16 aprile 2019. Ore 19 00. Biblioteca Chiesa Rossa di Milano, Via San Domenico Savio 3 – Milano.

Martedi, 16 aprile 2019 dalle ore 19 00 presso la Biblioteca Chiesa Rossa di Milano si terrà nell’ambito della manifestazione promossa dal Comune di Milano: La città plurale un evento culturale dedicato alla Romania. Nel programma: la presentazione del libro bilingue di poesia: Imn Existenței (Inno all’Esistenza) di Elena Liliana Popescu, edizioni Rediviva 2018 e lo spettacolo teatrale: “La Lezione” di Eugen Ionescu, libera versione e regia di Milton Fernandez.

Invitati. Elena Liliana Popescu, Antonio Buozzi, Milton Fernandez, Luca Cipolla, Violeta Popescu.

INGRESSO LIBERO!

“Inno all’Esistenza”, Rediviva edizioni, traduzione dal romeno di Antonio Buozzi e Luca Cipolla, 90 p. collana Phoenix.  Il volume Inno all’Esistenza è stato pubblicato per la prima volta nel 2000 in lingua romena: “Imn Existenței” edizioni Herald, raccolta poetica che contiene quattro inni: Inno all’Esistenza, Inno alla Vita, Inno alla Libertà, Inno al Silenzio.  Il libro viene tradotto in spagnolo da Joaquín Garrigós e Adrian Mac Liman, e pubblicato nel 2006: Himno a la Existencia, Edizioni Linajes Editores, Mexico, seguendo poi traduzioni anche in altre lingue, in Europa e al di fuori, come in Bengali e in cinese.

Introduzione di Dan Slușanschi
Prefazione di Raúl Lavalle
Posfazione di Antonio Buozzi

Correzione: Roxana Utale
Copertina: Mădălin Barbu
L’immagine sulla copertina e le illustrazioni del libro riproducono le incisioni di Dürer.

ELENA LILIANA POPESCU è nata a Turnu Măgurele, Teleorman, Romania, il 20 luglio 1948. È dottore in Matematica, professoressa all’Università di Bucarest, poetessa, traduttrice ed editrice. È membro dell’Unione degli Scrittori di Romania e del Pen Romania. Ha pubblicato quaranta volumi di poesia e traduzioni delle opere di alcuni poeti classici e contemporanei, testi di filosofia e dialoghi di natura spirituale. Ha pubblicato, tra gli altri, i volumi: Ţie (A Te, 1994); Tărâmul dintre Gânduri (Il regno tra i Pensieri, 1997); Cânt de Iubire – Song of Love (Canto d’Amore, 1999; 2007); Cânt de Iubire – Pesma Liubavi (Canto d’Amore, 2001); Imn Existenţei (Inno all’Esistenza, 2000); Pelerin (Pellegrino, 2003); Peregrino (Spagna, 2004); Himno a la Existencia (Messico, 2006); 愛之頌 (Song of Love, in cinese, 2006; in inglese-cinese, Taiwan, 2010); Cât de aproape… – Lo cerca que estabas… (Cosi vicino…, 2007); Unde eşti, Timp? (Tempo, dove sei?, 2007); Poeme (in romeno-urdu, Pakistan, 2008); Peregrino (Brasile, 2009); Dacă (Se, 42 lingue, 2009; 80 lingue, 2017); 生命的禮讃 (Hymn to the Life, Taiwan, 2011), alla memoria di Nicolae Popescu, suo marito; Além do azul – Dincolo de azur (Oltre l’azzurro, Brasile, 2012, con Luciano Maia); Trei poeme din Europa – Three Poems from Europe (Tre Poemi dall’Europa, in 42 lingue parlate in Europa, 2013), dedicato alla memoria di suo marito, Nicolae Popescu; Cânt de Iubire – Song of Love – Chanson d’Amour (Pelerin & Destine Literare, Canada, 2013); Cânt de Iubire – Canto de Amor (Spagna, 2014); Dacă ai ști – 22 x 29 (Se tu sapessi, 29 lingue, 2015); Doar tăcerile – Csak a hallgatásokat (Solo i silenzi, in romeno-ungherese, 2015); Canto d’amore (Italia, in romano-italiano 2016). Ha pubblicato Zborul. Vis şi Destin (Il Volo. Sogno e Destino, 1999), con all’interno poesie ed un giornale di bordo di suo padre, il poeta pilota George Ioana, e Nicolae Popescu – Omul, Matematicianul, Mentorul (Nicolae Popescu – L’Uomo, il Matematico, il Mentore, 2011), dedicato alla memoria di suo marito, membro dell’Accademia Romena. Antologie poetiche in oltre 20 lingue sono apparse in più di 100 riviste letterarie d’Albania, Argentina, Australia, Bolivia, Brasile, Canada, Cile, Colombia, Cuba, El Salvador, Estonia, Germania, India, Italia, Messico, Mongolia, Nicaragua, Polonia, Porto Rico, Romania, Serbia, Spagna, USA, Taiwan, Turchia, Ungheria, Uruguay. Per la sua attività letteraria ha ricevuto numerose distinzioni: Il diploma speciale del Festival Internazionale di Poesia di Uzdin (Serbia, 1997); il I Premio al Festival di Poesia „Novalis” (Monaco, Germania, 1998); una Menzione al X Certamen de Poesia „Leonardo Cercos” (Palma de Mallorca, Spagna, 2007); Diploma de reconocimiento y merito, accordato dall’Ambasciata di Spagna di Bucarest (2011). Ha partecipato a vari eventi letterari all’estero (Spagna: 2003, 2004, 2008; 2014; USA: 2003, 2006; Messico: 2003, 2005, 2006; Francia: 2006; Cuba: 2006; Nicaragua: 2006, 2010, 2013, 2014; Cile: 2007; Turchia: 2010; Italia: 2010, 2016, 2017; Brasile: 2012). Potete visitare la sua pagina personale all’indirizzo: http://www.elena-liliana-popescu.ro/.

