Bienala dizidentilor
În timp ce asa-zisul eurocomunism continua să-si declare emfatic „ruptura’ cu Moscova, un eveniment neasteptat îl obliga să-si confrunte declaratiile de principiu cu realitatea faptelor. În primăvara lui 1977 Bienala de la Venetia, cu scopul de a da voce culturii alternative de opozitie din Estul Europei, propunea o mare expozitie dedicată dizidentei. Moscova se găsea într-o situatie de izolare internatională. Simpatiile occidentale pentru dizidentii sovietici si politica lui Carter, care le alimenta, provocau o si mai rigidă repliere a Kremlinului pe pozitii neostaliniste.
Mediile italiene exaltau proiectul „Bienalei dizidentilor’, dar, imediat ce a fost informat, ambasadorul sovietic în Italia a protestat, amenintând că se va retrage împreună cu celelalte tări din Est (ce gafă!) de la orice manifestare viitoare a Bienalei. Guvernul italian nu a reactionat la această ingerintă, iar presedintele Bienalei, Ripa di Meana, si-a dat demisia. Dar Bienala până la urmă nu a cedat, presedintele si-a retras demisia si a dat cale liberă expozitiei.
Cum a reactionat partidul „eurocomunist’, „rupt’ de Moscova, la cele întâmplate? În nici un fel, aparent. Tăcerea sa era în sine o luare de pozitie. Se părea că acest caz nu-l priveste, că „ruptura’ nu avea nici o legătură cu astfel de probleme. Pentru dizidenta românească în Italia, în schimb, era obligatorie o luare de pozitie. Am publicat în Umanità (12, 3, ’77) o primă scrisoare deschisă lui Ripa di Meana, presedintele Bienalei, sub titlul „Ca în Bucurestii anilor ’50 – nu trebuia să demisionati’:
„Am urmărit la televiziune întâlnirea dumneavoastră cu corespondentul sovietic de la Izvestia, si m-a trecut un fior. Fiorul de nesters pe care ni-l dădeau consilierii sovietici la Bucuresti, prin anii ’50. Acelasi ton, aceeasi logică, aceeasi agresivitate retinută cu aceeasi indulgentă paternalistă. Reactia italiană m-a surprins foarte tare. Mă întreb: să fie oare imposibil unui occidental să nu se intimideze în fata unui reprezentant al Kremlinului, să nu fie fascinat de dictatul sovietic? Dacă e asa, atunci cu sigurantă aceasta e cea mai potentă armă secretă sovietică. O armă care a adus diplomatiei rusesti, până acum, enorme avantaje economice, militare si politice. Dacă ne gândim că cea mai mare parte a tehnologiei sovietice de avangardă a fost sustrasă Occidentului cu trucul intimidării psihologice (inclusiv spionajul industrial KGB), putem întelege potenta acestei arme. Nu e considerat drept o „afacere’ recentul acord cu sovieticii de a cumpăra produse italiene cu bani italieni, împrumutati de Banca Italiei? E evident că nu vreti să-i iritati pe sovietici si să scăpati din mână un asemenea „business’…
…Moscova e ofensată de această Bienală a dizidentilor. Ar avea dreptate dacă Moscova n-ar organiza în fiecare an expozitii, festivaluri, congrese, spectacole, mitinguri ale dizidentei politice occidentale anticapitaliste si filosovietice; dacă n-ar sprijini subversiunea în multe state, si mai ales dacă s-ar respecta drepturile civile în Uniunea Sovietică. E stiut că unde nu e libertate singurul lucru care circulă e ipocrizia.
Nu pot fi de acord cu demisia dvs. de la presedintia Bienalei. Ar fi pentru sovietici o primă victorie, iar cei care v-au cerut o „solutie diplomatică’ de rezolvare a crizei vor fi multumiti că această incomodă bienală nu se face. Si atunci, spuneti-mi, cine va fi învins, adevărul sau diplomatia?’…
Ripa di Meana îsi retrage demisia, comisia tehnică se pune pe treabă, sosesc chiar si banii, cu întârziere. Se iau contactele necesare, se fac primele propuneri. Există artisti valizi în toate dizidentele din Est. Ripa di Meana mă cheamă la telefon pentru a coordona participarea românilor; dar, lovitură de teatru, e numit comisar tehnic al acestei expozitii anticomuniste un critic de artă… comunist, Enrico Crispolti, care decide pe loc „din lipsă de fonduri’… reducerea tărilor participante la numai patru: Rusia, Polonia, Cehoslovacia si Ungaria. România este exclusă dintr-un condei, deoarece Crispolti modificase chiar si tema expozitiei: nu mai era „Bienala dizidentilor’ ci „Bienala noilor tendinte din Est’. Vezi Doamne, mult dorita „solutie diplomatică’ a crizei cu Moscova fusese găsită chiar de un comunist. Vreti să stiti de ce Crispolti nu vroia prezenta românilor? Din cauza lucrării pe care voiam s-o expun.
