Ingrid B.Coman – Ceai la samovar –- un roman fresca a gulagului comunist sau despre constiinta scrisului literar
Celebra Editura Harmattan din Italia aduce in fata publicului italian romanul “Tè al samovar” in traducere romana – Ceai la samovar – voci din gulagul sovietic, apartinand tinerei scriitoare de origine romana Ingrid Beatrice Coman. Autoarea locuieste in Italia din anii ’90 si adoptat limba italiana in scrierile ei, debutand in urma cu cativa ani cu o serie de nuvele publicate in reviste culturale italiene. Ca romanciera se lanseaza in 2005 cand editura Luciana Tufani din Ferrara ii publica romanul “Orasul lalelelor” (La città dei tulipani) – roman apreciat de critica literara italiana. Anul 2008 s-a dovedit prolific pentru tanara autoare prin publicarea a inca doua volume in Italia: romanul Tè al samovar “(“Ceai la samovar”, Harmattan Italia, Torino) si culegerea de nuvele si teatru “Non spegnete la luce” (“Nu stingeti lumina”, Memoria del Mondo, Milano)
Volumul de fata a aparut in 2008 la editura Harmattan din Torino, cu o interesanta prefata apartinand cercetatoarei Monica Joita de la Institutul Cultural si de Cercetare Umanistica din Venetia. Cartea aduce in atentia publicului cititor italian un segment al istoriei – amintiri din gulagul comunist sovietic – folosind instrumentele naratiunii; departe de autoare insa gandul de a da o lectie de istorie celor care nu au cunoscut-o, intentia ei fiind doar aceea de a ne impartasi o experienta tragica a umanitatii, consumata in umbra si de multe ori in deplina singuratate care a lasat o amprenta mai profunda poate decat cele doua razboaie luate la un loc ale secolului XX.
Sigur ca ‘suferinta’ nu se contabilizeaza prin ‘victime’; insa oroarea unui regim care si-a extins tentaculele in cele mai delicate fibre ale fiintei omenesti a avut consecinte imense, greu de definit si continua sa reprezinte si astazi pentru contemporani o mare provocare si in acelasi timp o mare datorie.
Istoria nu admite formule de genul “ce ar fi fost daca..”..Cateodata insa suntem tentati sa ne intrebam: Ce ar fi fost daca cele doua razboie nu ar fi existat?Ar mai fi trecut o parte a populatiei europene printr-un fenomen de acest fel? Fara indoiala ca intrebarea ramane retorica si fara raspuns. La inceput de secol XXI, scriitori cu o deplina maturitate literara precum Ingrid Coman se straduiesc sa evoce un pasaj istoric, imbracandu-l intr-o forma literara, in incercarea de a ne ajuta sa reconstituim un trist episod al istoriei. Dupa cum stim cu totii, dupa razboi Germania a cunoscut un profund examen de constiinta, condamnand regimul prin care a trecut, punandu-si intrebari si acceptand acel sentiment colectiv de vinovatie. Statui si simboluri are regimului trecut inca nu au coborat de pe piedestal. Rusia a absorbit acest fenomen politic in istoria sa ca pe o evolutie normala. Un mare dizident al regimului sovietic, scriitorul si publicistul V. Bukovski spunea ca „impotriva comunismului ar trebui sa vorbim zilnic, pana va intelege oricine ce înseamna comunism”. Problema in sine ramane cea a abordarii si a mesajului acestei realitati. In cealalta parte a Europei lucrul acesta inca nu s-a produs, opiniei publice fiindu-i inca greu sa admita unele greseli ale trecutului. Asta nu inseamna ca nu se asteapta un semn de la noi “martorii realitatii”, o dovada ca nu au fost uitate cu totul aceste realitati
Este de bun augur faptul ca astazi scriitorii se alatura prin scrierile lor martorilor care inca mai sunt in viata: fostii detinuti, familiile sau prietenii. “Literatura detentiei” cum a fost numita toata aceasta cronica a relatarilor despre un regim – a luat amploare si in spatiul romanesc, unde dupa 1990 am asistat la o emulatie editoriala de acest fel, astfel incat generatiile de dupa Revolutia din 1989 au putut lua contact cu o mare necunoscuta a istoriei si au beneficiat astfel de instrumente care sa-i ajute sa inteleaga acest fenomen. Multe reviste de profil, institutii, asociatii au fost infiintate cu scopul precis de a scoate la lumina si a condamna acest trecut.