Romania,

Tu che del dolore di un daco

hai fatto una preghiera

di eterna redenzione.

Tu che all’oriente d’Europa hai dato un mattino,

guarda:

splendono le città antiche,

brillano le spade voivode

e ovunque i tuoi figli

cantano il tuo risveglio

con la mano sul cuore.

Nessuna morte per il Mastro e il pastore moldavo,

per le tue greggi e il tuo grano,

e il legno dei boschi pazienti

e l’acqua dei fiumi possenti

che portava le lacrime di occhi contadini

nel mare oscuro di una storia dolente.

Dove ha premuto lo stivale straniero

l’erba è rinata più folta,

le tue membra divise si sono intrecciate,

perché ti proteggeva la mano del Signore.

Sempre verrò sul tuo letto di neve

a baciare la croce

di una donna coperta dal velo,

ad ascoltare la voce latina

che promana dal suolo intriso

dei nostri sangui fratelli.

Offrirò la candela guizzante

al cantore della terra e dell’Astro,

le mie labbra scandiranno i suoi versi,

e il firmamento disporrà su Ipoteşti

una corona di stelle.

Al primo verde dei boschi

canterò la doina della vita,

e quando il vento rapirà le foglie

intonerò la doina del dolore.

Perché anch’io sono nato

in una casa di legno dal tetto di ardesia,

vicino a una chiesa affrescata,

ogni casa un lumino e un’icona

e la preghiera che arde

nel tuo cuore di madre,

o Romania!

Armando Santarelli

FESTIVAL INTERNAZIONALE BOOKCITY MILANO

Centenario della Grande Unione della Romania 1918–2018

Sabato 17 novembre 2018, ore 16,00

Consolato Generale di Romania a Milano, Via Gignese 2

Nell’ambito dell’edizione 2018 del Festival Internazionale BookCity Milano, sabato 17 novembre 2018, alle ore 16,00, presso la sede del Consolato Generale di Romania a Milano si terrà l’incontro intitolato: «Centenario della Grande Unione della Romania 1918–2018». L’evento è organizzato dall’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, con il supporto dell’Istituto Culturale Romeno di Bucarest, in partenariato con il Consolato Generale di Romania a Milano e la casa editrice Rediviva. In programma: Mostra foto–documentaria: «Prigionieri romeni e italiani nella Grande Guerra (1915–1918)» e la presentazione del libro: «Storia della Transilvania» di Ioan Aurel Pop e Ioan Bolovan (traduzione a cura di Maria Floarea Pop), Edizioni Rediviva, collana «Culture e civiltà», 418 p., e dell’annuario culturale: «Repere de cultură și istorie românească în Italia în anul Centenarului Marii Uniri» [«Impronte di storia e cultura romena in Italia nell’anno del Centenario della Grande Unione»], V, 2018, 118 p., Edizioni Rediviva, Milano.