Imaginati-vă într-o sală cu peretii vopsiti în gri o piramidă înaltă de cinci metri, toată acoperită de cărti. Titlurile volumelor apartin literaturii universale, de la Homer la Marx. Fiecare carte are două caracteristici: o mansetă deasupra copertii pe care scrie într-una din limbile de mare circulatie: „Această operă a fost aleasă, propusă, acceptată, corectată, interpretată, tipărită si citită pentru voi de partid’. A doua caracteristică: volumul este perfect încleiat pe margini, nu se poate deschide. Alături de piramidă un stand cu aceleasi cărti, de vânzare, în editii economice sau de lux, legate în piele si cu manseta aurită.
Piramida simboliza, evident, edificiul culturii oficiale, construit din cărti-cărămizi, iar cleiul cenzura. Se întelege de ce Crispolti nu putea să includă propunerea mea printre „noile tendinte’ din Est. Tema mea era vetustă, dat fiind că încă de pe timpul lui Lenin si al „directivelor culturale’ ale lui Jdanov se practica cenzura totală si nimic nu se schimbase în atâta amar de ani. Raportul dintre artă si putere în socialism era neschimbat, învechit. Nu mergea cu „noile tendinte’.
Pentru a reprezenta totusi ideea mea publicului, nu-mi rămânea altceva decât s-o descriu în cuvinte si s-o trimit spre publicare directorilor celor mai importante ziare italiene. Ceea ce am si făcut. Între timp, continuam să urmăresc dezbaterea în jurul acestei Bienale. M-a socat cu deosebire luarea de pozitie a lui Renato Guttuso si i-am răspuns într-o scrisoare deschisă intitulată „Aceasta să fie cultura de mâine?’ (Umanità, 23, III, ’77).
„La Bienala dizidentilor s-a auzit vocea lui Renato Guttuso, care mi-a amintit de un fapt petrecut în 1968. Eram vicedirector al revistei Arta din tară. Stiind de retrospectiva sa deschisă la Palatul Diamantelor din Ferrara, mă dusesem anume la fata locului să fac o amplă cronică pentru revistă. Câteva zile după aceea tancurile sovietice invadau Praga. Zguduit de brutalitatea interventiei tremuram pentru soarta României. Dezmeticită din socul emotiei, opinia publică occidentală reactiona. Condamnarea rusinoasei invazii era unanimă sau cvasi. S-au auzit atunci vocile de protest ale multor personalităti din Italia si din lumea întreagă. Filosoful Bertrand Russel a înfierat agresiunea Moscovei cu toată energia. I-am trimis o scrisoare cerându-i să lanseze propunerea de a se acorda premiul Nobel pentru pace din acel an poporului cehoslovac.
Dar, cu fiecare zi care trecea în tumultul protestelor, deveneau si mai evidente anumite absente. M-a încoltit întrebarea: unde-i Guttuso? De ce tace? După alte câteva zile am înteles că-l asteptam în zadar. Muscat de otrava deziluziei, am rupt tot ce strânsesem despre retrospectiva lui, note, fise, fotografii, afise, anulând cronica programată pentru revistă. Tin minte, eram găzduit la Roma în Piata Libertătii. Am dat foc afisului expozitiei de la Ferrara si l-am aruncat de sus în stradă, arzând. Nu mai însemna nimic pentru mine.
Acum, după atâtia ani, Guttuso vorbeste în sfârsit, rupe tăcerea. Dar nu în apărarea celor oprimati, ci a opresorului. De fapt profund consecvent cu atitudinea sa din trecut. Nu mai sunt deceptionat. Faptul e prea banal pentru a mai investi sentimente. Am înteles. Ce consecventă puteam astepta de la un artist care pictează pentru proletariat si-si vinde operele marilor industriasi?
