Mircea Cartarescu “orbitor” in Italia

Doctorandă Diana Pavel-Cassese

Sâmbătă, 6 septembrie, la festivalul de literatură din Mantova (Italia), ajuns la cea de-a XII-a ediţie, Mircea Cărtărescu a oferit românilor şi italienilor prezenţi o lecţie de toleranţă, umilinţă şi de literatură de excepţie. “Pretextul” l-a constituit prezentarea variantei în italiană a primei părţi din trilogia Orbitor, Orbitor. Aripa stângă (“Abbacinante. L’Ala sinistra”, editura Voland, 2007). Deşi, în Peninsulă trecuse de cel puţin două ori prin caznele unui astfel de eveniment (în Italia, la aceeaşi editură, i-au fost traduse alte două cărţi, Nostalgia şi Travesti), deşi obişnuit din ţară cu veneraţiile (deplin justificate, desigur), deşi călit în “medierea culturală” (a fost tradus în opt ţări), domnul Mircea Cărtărescu, străin de arta disimulării, se “oferă” audienţei aşa cum îl ştim de acasă, aşa cum îl iubim, de altfel: emoţionat, în faţa celor 150 de persoane, care au venit special pentru dumnealui (unii, ca mine, de la 300km distanţă), sfidând căldura copleşitoare (erau peste 32°C, la 16.45, ora “deschiderii”, în curtea bibliotecii “Baratta”, unde a avut loc evenimentul), uimit că nici măcar schimbarea de program (iniţial, evenimentul fusese anunţat pentru orele 19) nu i-a facut pe oameni să se răzgândească, stânjenit, în final, când i se cere să facă fotografii, în dreptul panoului publicitar în culorile Festivalului. Dezbărat de orice simţ mercantil, trecând în subsidiar obiectivul întâlnirii cu lectorii / potenţialii lectori (prezentarea cărţii), spre disperarea editorilor care erau de faţă, autorul Abbacinante-lui alege să jongleze cu ideea că a fost confundat (aşa îşi începe discursul). Publicul răsplăteşte modestia autorului român cu aplauze, dar seria autoironiilor continuă. Mulţumind pentru premiul primit în Italia, prestigiosul trofeu literar Giuseppe Acerbi, Mircea Cărtărescu precizează: “este primul şi singurul premiu primit peste hotare”. Oferă “lămuriri”: “O să vă dezamăgesc, dar nu sunt eu cel mai mare scriitor român contemporan şi nici nu aş vrea să fiu văzut ca un reprezentant al României, ci un om la fel ca dumneavoastră, nimic mai mult.”. Cum nimic mai mult? Când scriitorul pe care-l avem în faţă ne-a făcut cinste pretutindeni, când a treia parte a Orbitoru-lui (Orbitor. Aripa stângă) a primit, în România, premiul “Cartea anului 2007”, când omul Cărtărescu a rămas în inimile tuturor studentelor sale (mă număr printre ele) pentru gestul de a oferi ghiocei, de 1 martie, întregului amfiteatru, când profesorul Cărtărescu le cerea studenţilor să-i folosească prenumele în adresare, deşi dumnealui n-a îndrăznit niciodată să-i dea “del tu” lui Nichita Stănescu. Dar asta e o altă poveste…