Interverranno: Adrian Georgescu, Console Generale della Romania a Milano; Cristian Luca, Vicedirettore dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia; Giuseppe Mazzaglia, Presidente del Comitato «La Grande Guerra in Sicilia 1915–18», Marco Baratto, documentarista; Violeta Popescu, Edizioni Rediviva.

La mostra, a cura di Giuseppe Mazzaglia, del Comitato «La Grande Guerra in Sicilia 1915–18» e della Direzione Patrimonio Culturale dell’Università «Babeş–Bolyai» di Cluj-Napoca, si inserisce nella serie di manifestazioni che hanno commemorato a livello europeo i 100 anni dalla Grande Guerra e riguarda la presenza dei prigionieri romeni in Sicilia negli anni della Prima Guerra Mondiale.

Il volume: «Storia della Transilvania», nell’edizione che conta oltre 300 immagini, è il risultato di un lungo impegno, che ha condotto ad una rilevante sintesi sul passato della più grande regione storica dell’odierna Romania. Alcuni anni prima della pubblicazione di questo libro, gli autori hanno partecipato alla stesura di un’ampia opera collettiva, apparsa in tre volumi che raccolgono oltre 1500 pagine, riguardante lo stesso argomento. L’obiettivo dei due autori è stato di riscoprire e analizzare con oggettività, onestà e senso critico il passato della Transilvania dalla prospettiva di ogni singola comunità etnica e confessionale che visse e tuttora coesiste serenamente in quelle terre. Il libro promuove la necessità di conservare, per quanto possibile, la peculiarità, le tradizioni e la grande ricchezza spirituale di una regione, oggi pienamente integrata nella Romania, che raccoglie una notevole eredità storica, in quanto crogiuolo di varie culture e civiltà, da preservare e valorizzare in un mondo globalizzato, più attento all’apparenza che all’essere. La storia travagliata della Transilvania esorta il lettore ad apprendere, invece che ad ignorare, ad apprezzare e a trarre insegnamenti dalle vicende del passato, piuttosto che ad odiare o a restare indifferente, e soprattutto a condividere i pregi della rispettosa convivenza a dispetto della discriminazione e del conflitto, in un mondo in cui ognuno ha il diritto all’esistenza pacifica e prospera nella propria terra natia e a pari dignità. «Oggi, la Transilvania è al tempo stesso una parte della Romania e dell’Europa e, soprattutto, una patria accogliente per tutti i suoi abitanti. Così, per la prima volta nella storia, ci sono le premesse reali affinché gli abitanti siano e si sentano uguali e a casa loro. Il Paese non è più la Transilvania di un tempo, ma le tracce della sua storia sono ovunque. In passato hanno sofferto e gioito, spesso in momenti diversi, sia i Romeni, sia i Magiari, sia i Tedeschi, sia gli Ebrei ecc. Né le sofferenze, né le gioie devono essere dimenticate. La memoria del passato è un patrimonio inestimabile e conservarla è un valore dei popoli civilizzati. L’essenza transilvana è un dato del passato, eppure essa ci accompagna ovunque oggi, ed è sotto i nostri occhi. È l’unico luogo in Europa dove coesistono una chiesa bizantina e una basilica romanica, una chiesa gotica e un’altra barocca, tutte accanto ad una sinagoga! Ed è sempre qui che una chiesa ortodossa si trova a pochi passi da una greco–cattolica, da una romano–cattolica, da una calvinista, da un’altra luterana o unitariana» (Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan).

Il Festival Internazionale BookCity Milano, manifestazione dedicata al libro e alla lettura, che si svolge nel capoluogo lombardo dal 16 al 19 novembre 2018, si terrà in più di 200 spazi della città metropolitana, dai musei ai teatri, oltre che in scuole, Università, biblioteche, palazzi storici, librerie, sedi di associazioni, negozi, spazi pubblici e privati, registrando fin dalla prima edizione una straordinaria partecipazione di pubblico.

Per la sesta volta consecutiva, la casa editrice Edizioni Rediviva di Milano si assume l’impegno, nella cornice del Festival Internazionale BookCity, di presentare libri e autori romeni, contribuendo alla diffusione e alla migliore conoscenza della cultura romena in Italia.

L’ingresso all’evento, che si svolgerà presso la sede del Consolato Generale di Romania a Milano, è libero fino ad esaurimento dei posti disponibili.

