Creionul roșu
de Ingrid Beatrice Coman
“Vrei să te duci după apă?” o întrebase tanti Sonia, fără să aştepte răspuns, punându-i în mână găleata aceea uriaşă cu mânerul îngheţat.
“Da…” răspunsese ea, aruncând în gol răspunsul acela pe care mătuşă-sa, care între timp se îndepărtase cu alte treburi, oricum nu l-ar fi putut auzi.
Liliana îşi băgă picioarele desculţe în şoşonii maro, păşind cu grijă pe aleea din faţa casei, de teamă să nu alunece, şi o luă spre fântâna din capătul străzii, ţinându-şi, cu cealaltă mâna, puloverul strâns pe piept, să nu i-l deschidă vântul.
Nu-i plăcea să meargă după apă, Lilianei, mai ales când trotuarul era îngheţat şi sticlos, de-ţi fura gleznele şi te trezeai la pământ de parcă o mână nevăzută te-ar fi tras, cu forţă, de guler in jos. Câinii de pe uliţă o simţeau de departe şi o aşteptau la garduri, gata să-i arunce printre scânduri lătrăturile lor fioroase care se rostogoleau pe zăpadă şi-i puneau piedică la fiecare pas. Ştia că nu pot ieşi din curţi, şi mulţi dintre ei erau legaţi in lanţuri, dar hămăitul lor răguşit îi strecura în suflet o teamă nedesluşită, un fior care se ridica din măruntaiele pământului şi i se proptea în pântece ca un cuţit.
Scânci ușor, grăbind pasul şi înfruntând, cu capul plecat şi urechile îngropate în guler, culoarul de mârâieli ostile, gândindu-se la zilele când drumul acela îl străbătea de mâna maică-sii şi se uita, mândră, în ochii sticloși ai câinilor, sigură, cum era, că orice s-ar fi întâmplat, ea ar fi apărat-o.
Cât amar de vreme trecuse de atunci. Câte zile se scurseseră pe uliţele noroioase ale satului. Multe, mai multe decât putea ea să numere, se gândi, amintindu-şi de şirul acela de liniuţe pe care începuse să-l însemne cu cărbune pe zidul din spatele casei, câte o liniuţă pentru fiecare zi, până când cărbunele i se consumase de tot între degete şi pierduse socoteala. Primele ploi transformaseră bastonaşele ei ţanţoşe în dâre murdare prelinse de-a lungul zidului, şi în scurt timp nu se mai desluşea nimic, decât o mâzgăleală fără noimă, de parcă ar fi trecut pe acolo o armată de melci băloşi.
La sfârșitul toamnei, din aritmetica ei sârguincioasă mai rămăseseră doar umbre vagi pe albul umed al peretelui. Şi uite, nu mai ştia să spună de câtă vreme plecase maică-sa, păreau să fi trecut o sută de ani. Vântul parcă suflase urmele paşilor ei prin ogradă şi sunetul numelui ei pe buzele rudelor, până şi lucrurile ei din cameră. La scurt timp după plecare, golul acela parfumat, care încă mai mirosea a levănţică şi haine de mamă, fusese umplut, de la o zi la alta, de o femeie masivă şi ursuză, care lucra la dispensarul din vale şi căreia îi închiriaseră camera, „să mai acoperim din cheltuieli” se justificase tanti, cu un ton care-i dădea de înţeles că acel cuvânt misterios o privea în mod direct.
Aşa învățase Liliana cât e de uşor să aluneci afară din inima oamenilor, e de ajuns să se închidă o uşă mai tare în spatele tău şi să-ţi rămână o vreme odaia goală, şi ochiul uitării se închide peste tine şi te lasă afară.
Încet, aproape fără să-şi dea seama, absenţa maică-sii îi coborâse peste viaţă ca un nor dens şi înecăcios şi în jurul ei crescuse un zid de apăsătoare tăcere, care se transforma în șușoteli ori de cate ori se îndepărta.
Ciudați sunt oamenii, se gândea, acum te vor acum nu te mai vor, şi de fiecare dată când ieșea pe poartă ca să meargă la școală, i se strângea inima şi se întreba dacă, la întoarcere, o vor mai primi. Se străduia din răsputeri să le intre in voie tuturor, obișnuindu-se să trăiască la umbra celorlalți membri ai familiei, ca o ciupercă crescută pe furiș. Își mesteca frica şi o transforma in „da” la orice sarcină i se dădea, oricât de grea ar fi fost, de teamă că un „nu”, fie el cât de nevinovat, ar fi putut să închidă ochiul acela indiferent şi peste numele ei.