Cum atmosfera s-a mai dezgheţat, conştient atât de momentul delicat în care se lansează cartea sa în Italia (în Peninsulă, românii sunt încă denigraţi, chiar dacă difuz acum) cât şi de faptul că literatura română le este destul de “străină” italienilor, profesorul Mircea Cărtărescu înţelege că nu poate fi alt moment mai poltrivit pentru o lecţie despre literatura română. Preferă, incipitului ex abrupto al unei prelegeri, (în program era anunţat cu prelegerea “Fluturele ca paradigmă a lumii”), delectarea publicului cu un moment de captatio benevolentie (simpatica primă întâlnire a tânărului Cărtărescu cu Nichita Stănescu, cu recomandarea acestuia din urmă –la care am făcut aluzie mai sus –de a i se spune Nichita, episod cunoscut foştilor studenţi, şi nu numai, evocat, de fiecare dată, cu aceeaşi emoţie şi aceeaşi gratitudine mărturisită faţă de autorul Sensului iubirii). Cu simţul umorului şi carisma sa, dar mai ales cu probitatea-i intelectuală, autorul român a câştigat simpatia celor de faţă. Precedentul a fost creat (interesul pentru cultura română a fost declanşat) şi oportunitatea trebuie exploatată din plin. Didactic, prozatorul român glisează, la fel de delicat, niciun moment agresiv (nu e loc de agresivitate în promovarea culturii române peste hotare!), de la general (oferă definiţii pentru literatură şi poezie, perorează despre roman care “nu este decât un lung poem”), la particular: Nichita Stănescu “este unicul mare adevărat poet contemporan român“, în timp ce Eminescu “este un romantic de tip german(..)” care, “pentru români, întruchipează sinteza dintre Goethe şi Schiller”. Face trimiteri livreşti şi ironizează succesul, în Italia, al cărţii Travesti, în care unii, induşi în eroare de titlu, au văzut o “Biblie Gay”, dar totul cu măsură, căci nicio categorie de oameni nu trebuie să se simtă lezată (“Eu am multă simpatie pentru travestiţi, pentru acest grup cu alternativă în privinţa vieţii sexuale, dar mi se pare foarte straniu să fii luat drept altă persoană decât cea care eşti eşti în realitate”). Publicul îi soarbe cuvintele, se amuză la picanteriile introduse dibaci, pândeşte următoarea intervenţie a autorului. Invitaţi să adreseze întrebări, de către Mircea Mihai Butcovan, scriitorul român, cunoscut şi iubit în Italia după tipărirea cărţii sale, Allunaggio di un immigrato innamorato (“Aselenizarea unui imigrant îndrăgostit”) şi însărcinat cu “introducerea” autorului Orbitoru-lui, cei prezenţi profită pentru a-şi exprima încântarea pe care le-a provocat-o scriitura fantastă, electrică şi rafinată a lui Cărtărescu, căci, în Italia, Mircea Cărtărescu este un nume deja cunoscut şi citit. Chiar aplaudat îndelung după această intervenţie encomiastică, autorul, umil şi mefient, continuă să se explice şi să explice: care este scopul întâmplărilor din Nostalgia(“metafizic”), de ce i-au trebuit 15 ani pentru a-şi scrie trilogia şi, mai ales, de ce cartea (pe care şi-o autodefineşte “port-avionul flotei mele”) are 1500 de pagini: “cartea s-a lăsat scrisă de una singură în 15 ani; părea că am în pântec un elefant şi, recurg la această metaforă, pentru că, pentru mine, a fost cu adevărat ca o gestaţie (…) n-am ştiut niciodată ceea ce aveam să scriu în pagina următoare, este o carte care s-a construit printr-o inspiraţie permanentă, de parcă mi-ar fi fost dictată. Manuscrisul, eu scriu încă de mînă, este absolut curat, fără nicio corectură, timp de 1500 pagini. Primul puternic surprins de această carte sunt eu însumi, căci astăzi n-aş mai putea să scriu nici măcar un rând, de aceea spuneam la început că un scriitor trebuie să fie recunoscător pentru fiecare carte pe care o scrie”. Românii prezenţi exclamă admirativ, stârnind curiozitatea gazdelor care aşteaptă nerăbdătoare traducerea lui Bruno Mazzoni, “bravul” traducător al tuturor celor trei cărţi ale lui Cărtărescu, apărute în Italia.

Această mostră de non-pedanterie, toleranţă şi sensibilitate, i-a făcut să se mândrească până şi pe soţii italieni ai româncelor de faţă (pot confirma), de aceea, noi, românii martori la eveniment, vă mulţumim, domnule Mircea Cărtărescu, că ne-aţi dăruit o după-amiază de bucurie, emoţie şi speranţă! Mulţumim că purtaţi în lume imaginea frumoasă a Celeilalte Românii, imaginea Genialităţii şi a Literaturii de prim rang!