Il “Corriere della Sera del 29 Ottobre 1918, riportava questa notizia della costituzione della sezione lombarda del Comitato Italiano Pro Romeni , nella prima riunione di questo gruppo veniva comunicata la costituzione della Legione Romena d’Italia e , a differenza d degli altri comitati sorti a Roma e Napoli , fin dalla sua prima riunione si sottolineò l’importanza dei “vantaggi economici di più stretti rapporti tra italiani e romeni”. La sede del comitato fu fissata nella centralissima Via Quintino Sella, 3 a pochi passi dal Castello Sforzesco. Animatori di qeusto gruppo milanese erano imprenditori, politici e appartenenti alla borghesia milanese.  Vediamo , ora nel dettaglio i profili del comitato milanese “Pro Romania”.

Segretaria fu la Maria Rygier nata a Cracovia nel 1885, nei primi anni del ‘900 era vicina alle posizioni del sindacalismo rivoluzionario e assieme a Filippo Corridoni . Nel 1914, assieme a Benito Mussolini, partecipa alla fondazione de “Il Popolo d’Italia” e si schiera apertamente per l’intervento dell’Italia a fianco di Francia, Russia e Inghilterra. Nel 1926 in aperto dissenso con il Fascismo si rifugia in Belgio dove continua la sua opera di giornalista contro il regime mussoliniano . Alla fine della seconda guerra mondiale rientra in Italia , impengnandosi nel referendum istiutzionale del 2 Giugno del 1946 per la monarchia. Muore a Roma nel 1953

Gli altri componenti del comitato furono:

il Conte Gian Galeazzo Arrivabene, nato a Milano nel 1854 e appratente ad una antica famiglia nobiliare, direttore della “Perseveranza”, del “Risorgimento” e redattore del “Guerin Meschino” e del “Popolo d’Italia” . Ardente patriota ed inteventista della prima ora a lui si deve anche la nascita della Società Scacchistica milanese. Muore a Milano nel 1927 ;

Lo scienziato Giuesppe Beluzzo, nato a Legnago nel 1876, ingenieri esperto nella costruzione di turbine a vapore , grande sostenitore della necessità di promuover l’istruzione tecnica in Italia. Nel 1909 sarà tra i  fondatori della scuola industriale milanese . Durante la Grande guerra fu  animatore  del Comitato per la resistenza interna a Milano.  Dal 1925 al 1928 Ministro per l’ Economia nazionale e dal 1928 al 1929 Ministro per l’educazione nazionale. Senatore del Regno dal 1934 al 1943. Dopo la liberazione , nel 1945, si occupò di economia scrivendo per alcune riviste e giornali. Muore a Roma nel 1952

Giuseppe Marcora nato a Milano nel 1841 , avvocato ed esponente della sinistra storica. Partecipa nel 1859 alle guerre risorgimentali , prendendo anche parte alla spedizione dei “mille” assieme agli altri studenti dell’università di Pavia.  Abbandonate nel 1876 le posizioni dei repubblicani intransigenti , si presentò alle elezioni politiche risultando eletto nel collegio di Milano-Porta Ticinese. Eletto Presidente della Camera dei Deputati dal 1904 al 1919 . Nel 1921 Viene eletto Senatore del Regno . Muore a Milano nel 1927

Jacob Angelo Gino Olivetti nato ad Urbino nel 1880 da una famiglia ebraica si dedicò fin da subito  lavorative, assertore di una politica economica legata alla libertà dei commerci fu il fondatore e primo segretario della Confindustria fino al 1934. Eletto deputato nel 1915 e 1919 e per le successive quattro elezioni. Nel 1939 fu costretto a causa delle leggi antiebraiche a lasciare ogni incarico e lasciare l’Italia. Morirà in esilio nel 1942

Ottobe Brentani, nato a Strigno nel 1852, fu irredentista fu insgne geografo e saggista , dopo gli Studi universitari a Innsbruk si trasferì  a Padova per conseguire il dottorato in studi letterari, con indirizzo storico e geografico. Dopo aver insegnato in diverse località italiane , si trasferì nel 1893 a Milano dove divenne collaboratore del “Corriere della Sera” e fondatore della rivista “Italia Bella” . Sostenitore dell’indipendenza del Trentino dall’Austria sostenne l’attività della “Lega nazionale”. Muore nel 1921. La città di Strigno (oggi Castel d’Ivano gli ha dedicato una scuola”

A questi si aggiusero ben presto l’Ing. l’an. Salvatore Barattai,le,  l’aw. Padoan,  dottor Maggioni e il capitano. Camillo Bianchi