Guttuso e si el un dizident – se declară împotriva regimurilor burgheze occidentale – e un dizident politic, dar nu un artist dizident. Un dizident politic norocos: nu stie ce este un lagăr de muncă fortată, nici cum arată un atelier de „reeducare’, se alintă cu dusmanul de clasă, îi decorează vilele cu tablouri, se bucură de privilegii ca si cum n-ar fi un dizident. Pentru că în realitate e un dizident oficial, multilateral: se vinde deopotrivă atât industriasilor din Ruhr cât si statului sovietic.
Cine i-ar putea pretinde să iasă din acest echilibru, să renunte la toate aceste privilegii, premii, sărbătoriri, monografii, expozitii oficiale si vacante în vilele aristrocratiei sovietice, numai ca să fie solidar cu nenorocitii lui de colegi din Est care apartin dizidentei neoficiale, clandestine? N-ar avea nici un sens. În definitiv calea comunismului e o cale care duce la bunăstare. El a realizat-o, deci trăieste în comunism.
Guttuso vede în Bienala dizidentilor „o ofensivă anticomunistă’ si afirmă în declaratia sa că „ratiunea alegerii acestei teme e politică si nu de ordin moral…’ Ai avea dreptate, tovarăse Guttuso, dacă n-ai gresi adresa: sigur că e vorba de o ofensivă, dar de una de sus în jos, a nomenclaturii împotriva societătii, a statului si partidului împotriva persoanei – în edificiul însusi al comunismului – ofensiva tiraniei împotriva minimei libertăti…
Guttuso îsi expune în Occident lucrările de aspră critică socială, dar nici o expozitie a lui n-a fost rasă la pământ de buldozerele puterii, ca expozitiile dizidentilor rusi de la Moscova, nimeni nu i-a confiscat lucrările pentru „activitate împotriva statului’. Am văzut la Moscova imensul tablou reprezentând funeraliile lui Togliatti. Atunci n-am înteles de ce Guttuso eliminase din compozitie capul lui Stalin după congresul al XX-lea. A făcut-o din disciplină de partid, sau din alt motiv? Acuma stiu.
Guttuso nu acceptă ca Moscova să fie ofensată de prezenta acelor renegati, asa-zisi dizidenti, la Venetia… Să se întoarcă în catacombe, acolo e locul lor… Asadar, dacă Bienala ar decide să deschidă o expozitie a dizidentilor din Chile, ar trebui mai întâi să ceară permisiune lui Pinochet, ca să nu-l ofenseze? În care cultură crede tovarăsul Guttuso, în cea „legală’, sau în cultura adevărului?’
În climatul de compromis politic din acei ani nu ne puteam astepta la gesturi de curaj si coerentă morală. Bienala dizidentilor a esuat. Teza stângii despre „mediocritatea artistică’ a dizidentilor, care ar fi compromis prestigiul Bienalei, a intimidat si dezarmat pe ultimii sustinători ai proiectului. A învins ambasadorul sovietic.
După o penibilă agonie s-a deschis totusi un fel de expozitie. Iată un pasaj din a doua scrisoare adresată lui Ripa di Meana, intitulată „Poate un comunist să judece arta dizidentilor?’ (Umanità, 1,X,’77):
„Acum câtiva ani Bienala a dedicat o mare expozitie dizidentei spaniole antifranchiste. Am crezut că, în sfârsit, putea să se audă la Venetia si vocea dizidentei din Est împotriva tiraniei comuniste… Astăzi, la numai 45 de zile de la inaugurare, mă întreb ce a mai rămas din proiectul initial, ce profil va avea această hibridă manifestatie…
…Pe pielea noastră, a dizidentilor, s-a dat în Italia o luptă politică ce va continua. Am devenit, e clar, un simplu pretext. Statele din Pactul de la Varsovia au comunicat că, dacă expozitia se va face, nu vor participa la Bienala din 1978. Un santaj diplomatic greu de acceptat. De ce totusi Bienala se încăpătânează să deschidă o expozitie care nu va avea nimic din proiectul de bază? Va fi o manifestare oarecare, nici de opozitie, nici de consens, fără sira spinării. Pe plan artistic, în graba improvizatiei, va fi o pradă usoară pentru cei care au contestat-o de la început. Si atunci? Oricum, rezultatul va fi pe placul distinsului ambasador al Kremlinului. Si, o dată cu el, se vor bucura criticii comunisti italieni care nu vor mai trebui să se obosească pentru a o demola: expozitia se va naste moartea
sursa: revista Memoria