Generatiile tinere patrund mai usor firul istoriei prin intermediul naratiunii, a unor memorii sau romane care aduc in discutie un asemenea subiect istoric. Grila istorica in general este mai greu de filtrat si pare a fi mult mai permisibil pentru noile generatii citirea unui roman-fresca – care poate explica la fel de bine o istorie complicata, plina de evenimente asa cum este tema gulagului. Sinistra experienta a detentiei în lumea comunista, care a dat naştere unei bogate literaturi memorialistice – producţie incă în plină expansiune -, se află în centrul atentiei. În acest caz, epoca totalitarismului comunist este cea care trebuie luminată din plin; necesitatea unor planuri de referinţă istorică fiind evidentă. Subiectul a reprezentat o datorie simtita la nivelul constiintei autoarei fata de o generatie sacrificata care merita din plin marturia contemporanilor. Este ceea ce se si straduieste sa implineasca in acest roman, printr-o bogata documentare si o biografie care randuieste si da viata unei atmosfere, unei realitati – lucru pe care simpla relatare istorica nu il poate face. Scrisul istoric consemneaza, contabilizeaza dar nu poate reconstrui o atmosfera cu toate abisurile ei, nu poate sa aduca la lumina acea ‘subterana” a realitatii si sa o transforme intr-o experienta atat de reala, atat de profunda si in acelasi tip atat de dureroasa.
Din acest punct de vedere, romanul lui Ingrid Coman este o marturie – nu numai prin simpla abordare a acestui subiect, ci si prin documentarea realizata in scrierea acestei carti si nu in ultimul rand prin extraordinarul simt al patrunderii inlauntrul unor psihologii. Pentru ca dincolo de rolul de prozatoare, avem de a face cu o profunda analista a psihologiei umane. Autoarea se lasa invaluita in depanarea intregii povestiri reusind cu multa grija si delicatete sa suprinda acest ‘subiect real’ cu o deosebita atentie acordata detaliilor. Cititorul are astfel senzatia ca autoarea se dezvaluie intr-un anumit fel pe sine insasi, ca se marturiseste si in acelasi timp solidarizeaza cu ceea ce scrie; este o marturie ca subiectul abordat de ea reprezinta o ‘datorie’ pe care si-o indeplineste in primul rand fata de ea insasi.
Kolyma – o locatie trista a gulagului sovietic este locul unde autoarea a ales sa infiripe subiectul romanului. De fapt, spui Kolyma in Rusia sau spui Pitesti, Gherla, sau Aiud in Roamania e acelasi lucru. Intr-un fel Ingrid B. Coman nici nu vorbeste de un loc anume, ci despre o realitate pe care o poate genera un fapt istoric. Indiferent unde s-ar afla geografic acest lagar in care “a fi mort sau viu este un detaliu de mica importanta”, dilemele pe care le ridica sunt aceleasi: limita existentei umane intinsa ca o coarda de vioara, notiunea de spatiu si timp care se pierd cu desavarsire, din care ramane doar esenta trairilor si a memoriei celor loviti de biciul taios al istoriei. Meritul autoarei ramane cel de a-l transforma pe cititor intr-un martor direct al acestor existente aparent uitate de lume si cunoscute doar de Dumnezeu.
Interesanta este introducerea in cadrul naratiunii a unui personaj din lumea occidentala- Italia – crescut departe de realitatile societatii din care provin celelate personaje: Guglielmo Contini. Acesta va fi in cele din urma “convertit” la un adevar pe care nu il cunostea si care pana nu demult i se zugravise prin pensula inselatoare a propagandei din propria tara. Personajul este reprezentiv pentru felul in care Occidentul s-a raportat si poate inca se mai raporteaza la “lumea comunista”. Venit sa glorifice in paginile ziarului pentru care lucreaza noul regim si triumful lui, Guglielmo, intre timp botezat Gulja de camarazii lui de lagar, ca un simbol al apartenentei la un destin comun, va deveni fara voie martorul unei realitati atat de abil ascunsa Occidentului vreme de decenii: fata nevazuta a cumplitei terori rosii, experienta atat de greu de acceptat incat chiar si la intoarcerea in tara va fi intampinat cu suspiciune si neincredere.
Inscriu astfel romanul tinerei scriitoare Ingrid Beatrice Coman in mult asteptata si necesara literatura a detentiei. Apelul la memorie este un apel la constiinte, iar astazi cu atat mai mult constiinta ne cheama spre o zona sensibila a unui trecut despre care poti doar sa citesti. Cronicarul nu trebuie, in mod necesar, sa fie un martor, insa atunci cand cercetarea sa istorica se conjugă cu marturia unor experiente traite in mod direct, cronica sa nu este doar o relatare literara dinafara, ci şi o descoperire dinauntru.
Acum la 20 de ani de la caderea cortinei de fier, autoarea cartii se dovedeste nu doar o exploratoare a unui fenomen real, istoric, ci şi un martor. Radacinile ei adanc ancorate in sufletul Romaniei nu pot decat sa ofere si mai multa forta firului narativ al scrierilor ei, promitand asfel sa surprinda publicul cititor cu spiritul sau de observatie si cu o scriere matura, marcata de o constiinta literara si de o tensiune umana unica.
Violeta P. Popescu