Mergea după apă, căra lemne, călca hainele verișorilor ei mai norocoși, a căror mamă nu plecase nicăieri şi care nu aveau nevoie sa spună mereu „da” ca să fie iubiți, şi nici măcar „mulțumesc”, ținea jurnalul medicamentelor bunicii şi se ducea să o aducă de mână, ori de câte ori făcea o criză de amnezie şi uita drumul spre casă, făcea curat, spăla vase, aprindea focul. La fiecare nou „da” i se dădea o nouă treabă de făcut, şi Liliana o făcea fără să crâcnească, culegând şi cel mai palid zâmbet de pe faţa mătuşii ei ca pe o promisiune.
Trăgea la lanțul ruginit al fântânii, atât de rece încât i se lipeau degetele de zalele înghețate, cu ochii închişi, de teamă să nu-i alunece privirea in hăul acela adânc şi întunecat, ca o gură veșnic știrbă şi flămândă. Îi redeschise doar când simți scârţâitul lanțului pe scripetele metalic, semn că îşi terminase cursa şi încărcătura de apă era la suprafață. Vărsă apa in găleată şi se opri câteva clipe să-şi încălzească mâinile în pieptarul puloverului de lână.
Apoi luă găleata şi, trăgând aer in piept, se pregăti să treacă înapoi tunelul dulăilor neprietenoși. Îi auzea de departe şi mârâiturile lor se amestecau cu bătăile inimii ei.
Dintr-o dată parcă simți prezenţa caldă a mâinii maică-sii pe mâner şi găleata păru mai ușoară. Tresărind, ridică privirea cu sufletul chircit de emoție, așteptându-se sa vadă chipul ei blând şi luminos, gata să-i sară in gât, s-o umple de dezmierdările îndelung sufocate, şi să-i șoptească „să nu mai pleci, mamă, că tare-i greu fără tine”, dar nu era nimeni prin preajmă. Doar vântul îi tremura aburul respirației şi o făcea să clipească des.
Dar încet, ca o muzică îndepărtată pe care dintr-o dată ţi-aduci aminte că o cunoști, vocea maică-sii i se strecură sub căciuliţa de lână roșie şi o gâdilă ușor la urechi.
„Să nu-ţi fie teamă, fetița mamei. Frica este hrana dușmanilor tăi. Nimeni nu-ţi poate face rău, dacă nu-i permiți să se înfrupte din frica ta. De asta te latră dulăii, că te simt că ţi-e frică, şi asta îi întărâtă şi mai tare. Privește-i în ochi şi înfruntă-i, şi-ai să vezi că nu te-or mai lătra.”
Mai auzise vorbele alea cândva, dar nu le dăduse atenție şi le lăsase sa cadă în cine știe ce ungher uitat al minţii ei. Şi uite, o zbughiseră afară şi parcă îi alergau prin sânge şi dintr-o dată parcă nici frig nu-i mai era.
Se opri din drum şi făcu doi pași spre dulăul care o adulmeca printre zăbrelele gardului, ca pe o pradă sigură. Rămase țintuită, la o aruncătura de băţ de botul lui umed şi îl privi in ochi:
„Ce vrei mă, Negrule, ce-ai cu mine, parcă nu mai știi când erai pui şi-ţi strecuram covrigi pe sub gard? Dă-mi pace, c-oi lua un bolovan de pe uliță şi ţi-oi închide gura aia băloasă!”
Câinele se opri din lătrat şi începu să dea din coadă, de parcă dintr-o dată şi-ar fi amintit şi el. Schelălăi ușor, ca şi cum i-ar fi părut rău, şi apoi se retrase in cuşca lui.
O altă Liliană crescuse, într-o clipă, sub căciuliţa de lână roșie, şi fata luă găleata şi se îndreptă spre casă cu un pas nou.
Nu puse bine găleata lângă ușa de la intrare, că vară-sa şi deschise geamul, strigându-i:
„Te duci până-n beci, s-aduci niște murături?” şi, fără să aștepte răspuns, îi lăsase un castron mare per pervazul înghețat, alergând în casă la căldură.
Liliana închise ochii şi respiră adânc, de parcă dintr-o dată plămânilor ei nu le mai ajungea aerul din curte. Apoi luă castronul şi, cu pas mărunt şi apăsat, intră în casă şi-l puse pe masă cu o mișcare bruscă, fermă, făcând să tremure paharele așezate pentru cină.
„Nu!”
„Ce nu?” o întrebă fata, care părea că şi uitase de sarcina pe care i-o încredințase doar cu câteva clipe in urmă.
„Nu mă duc in beci! Asta e treaba ta. Mie nici măcar nu-mi plac murăturile!”
„Ce-ai tu, fată, ai înnebunit?” se grăbi să intervină tanti Sonia şi, văzând că nu-i răspunde, i-o tăie scurt: „Du-te mai repede in beci, până nu-mi pierd cumpătul!”