A cento anni dalla proclamazione della Grande Romania, questo scritto viene presentato per ricordare , ancora una volta come Milano e la Lombardia siano profondamente legate alla Romania e come sia oggi importante ricordare questi legami in un momento in cui la comunità romena in Lombardia è sempre più protagonista della storia di questa parte d’Italia

MARCO BARATTO

Interverranno:

Marinela Somazzi Safta – Console onorario della Romania a Lugano

Prof. Azzolino CHIAPPINI – Facoltà di Teologia, Lugano

Corinne ZAUGG – Giornalista, Lugano

Renato GIOVANNOLI  – scrittore e docente, Lugano

Violeta POPESCU –  Edizioni Rediviva, Milano

Gabriel POPESCU  – Edizioni Rediviva, Milano

Ioan BUTU – Lettura Testi storici

Verra allestita la mostra foto-documentaria  “Soldati romeni e italiani nella Grande Guerra” progettata per evidenziare la presenza dei prigionieri romeni in Sicilia nella Grande Guerra a cura di Giuseppe Mazzagalia – Comitato Regionale Grande Guerra 1915–1918 e dell’Universita Babes-Bolyai di Cluj Napoca. La Romania, al momento del suo ingresso nella prima Guerra Mondiale, era ancora un piccolo Stato, formato dall’unione nel 1856 dei due vecchi principati danubiani di Valacchia e di Moldavia. L’evento politico del 1918 rappresenta il compimento dello Stato nazionale romeno realizzato dall’unificazione di tutte le province abitate dai romeni con la Romania. Il processo di unificazione dei romeni, reso attraverso l’atto pubblico del 1° dicembre 1918, per il quale oggi si festeggiano 100 anni, significa la più importante pagina di svolta della storia romena. La grandezza di questo processo, che è stato la spinta per il coronamento dell’unità nazionale, non è stata l’opera di un politico e nemmeno di un partito o governo, ma raffigura per eccellenza l’operato dell’intera nazione romena, manifestato mediante il documento firmato ad Alba-Iulia nel 1° dicembre 1918. La casa editrice Rediviva nasce nel 2012 come progetto del Centro Culturale Italo Romeno – fondato a Milano nel 2008 – grazie all’iniziativa di un gruppo di scrittori, giornalisti, critici e sociologi, con l’intento di promuovere la cultura romena in Italia e di ampliare i legami culturali e spirituali esistenti tra i due popoli. Dalla sua nascita fino ad oggi, la casa editrice Rediviva è riuscita a pubblicare oltre 50 titoli, raggruppati in otto diverse collane, nel tentativo di far conoscere almeno in parte, gli autori, le opere e le personalità più importanti della cultura e della storia romena.

Ingresso libero

Organizzatori:

Consolato Onorario della Romania a Lugano

Municipio Paradiso, Lugano

ART- E Associazione dei romeni in Ticino – Sviuzzera

La Comunità ortodossa ticinese –  Padre Mihai Meseșan

Edizioni Rediviva, Milano

Lo riferisce il Centro Culturale Italo-Romeno di Milano, dal 2008 partner e sostenitore dell’iniziativa, facilitando i contatti con scuole di Romania e Moldova, per incoraggiare la partecipazione degli alunni a questo progetto.

L’iniziativa è nata nel 1991 come obiettivo del Centro Giovani e Poesia e grazie all’impegno del poeta Alessandro Villa. Il Centro Culturale Italo-Romeno di Milano dedica la partecipazione di Romania e Moldova alla XXVII/a edizione del Premio Internazionale “Giovani e Poesia” alla Giornata dei Romeni all’Estero e al Centenario della Grande Romania.

L’edizione 2018, organizzata, come ogni anno, dal Comune di Triuggio in collaborazione con il Centro Giovani e Poesia,  ha riunito oltre 1000 partecipazioni di 20 Paesi.

In un collegamento con Radio Romania Internazionale,  la responsabile del Centro Culturale Italo-Romeno di Milano, Violeta Popescu, ha offerto maggiori dettagli sulla partecipazione di Romania e Moldova.

La lista dei premiati dei due Stati è riportata sul sito del Centro Culturale Italo-Romeno.

Sono 14 i premi vinti quest’anno dalla Romania al Concorso Internazionale “Giovani e Poesia” di Triuggio, ai quali si aggiunge un altro riconoscimento alla Moldova.

Fonte RRI. Iuliana Anghel

Intervista radio: http://rri.ro/it_it/giovani_romeni_premiati_al_concorso_di_poesia_a_triuggio-2582260