„Nu!” întări Liliana, mirându-se să descopere ce gust bun poate să aibă cuvântul ăla pe care nu-l mai rostise de luni întregi. „Nu” repetă, uitându-se în ochii femeii precum, mai devreme, în ochii sticloși ai dulăului de pe uliță.
„Nu mă duc in beci” mai zise o dată, sacadat, să se asigure că o înțelegeau. „Nu-ţi șterg pantofii şi nu-ţi calc hainele pentru mâine. Nu.”
„Ia uite, a făcut gură Cenușăreasa…” spuse, amuzat, bărbatu-său, care intrase între timp pe ușă cu un braț de lemne pentru foc.
„Hi hi…” râse văru-său mai mic, iscodind-o de după fusta maică-sii cu ochi de veveriță curioasă, prudent, neștiind încă dacă scena aceea neobișnuită se va lăsa cu râsete sau cu bătaie.
„Bă, fata nimănui, ţi s-a urât cu binele?” îi aruncă, mârâit, tanti Sonia.
Liliana simți un nod amar în gât, ca atunci când trebuia să înghită ulei de ricin, şi aproape că-i veni să vomite. Ar fi dat afară toate cuvintele nerostite, plânsul înnăbuşit în pernă noaptea, tristețea pașilor inegali pe zăpadă, când se întorcea acasă, teama de gurile câinilor şi de gurile oamenilor, neliniștea fără nume care o cuprindea când se gândea la maică-sa, vocea ei de clopoțel de argint, care încă îi răsuna în creier şi pe care se întreba dacă o va mai auzi vreodată, mâinile bătătorite de muncile altora, păpuşa aruncată în ocol, cu ochii scoși şi hainele mototolite, căreia începuse să-i semene atât de mult.
„Când era mama acasă, toți erați buni cu mine” rosti, cu o voce pe care nu şi-o recunoștea şi care-i venea aproape din burtă. „Spuneați că mă iubiți ca pe copilul vostru, şi eu parcă înduram mai bine dorul de mama la gândul că vă am pe voi. Dar era doar un bal mascat, ca la bâlci. Şi eu eram doar un mic păcălici, prostuț şi credul. Nu-i loc pentru mine in inima voastră…”
„Bună sau rea, suntem singura familie care ţi-a rămas, tu, fată! Da ce știi tu ce-i aia familie, că tac-tu te-a lăsat de mică şi mamă-ta cine știe prin ce străini îşi face veacul…”
Liliana se opri să încaseze lovitura vorbelor de fiere, dar nu făcu nici un pas îndărăt.
„N-oi ști eu ce-nseamnă familie, tanti. Sună așa de serios, ca o treabă de oameni mari. Știi, Doamna m-a pus s-o desenez, mai deunăzi. Mi-a spus fă o familie, Lili, așa cum o vezi tu. Şi eu am mâzgălit oameni mulți care mergeau în toate direcțiile, de parcă ar fi vrut s-o şteargă de pe foaia mea. Apoi am luat creionul roșu şi i-am unit pe toți, şi doamna m-a-ntrebat ce-i aia şi eu i-am zis e dragostea care-i ţine împreună şi le leagă inimile una de alta, oriunde ar fi. Asta e familia. Doamna a zâmbit şi mi-a spus că e cea mai frumoasă definiție pe care a auzit-o vreodată.”
„Ce bazaconie mai e şi asta?” spuse mătuşă-sa, dar ochii i se umeziseră şi tot clipea des, de parcă i-ar fi intrat ceva sub pleoape.
„Nu sunt creioane roșii în casă la tine, tanti…”
„Ce tot îndrugi acolo?”
„Nenea Stan se tot duce la alimentară, la dom’şoara Amelia. Acolo-l trage ața…”
„Ce?” ţipă mătuşă-sa şi se făcu roșie ca o pătlagină, în timp ce bărbatu-său păru să-şi piardă forța în brațe, de scăpă lemnele pe jos.
„Valentina îți fură bani din geantă şi Puiu te scuipă când te întorci cu spatele.”
Vară-sa sări de pe scaun de parcă i-ar fi intrat un arici în chiloți şi Puiu se ascunse după sobă, de bună seamă socotind că fusta maică-sii nu mai reprezenta un adăpost potrivit pentru el.
O liniște nefireasca se lăsă în odaie, şi aerul părea jăratec mocnit, gata să izbucnească la prima suflare.
Liliana se scotoci prin buzunarul de la pulover şi scoase un capăt de creion roșu, consumat şi decolorat de atâta folosire.
„E drept că mama e plecată departe. Dar firul roșu care ne leagă nu se va destrăma niciodată. In mintea mea necoaptă, cum zici tu, tanti, asta e familie…”
Apoi adăugă, punându-i în palmă creionul ca pe o relicvă miraculoasă:
„Ţine, tanti. Începe s-o desenezi şi pe-a ta…”
